Căsuţa mică, zgribulită de frig parcă sub acoperişul mare de paie, nu ar semăna să fie dintr-un sat cu cele două case de piatră ce-i stau una de-o parte, una de alta. între cele două ziduri frumoase, aproape noi, căsuţa pare şi mai mică, şi mai umilită. Curtea-i strâmtă, mai numai cât o grădinuţă de flori, şi în curte creşte iarbă măruntă şi tânără. O tot retează un purceluş şi-o ciupără câteva ciocuri de găină. Sub streaşină, la umbră, un podmol luciu, ca o umflătură învechită, reazemă păretele, din care abia mijeşte o ferestuţă cu vederi slabe, ca ochiul împăienjenit al unei bătrâne. Uşa e veche, cu brazde adânci, ca lustruite. Pe sub uşă, pe lângă pragul ros, poate intra găina în bună voie la ouat în tindă. Ba şi cocoşul. Atâta numai că el se strâmtoreşte puţin. Dar când intră şi cocoşul, dinlăuntru, din căsuţa ce s-ar părea pustie, se aude numai:
— Hâş, hâş, cocoş, mânca-ţi-ar ciorile creasta!... Hâş!
Apoi un alt glas, mai gros, s-aude mai dinlăuntru:
— Da' ce-i, babo? Doar n-a fi venit iar cocoşu!?
— Ba a venit, mânca-l-ar frigarea să-l mance!
— Apoi iar a venit pe sub uşă?
— Vezi bine că iar a venit pe sub uşă.
Glasurile se opresc apoi amândouă, şi cocoşul se zbate, se frământă sub uşă. Din mijlocul curţii cucurigă tare, ca un învingător.
— Acuma-i vine să cânte, bată-l puterile de pintenat!
Glasul gros nu răspunde îndată. S-aude numai o tuse cu
înecuri, ca la bătrâni, de astă dată în tindă, şi, după un răstimp de tăcere, s-aude glasul gros:
— Acum poate cânta, că iar a mâncat din cucuruz. Ţi-am tot spus, tu babo, să astupi c-o rază gaura ceea.
— Bine, omule, dar atunci nu pot veni găinile la ouat!
— Dacă nu pot, eu ce să le fac?
— D-apoi eu ce să le fac?
— Tu s-astupi gaura, şi pace!
39
— Ion Agârbiceanu —
— Bine, omule, d-apoi găinile?
— Găini, negăini... Bine-i c-a mâncat iar din cucuruz?
— Ba nu-i bine.
— Dacă nu-i bine, astupă gaura şi taci!
Se vede cum se vâră dinlăuntru un şorţ negru sub u=ă. Apoi iar s-aude tusea, mai înspre fundul căsuţei. Apoi liniştea iar se a=ează asupra căsuţei, ce pare părăsită.
Dar nu peste mult, din tindă, găina începe să cotcodăcească.
— Acuma pe unde să iesă găina?
— Treaba ta, că tu ai zis să astup gaura!
— Am zis, dar acuma găina a ouat.
— D-apoi!
— D-apoi trăbă să-i dai drumu, că, de nu, s-apucă şi ea de cucuruz.
U=a de la tindă se deschide, şi amândoi bătrânii răsar în u=ă.
— Azi iar va fi năduf, tu babo!
— Văd eu bine că iar.
— Poate să-i roiască lui Ion vrun stup!
— Vezi bine că poate.
Încet-încet, s-a=ează amândoi pe podmol. în faţa lor, din sus, stă casa lui Ion. înaltă, cu tencuiala nouă, cu acoperiş de ţiglă.
Bătrânul se uită mult, ca în vis, la casa ceea şi zice apoi, mulţumit:
— Ce-i frumos îi frumos, tu muiere!
— Vezi bine că ce-i frumos îi frumos!
Cum stau ghemuiţi pe podmol, par nişte pitici cu căsuţa lor cu tot. El, cu părul şi mustăţile de colie ninsă, cu sprâncenele înţepoşate la mijloc, cu ochii de un verde-şters, şters, ea, cu bărbuţa ridicată, cu gura căzută înlăuntru, cu ochii mici, cufundaţi, — par îmbrăcaţi în haine de oameni mari, numai ca să nu-i cunoască lumea că-s nişte copii îmbătrâniţi înainte de vreme.
Aici, pe podmol, e bine, că-i răcoare, da-n curte soarele arde tot mai tare. Purcelul s-a vârât bine lângă gard, cu nasul în buruieni. Găinile, cu aripile depărtate, îşi tot lasă pieliţa pe ochi şi iar o ridică.
40
— Fefeleaga —
— Vezi, tu babo, şi eu era să fac o prostie! Era să nu-l las pe Ionu nost' să-şi zidească casă de cărămidă! Da' vezi că eu mă temeam de gerul iernii. Când colo, iarna, la ei — mai cald ca la noi.
— Ion a făcut cărămidă cumu-i legea. A ars-o-n foc. Ştii ce foc şi ce jar? De parc-ar fi ars o casă.
Nu mai zic un răstimp nimica, ci privesc duşi la casa dinaintea lor. O mândrie şi o mângâiere mare ies pe feţele lor vecuite, când văd ce harnic a fost feciorul lor Ion, care şi-a zidit o casă de piatră ca asta.
Portiţa de la curte se deschide grabnic, şi o fetiţă de vreo şase ani strigă de-acolo, tare, ca la cineva foarte îndepărtat:
— Buno-o! A zis mama să veniţi şi dumneavoastră să mâncaţi!
— Haida, tu babo, să mergem dară!
— Nu ştiu ce să fac, că mie nu mi-i foane! Da' ţie?
— Nici mie, da' tot mă duc.
— Atunci, aşa pot veni şi eu.
Şi, încet-încet, se scoală amândoi şi pornesc spre portiţă.
— Doamne, tu babo, da' puţin pot eu mânca acuma!
— Las' c-ai mâncat tu odată destul!
— Mâncat, da! Da' tu n-ai mâncat?! spuse dârz moşul, şi nu mai zice nimic.
Afară, moşul dă să plece la vale, spre casa lui Petru.
— Nu acolo, bătrânule, hehei, nu acolo! Acuşi nu mai ştii pe ce cărări să umbli!...
Şi baba se opreşte cu mâinile în şolduri, gata să râdă.
Bătrânul zice necăjit:
— Da' bine, n-a fost asta Mărie?
— Ba Mărie a fost.
— Mărie, copila lui Petrea nost'?
— Ba Mărie, copila lui Ionu nost'.
Moşul clatină din cap că nu crede. Atunci, bunica îi zice scurt:
— Nu face pozne! Unde-am mâncat ieri?
41
— Ion Agârbiceanu —
— La Petrea nost'.
— Bine, aşadar, azi la cine mănâncăm?
El nu mai zice nimic, ci se întoarce spre casa lui Ion.
Amândoi erau feciorii lor, şi, cum bătrânii nu mai puteau să muncească acum, îi ţineau ei. Azi unul, mâine celălalt. I-au rugat pe bătrâni, amândoi feciorii, să locuiască la ei, dar moşnegii nu s-au învoit. Cum să le rămâie casa lor pustie?! Şi mâţa li s-ar sălbătăci acolo. Din curte, şi de-o parte şi de alta, au cuprins mult feciorii, cu casele şi acareturile lor, dar bătrânilor şi aşa nu le mai trebuia. Odată, curtea, — care-i acum numai cât o grădinuţă de flori, — era mare, căci moşul a stat destul de bine: car, plug cu doi boi, şi două vaci. Şi bunica de-acum pe-atunci era o nevastă sprintenă ca o şopârlă.
Aşa s-au învoit cu tinerii, că ei să-i ţină cu mâncare, dar să rămâie în casa lor până la moarte.
Când intră în curtea lui Ion, copiii mai mărunţi sar grămadă în jurul lor.
— Bunică, câte ouă aveţi acum?
— Zece!
— Şi ieri ai zis că zece.
— Acum avem zece şi încă cu zece, s-amestecă în vorbă moşul.
— Şi până la Paşti nu le mâncaţi, aşa-i, moşule?
— Nu, dragă, nu. Că noi acuma ne-necăm cu ouăle, da' vi le-nroşim vouă. Ştiţi voi bine.
Blidul cu lapte, larg şi afund, stă în mijlocul mesei, şi vreo şapte linguri pescuiesc înlăuntru, să prindă şi câte un glonţ de mămăligă. Ochii copiilor privesc ţintă la blid. Ochii moşului şi-ai bunicii se uită mai mult la copii, şi mâinile ce duc lingura la gură tremură, de parc-ar face lingurile tot aşa: „na şi ţie, na şi ţie".
Pe bătrân îl îneacă de multe ori tusea cu horcăieli, acolo, la masă. Copiii cei mai mici rămân cu lingurile în mână şi privesc speriaţi la moşul, ce stă să se înece. Cei mai mărişori râd înfundat pe sub masă.
O fetiţă s-apropie de bunica şi-i şopteşte în taină:
42
— Fefeleaga —
— Bunico, de ce face moşu aşa de urât?
— Are o maşină acolo înăuntru, şi aceea cântă aşa, tu fată.
Pe bunica o umflă râsul, câtu-i de bătrână, când bagă de
seamă că moşul a auzit vorbele ei.
— Am pe muma-zmeilor, zice el, şi se duce de la masă, să tuşească afară.
Bătrâna a fost femeie rea de gură, în vremea ei — ca toate muierile harnice. îi plăcea ş-acuma să-l mai zgândăre pe moş. A şi rămas mai în putere ca el. Copii mulţi n-a avut, numai pe aceştia doi, şi n-a avut poveri grele în viaţă. Moşul se trecuse mai tare. Când da vreme de ploaie, auzea greu ca pământul. Sta atunci cu baba în casă şi nu ştiau ce să mai facă.
— Auzi, moşnege, că trage clopotul, zicea baba întru târziu.
Moşul avea cinste mare de clopot, care împrăştie tunetele,
trăsnetele şi toate furtunile scormonite de şolomonari.Asculta cât putea mai atent. Dar nu auzea nimic. Totuşi, ca să nu s-arate babei că-i chiar aşa de surd, zicea:
— îmi pare şi mie c-ar suna. Parcă cel mare încă!
— Vezi bine, cel mare. Spun c-a murit Gheorghe-a Melentei.
— Nu mai spune, tu soro! Că n-am auzit să fi fost bolnav!
— Ei, nu! Şi, iaca, s-a stins.
— Sărac de el! Şi încă avea o fată neaşăzată. Noi, ce să zicem, tu babo, ne-am aşăzat copiii, şi cum încă! Bine! Tare bine! Pe noi ne poate lua Dumnezeu când vrea. în pace ne ducem, ca şi când n-am mai fi fost în lume de cându-i veacul. Iacă, Ionu de pildă. Are casă de piatră, are tot ce-i trăbă. Numai noroc să-i dea Dumnezeu de-aici-ncolo. Şi Petrea tot aşa. Au şi ei copii, dar au şi din ce să-i ţie.
Când se întâmpla să se întâlnească apoi cu Gheorghe-a Melentei, ori cu altul de care-i spusese baba c-a murit, moşul se mânia foc, dar nu-i spunea babei de ce-i mânios. Destul că două-trei zile era înţepoşat la obraz şi la privire, când trecea pe lângă babă, şi nu i-ar fi spus o vorbă legănată, pentru toate bunătăţile din lume.
în zile de-acestea moşul era între nepoţi, când la Ion, când
43
— Ion Agârbiceanu —
la Petrea, şi-i plăcea atunci să le spună poveşti cu muma-pădurii şi cu vrăjitoarea. Şi când da s-arate cum a fost muma-pădurii, totdeauna zicea astfel:
— Cunoaşteţi voi pe bunica?
— Cum să nu, moşule!
— Ei, apoi chiar aşa a fost şi muma-pădurii, leit-poleit.
Iară când se culca, horcăia îndată, să-i pară bătrânei că
doarme fără nici o grijă că-i în duşmănie cu ea.
Dar de se punea în cale vreo duminică, vreo sărbătoare, moşul îşi lăsa mânia deoparte şi cerea de la bătrână haine curate pentru praznic.
Porneau apoi amândoi deodată la biserică, cu călăpăr şi busuioc în mână.
— Aţi plecat la sfânta biserică? ziceau drumeţii. Dumnezeu să v-ajute!
— Ce să facem?! Plecăm devreme, s-ajungem, că-i departe.
— Vi-i lesne dumilor voastre, c-aveţi doi feciori harnici şi de treabă.
— Avem, mulţam Doamne! Să dea Dumnezeu şi la alţii tot aşa ca nouă!
Şi bătrânii păşeau tăcuţi mai departe, cu ochii umezi de lacrimi, oftând din când în când.
De multe ori, seara, nu adorm decât tare târziu. Mai ales în zilele ploioase, când stau mai tot în casă şi aţipesc. în clipele acelea de aşteptare a somnului li se pare că umblă pe undeva, foarte departe, că se întâlnesc amândoi mult înapoi pe cărările bătute ale vieţii lor, şi în astfel de clipe numai îşi zic ei pe nume.
— Doamne, tu Marie, de mult suntem şi noi pe lume! zice moşul, încet, din păcel.
— De mult, Tănase, zău că tare de mult! răspunde bătrâna de pe laviţă. Uite, eu de multe ori nici nu mai pot să-mi aduc bine aminte.
— Aşa şi eu, tu Marie! Aşa şi eu!
Apoi, dup-o altă colindare lungă cu gândurile, zice bunica:
— Ce-ai face tu, Tănase, să mă găseşti dimineaţa moartă?
44
— Fefeleaga — CUPRINS
— Hm! Eu
— Tu, ce-ai face?
— D-apoi aş chema pe popa şi te-aş îngropa, ce să fac alta? De-aici-ncolo nu mai zice nici unul nimic. Poate că dorm,
ori poate că stau aşa, pe gânduri, ca nălucile — uşoare, uşoare...
duminică, 10 iunie 2018
Ion Agârbiceanu MOŞ VIRON
Cine-l cunoaşte mai de-aproape îi zice „moş Viron". Când vorbeşte mai mult cu el, îi spune simplu, cu glasul înduioşat: „Moşule". Cei albiţi de ani însă, care-au apucat alte vremuri, nu i-ar zice pentru toată lumea asta decât „părintele Viron".
Din sătuţul lui, răsfirat pe cursul unei văi ce-şi strecura argintul în valurile frânte, părintele Viron nu mai prea ieşea în lumea asta largă. Că era destul pentru bătrâneţile lui, — grele, dar neînfrânte bătrâneţi, — să slujească duminica sfânta liturghie, iar peste săptămână să mai împuţineze din cele sărindare şi canoane ce i le dau oamenii mai cu tragere de inimă ca unui preot tânăr, căci, ce să zici, bătrâneţile sunt totdeauna mai aproape de Dumnezeu. Când ieşea la sfânta liturghie, să cădească biserica, aceeaşi muzică duioasă, plină de pace, se desprindea din zurgălăii înnegriţi de fumul de tămâie, pe care o cunoşteau poporenii de un şir lung de ani. Şi creştinii se alinau smeriţi, cu capetele plecate, cu mâinile în lungul trupului, să-i mângâie mirosul fumului albastru, iute, ce rămânea în clăbuci rotunjori, ca şi când ar fi scăpat din pumni, de câte ori părintele Viron zmuncea din cădelniţă. Şi ferit-a sfântul ca să cădească dumnealui ca alţi preoţi bătrâni: abia să-şi mişte paşii şi abia să adie din cădelniţă! Pe când buzele îi bolboroseau „psalm cinzeci", se purta grabnic şi hotărât, ca şi când ar fi fost mânios pe cineva. Stângăcia nu o putea suferi părintele Viron. Când vedea într-alt sat vreun preot că abia se-ncurcă prin biserică, nu se putea răbda să nu-i spună, după liturghie:
— Bine, nepoate, de ce ţi-a dat Dumnezeu sănătate? Nu uita că slujba-i slujbă, ori la Dumnezeu, ori la împăratu! Tu aşa te uiţi de parcă n-ai mâncat de trei zile şi ţi-i tot frică să nu
30
— Fefeleaga —
ameţeşti!...
Nici tineri, nici bătrâni nu scăpau ne-mproşcaţi de părintele Viron dacă i se-mpărea ceva.
Şi în biserica lui trebuia să fie curăţenie şi rânduială odată. Că de se întâmpla să zărească căpeţele de lemnuşe pe lângă sfeşnice, ori alt semn trădător pentru crâsnicul ce n-a măturat sâmbătă seara biserica, se oprea cu cădelniţa în loc, privea cu sprâncenele adunate la locul cu pricină şi nu se putea răbda să nu arate şi cu piciorul. Iar când se întorcea în altar, crâsnicul lua, cu capul în pământ, cădelniţa şi mergea să aducă jar nou, deşi nu era nici jumătate stins celălalt. Pe diacul ce l-a avut dintâi, atâta l-a tot urmărit prin toate crâşmele, de nu-i lăsa omului răgaz să bea un pahar de vinars, încât bietul diac, cum era pătimaş de felul lui, a trebuit să se mulţumească de cinste şi de slujbă. Şi, colac peste pupăză, când a cântat diacul cel nou în biserică, părintele Viron a ţinut o predică despre datorinţele feţelor bisericeşti, cum mai ales aceştia trăbă să se ferească de crâşmă, căci în fiecare butoi stau zece draci şi umblă să ducă în ispită o faţă bisericească. Şi în timpul predicii privea aspru, de câte ori se oprea să-şi ia răsuflet, la diacul cel vechi. De altfel, părintele Viron nu-şi prea lua răsuflet. Vorba întâi şi a doua îi erau domoale, dar de-aici încolo, se aprindea văzând cu ochii şi vorbea la inima omului, de n-ai fi crezut căi a lui barba cea albă şi părul argintat. îi vedeai numai ochii negri, plini de foc şi neastâmpăraţi.
Dar liturghie e duminica şi în sărbători, când are preotul slujbe de la poporeni. Multe zile însă sunt goale, pustii, fără să ştii ce să faci, mai ales dacă eşti cu-atâtea ierni în spate, ca părintele Viron. Că dacă eşti bătrân, te trezeşti odată cu găinile şi, după ce te-mbraci, vezi că n-ai ce face. Ieşi în curte, vezi că nu-i nici acolo nimic de făcut. Atâta doar, să-ţi aprinzi pipa şi să-ţi deschizi portiţa, să-ţi mai dea oamenii bună dimineaţa. E bine şi asta, când ai o fire să te rabde aşa. Dar părintele Viron nu era dăruit de Dumnezeu cu astfel de fire. Nu poţi dormi? Te scoli, te speli în grabă, zici trei rugăciuni care le ştii şi „psalm
31
— Ion Agârbiceanu —
cinzeci". N-ai ce face în curte? Ieşi pe uliţă şi porneşti cu cârja bătrâneţilor în mână. Ci nu mergi aşa ca bătrânii, ci cum se merge în aerul tânăr de dimineaţă. întâlneşti un om harnic şi-i dai un sfat bun pe ziua de azi, dai de o femeie şi-o întrebi de i- s sănătoşi copiii, zăreşti un prichinduţ de băiat cum mână vaca, grăbit să nu scape ciurdarul, şi-l lauzi în gura mare, că se va face un om „fală satului", iei în nume de rău pe un moşneag ce şi-a aprins luleaua, şi mergi aşa, înainte, pe uliţele satului, cu sprâncenele încruntate, gândindu-te poate departe, dar văzând, fără să vrei, tot ce-ţi iese înainte. Şi părintele Viron numai aşa putea să trăiască.
Destul era pentru dânsul singurătatea nopţii. Că-i era casa pustie şi rece, şi o linişte de-ţi pătrundea în urechi. La cele două mâţe tărcate se uita chiorâş, şi bătea cu piciorul în pământ de câte ori le zărea prin casă, de o tundeau la fugă ca arse cu biciul, şi numai departe, în curte, se opreau, şi mieunau trist, cerşind mila bătrânului. Zadarnic! Părintelui Viron nu i-au plăcut mâţele niciodată. „Satano!" zicea el, de câte ori le vedea, şi izbea cu piciorul în podele. Câinele Zoltan e alta. Câinele păzeşte casa şi-şi ştie porţia: în toată ziua un bruş de mămăligă. Şi era mare, un câine ciobănesc, de-a dragul să te uiţi la el. De-ar fi fost vreun căţeluş, cum ţin domnii, popa nesmintit ar fi bătut în podele şi-ar fi strigat „Satano!" la vederea lui."Ce-i neputincios e neputincios, şi unde nu-i trup, ci numai o sfârlează, nu poate să fie virtute", zicea părintele Viron.
Şi cât necaz a avut el până i-au fost copiii mici şi trebuia săi lase să mai prindă vreo mâţă de coadă! Dar acum băieţii lui s-au dus, ca şi când n-ar fi fost niciodată în satul ăsta. Domni pe la oraşe. Mai trimit din când în când vreo scrisoare părintelui, cu slova măruntă şi aşa de încurcată, de să se tot mire bătrânul: ce au făcut atât amar de vreme copiii lui la şcoală de n-au învăţat nici să scrie pe înţeles?! De multe ori se oprea la jumătatea scrisorii şi-o arunca pe masă: „Ştiu eu ce zice şi aşa". Dar de mâniat nu se mânia niciodată pe ei.
32
îi ziceau de multe ori cunoscuţii, oameni care îndrăzneau orice cu părintele:
— Vezi, dumneata ai razim la bătrâneţă, de ce nu te duci la vrunul...
Dar popa le tăia repede vorba:
— Ce să mă duc?! Ce să mă razim?! Ei să trăiască, eu nu voi muri de foame! Auzi tu, parcă numa de-aceea s-ar trudi omul cu copilul, ca să aibă odată proaptă! Nu-i asta! Să faci om din el, =tii dumneata, să-l bagi în lume =i în trai! Dacă-i odată om, celelalte vin toate. Apoi dumneata gânde=ti că noi nu mai putem face nimic? Ba putem! Ori crezi că noi nu mai trebă să lucrăm? Ba trăbă! Că dacă nu faci nimic, e=ti mort. înţălegi-mă dumneata pe mine? E=ti mort!
Şi aceia trebuiau să înţeleagă, căci popa Viron î=i înţepenea odată trupul, ca =i când ar fi fost de lemn:
— Vezi, iac-a=a!
Nici nu avea lipsă de sprijinul copiilor, căci un om singur trăie=te =i din aer, dar încă dumnealui, care slujea încă!
„Gura ta ţi-o astupi tu, gura femeii o astupi cu palma, numa gura copiilor n-o poţi astupa numa cu pâine" — o judecată această pe care o spunea părintele de multe ori. Dar acum copiii lui puteau să trăiască, =i încă bine, preotesei de mult îi cre=te volbură =i coada-=oricelului pe mormânt.
Cu moartea ei s-a împăcat în grabă popa Viron. Drept că venise târziu, după ce =i-a făcut toate strapaţele în lumea asta =i după ce a vegheat, Dumnezeu =tie câte nopţi, când el era dus departe! Numai când î=i aduce aminte de timpul acela de singurătate, când el nu da cu lunile pe-acasă, iar preoteasa purta grija copiilor, pe ni=te vremi grele ca acelea, numai atunci inima părintelui Viron se înduio=a, clătina mereu din cap =i, ridicând din sprâncene, zicea: „Vrednică femeie!" Şi în clipele acelea îi părea rău că a murit, că nu-i =i ea aici lângă el, să-i spuie o vorbă de mândrie =i una de mângâiere, =i s-audă =i ea cum zice el din inimă: „Vrednică femeie!"
Dar iac-a=a, de moarte nu scapă nimeni! Ce-i viaţa asta?
— Fefeleaga —
33
— Ion Agârbiceanu —
Iacă, să dai în dreapta, să dai în stânga, să te frămânţi, să izbeşti, dacă poţi, acolo unde e buba şi răul, să izbeşti cu nădejde, şi, când nu mai poţi face toate astea, când începi să te zvârcoleşti numai, vine moartea şi... gata! Şi, gândind aşa, părintelui Viron îi trece înduioşarea, ca şi când i-ai fi luat-o cu mâna.
Ceva numai nu se potrivea cu bătrâneţile dumnealui: când se apropia toamna, cu pâclele de neguri, cu nouri grei de plumb, cu vânturile tari şi reci, care păreau ţesute din vaiete şi durere, cu ploile dese şi subţiri-subţiri, atunci ieşea părintele Viron în pridvor şi-şi aţintea ochii neclintit în plumburiul cerului. Şi, după ce stătea mult aşa, clătina din cap şi făcea „Hm!" Se trăgea încet-încet la portiţă, ochii neclintiţi urmăreau valurile de apă tulbure ce alergau pe vale cu cântece frânte, pline de durere, făcea iar, după ce stătea mult, privindu-le: „Hm, hm!" şi iar mergea în casă.
Alta-i iarna! Atunci cel puţin ştii de ce să te ţii! Vine făuraru, şi crapă stejarii şi ouăle de corb! Acolo-i putere odată, şi ţi-i drag să vezi cum scânteie zăpada sub stelele îngheţate! Dar toamna asta e slabă, şi de-aceea ucide aşa, pe încetul. Parcă anume face să tândălească, se-nmoaie, se înăspreşte şi iar se- nmoaie, parcă se bucură de putrezirea înceată a florilor şi-a verdeţii de pe câmp şi din pădure!
Şi dacă la întoarcerea în casă dădea de mâţe, tropotea părintele Viron cu amândouă cizmele pe podele şi zicea aspru: „Satano!" I se păreau viclene şi mai ales răutăcioase, ca şi toamna.
Numai o singură bunătate aducea toamna pentru părintele Viron: culesul viilor.
Nu la el în sat, ferit-a sfântul, că pe la ei dăduse filoxera (o goangă cumu-i mai rea), şi oamenii au scos de mult parii de prin vii. Dar erau mulţi care ar fi dorit să-l aibă pe părintele Viron la cules, în jurul acela. Popa David însă, departe de patru ceasuri cu cai iuţi, avea vinul cel mai bun, şi la el se adunau mulţi la cules. Părintele Viron în tot anul îi era oaspe.
34
— Fefeleaga —
— Vezi bine c-am mai venit şi eu! Vouă, ăstora tânări, vi se pare cam nu ştiu cum să vii patru ceasuri cu căruţa, pe un vânt vrăjmaş ca ăsta. Vezi că voi v-aţi domnit a dracului, de v-ar plăcea să vă steie trenul înaintea porţii.Şi nevestele parcă n- au alta de lucru, numa să se tot ţie cu gura de voi: „Griji, dragă, să nu te răceşti! Bagă samă să nu capeţi un catar!" Aşa, parcă strănutatul nu l-a lăsat Dumnezeu. Numaicât, să-mi credeţi mie, prea multă grijă ticăloşeşte pe om! Dacă merge tot aşa la trei rânduri de oameni, din urmaşii voştri cine ştie ce nemţi subţiri s-or alege?!
Cine să se supere pe părintele Viron? Preoteasa, care-l îmbie cu struguri de să nu ştii pe care să-l iei întâi? Popa David, care, de la o vreme, pune coşarca la o parte, căci pentru bărbat grăieşte vinul? Ceilalţi oaspeţi, care privesc cu bucurie şi cu sfială la acest om rămas din vremi atât de grele, şi totuşi atât de frumoase şi de avântate?
Vinul grăieşte el, nu-i vorbă, după cumu-i şi vinul. Că un fel de vin îţi dă durere de cap, altul te-nmoaie, de eşti ca bătut, iar altul ţi se suie deodată la cap, de te ameţeşte. Dar vinul ce stă în întunericul pivniţelor şi priveghează în buţile mari, aşteptându-şi ieşirea la lumină, nici nu îmbată, nici nu dă durere de cap, ci întinereşte. Şi vin de ăsta avea popa David.
Părintele Viron îşi moaie buzele şi mustaţa şi zâmbeşte, nu doar că-i place, ci pentru că-i simte tăria. Este în el ceva, poate din multa putere de viaţă ce-i în lumea asta, ce-ţi umblă prin vine, prin toate vinele, aşa, ca o sârmă de foc parcă. Căci vinele se întăresc, şi focul sângelui întinerit bate deasupra tâmplelor, încălzeşte inima, te învie.
— Măi nepoţilor, iac-aşa, un pahar de vin sănătos şi tare plăteşte cât trei crâşme. Tot aşa vine pilda şi despre om: un om tare însufleţeşte o sută de oameni, iar doi oameni slăbănogi stau să scoată sufletul din zece oameni tari. Şi, drept să vă spun, mie nu-mi place când aud pe om că se tânguie. Când simte unul trebuinţă să se tânguie, fără să-i fie ruşine de oameni, e mai slab ca o muiere. De pildă voi: unul că n-are eclegie
35
— Ion Agârbiceanu —
destulă, altul că n-are bani de ajuns. Avocatul spune că-i merge rău, doctorul se plânge că nu-l cercetează nimeni, popa vine să se tânguie ca o ceteră cu două coarde: sărăcie şi copii mulţi! Bine, măi nepoţilor, astea pot fi adevărate, şi sunt. Asta înseamnă însă a da de greutăţile vieţii. Ce credeţi voi, că noi nu ne-am izbit de ele?! O, Doamne! Da' încă izbit, nu numai aşa! Dar am fost oameni tari, măi, şi furtunile vieţii ne-au înăsprit şi mai mult. Pe voi lupta nu vă oţeleşte, ci vă înmoaie. Şi aici e toată primejdia.
Cei de faţă cunoşteau bine pe părintele Viron, şi ştiau că nu vorbeşte niciodată ca să le treacă vremea. Trebuia să le spună tot ce credea el despre lumea asta nouă.
— Ce gândiţi voi? Dacă la patruzeci şi opt am fi fost şi noi cu o inimă ca a voastră, s-ar fi făcut ceva? Hm! Şi doar noi n-am învăţat atâta cât voi! Da' ştii, pe-atunci era altceva! Pentru noi zidurile şcolii erau sfinte. Ne trăgea ceva de la inimă către şcoală. Drept că şi aveam dascăli de să nu te mai dezlipeşti de ei! Şi eu vă spun cu mâna pe inimă că nu m-am gândit o singură dată, cât am fost la învăţătură: ce câştig voi trage din strădania mea şi cum am să trăiesc de bine şi fără de griji. Hm! Azi, până nu gată cu gimnaziul, ştie studentul: avocatura îmi aduce atâta, doctoratul atâta! Şi abia apucă să treacă odată peste ani, să ajungă acolo unde vede de când i se deschide gândul. De aceea-i şcoala urâtă, pe când nouă ne era atât de dragă.
Vedeţi, aşa cumu-s, două locuri am şi eu dragi în viaţa mea: grădina clericilor din Blaj şi un loc în munte, undeva. Acolo, în grădina aceea, s-au aprins cele dintâi flăcări tainice în inima mea, acolo am legat prieteniile cele adevărate, care se fac numai-ntr-un chip: pe viaţă şi moarte. Iar celălalt, ştiţi voi toţi pentru ce mi-i scump, la ce să mai spun? — Aici ochii bătrânului priveau tot în lături, ca şi când ar fi voit să ascundă ceva.
Cei de faţă vedeau, ca într-o depărtare mare, locul unei lupte oţelite din vremile trezite şi scuturate de somn. Părintele vedea tot locul acela într-o lumină mare.
Şi multă vreme rămâneau pe gânduri, cu ochii neclintiţi.
36
— Fefeleaga —
Cei mai tineri priveau în răstimpuri la faţa nemişcată a bătrânului, şi nu le venea să creadă că din aşa depărtări a mai putut să rămână un om până în zilele lor.
Părintele Viron lăsa de altfel să fie bucurie deplină. Paharele se deşertau de multe ori şi se făcea că nici nu băga de seamă la vorbele celorlalţi, cum se înţelegeau între ei. Dar când se rupeau deodată vorbele toate şi rămânea un răstimp de tăcere, vedeau că el nu trece nimic nebăgat în seamă.
— Ce ziceţi? Că vremile mari îşi au oameni mari, că azi nu mai pot fi oameni de aceia? Vezi bine că nu! Da', măi nepoţi, atunci nu numai oamenii mari şi-au făcut datoria. Toţi ne-am făcut-o. Că dacă s-ar porni zece la luptă, iar ceilalţi ar sta cu mâinile în sân, să le cadă mană din cer, ce s-ar face, spuneţi voi, ce s-ar face? Aceia s-au luptat până la capăt, umăr la umăr. Au căzut, căci dreptăţii i se rup grumajii până odată. Da' numai până odată! Asta-i, voi credeţi că i s-au rupt pentru totdeauna. Şi aici iar e primejdie. Că, de crezi aşa, te ticăloşeşti, poţi să te faci putred de bogat, da' n-ai inimă, mă, că ţi s-a făcut inima ghem, şi dacă n-ai inimă, nu poţi să dai nici urmaşului tău! Când ne-am văzut noi cu morţii noştri mulţi, cu văduvele, cu orfanii, cu satele pustiite şi, pe deasupra, iarăşi îngenuncheaţi, atunci am gemut o dată înăbuşit, câtorva li s-a rupt ceva în piept de geamătul acela, da' n-am deznădăjduit. Am privit o dată la cer, a doua oară la plaiurile pe unde era să învingă dreptatea, am privit cu aceiaşi ochi încruntaţi, reci poate, da' care nu voiau deloc să se închidă, ca şi când toate s-ar fi sfârşit. Ne-am făcut o cruce largă apoi, de începutul unei munci noi, al unei noi lupte. Da' voi vă închideţi ochii fără de-a lupta şi spuneţi că azi nu se mai poate face nimic...
Aici părintele Viron îşi schimba deodată glasul şi vorbea domol cu ei, cum vorbeşti cu nişte copii nevârstnici. Şi cei mai mulţi se mirau de cunoştinţele moşneagului ăstuia şi, încetul cu încetul, îşi dădeau seama că pe vremea când a făcut gimnaziul şi teologia, — căci părintele Viron le-a isprăvit pe amândouă, — se învăţa cu temei, şi oamenii de-atunci nu
37
— Ion Agârbiceanu —
părăseau cititul după ce terminau şcoala. Şi vorbea înduioşat de nădejdile lui, de greutăţile de acum, de creşterea ce trăbă dată tuturor băieţilor. Mai ales să se ferească, ca de foc, să nu se tânguie de greutăţile vieţii, ci să se împace cu asta şi să răzbească. Un om harnic nu moare în lumea asta, oricât ar fi de rea. Şi lumea poate fi şi bună, numai s-o ştii face.
La sfârşit vorbea aspru:
— Grijiţi, măi nepoţi, să nu vă treziţi că urmaşii voştri, peste trei rânduri de oameni, nu vor mai semăna cu noi, ci să gândeşti că-s nişte nemţi subţiri, de să-i ducă vântul. Ce tot „Doamne, cum îmi va trăi copilul? Oare ca popă putea-va trăi? Ca avocat nu va fi mai bine?" Astea-s gânduri de om slab! Da, da, nu râdeţi, gânduri de om slab! îndreaptă copilul în viaţă după ce l-ai făcut om. Om să fie întâi! Lasă-l să se izbească de greutăţile vieţii, el, cum m-am izbit şi eu, cum v-aţi izbit şi voi. Care n-are curajul să se izbească se prăpădeşte, orice ar fi fost în lumea asta. Da' voi faceţi-l să aibă curaj, măi, să fie tare, măi nepoţilor, şi atunci v-aţi făcut datoria.
O zi, două de avea părintele Viron, cât ţinea toamna, să se mai răzbune şi el. Mulţi îi ştiau mai dinainte mănâncărimea lui de limbă, dar le plăcea de el. îl petreceau până departe între hotare, îi pofteau drum bun şi la anul întâlnire veselă şi se întorceau vorbind puţin şi încet, pe când căruţa cu doi cai a părintelui David ducea prin negurile dese pe moşul albit la barbă şi la păr. Nu mai zicea o vorbă legănată până acasă, ci se clătina în căruţă pe drumul pietros şi-i şuiera prin urechi vântul aspru de toamnă. Prin păduri era o jilăveală rece, de pe frunzele îngălbenite picura în răstimpuri, şi vâjâitul surd al depărtărilor trecea ca prin peşteri mari pe sub bolta arămie a pădurii. Părintele Viron se uita cu ciudă la frunzele pline de tina drumului, îşi trăgea apoi pălăria pe ochi şi nu mai voia să privească. Şi în gândul lui se încrunta când îi veneau în minte casa pustie şi mâţele.
1 9 0 6
Din sătuţul lui, răsfirat pe cursul unei văi ce-şi strecura argintul în valurile frânte, părintele Viron nu mai prea ieşea în lumea asta largă. Că era destul pentru bătrâneţile lui, — grele, dar neînfrânte bătrâneţi, — să slujească duminica sfânta liturghie, iar peste săptămână să mai împuţineze din cele sărindare şi canoane ce i le dau oamenii mai cu tragere de inimă ca unui preot tânăr, căci, ce să zici, bătrâneţile sunt totdeauna mai aproape de Dumnezeu. Când ieşea la sfânta liturghie, să cădească biserica, aceeaşi muzică duioasă, plină de pace, se desprindea din zurgălăii înnegriţi de fumul de tămâie, pe care o cunoşteau poporenii de un şir lung de ani. Şi creştinii se alinau smeriţi, cu capetele plecate, cu mâinile în lungul trupului, să-i mângâie mirosul fumului albastru, iute, ce rămânea în clăbuci rotunjori, ca şi când ar fi scăpat din pumni, de câte ori părintele Viron zmuncea din cădelniţă. Şi ferit-a sfântul ca să cădească dumnealui ca alţi preoţi bătrâni: abia să-şi mişte paşii şi abia să adie din cădelniţă! Pe când buzele îi bolboroseau „psalm cinzeci", se purta grabnic şi hotărât, ca şi când ar fi fost mânios pe cineva. Stângăcia nu o putea suferi părintele Viron. Când vedea într-alt sat vreun preot că abia se-ncurcă prin biserică, nu se putea răbda să nu-i spună, după liturghie:
— Bine, nepoate, de ce ţi-a dat Dumnezeu sănătate? Nu uita că slujba-i slujbă, ori la Dumnezeu, ori la împăratu! Tu aşa te uiţi de parcă n-ai mâncat de trei zile şi ţi-i tot frică să nu
30
— Fefeleaga —
ameţeşti!...
Nici tineri, nici bătrâni nu scăpau ne-mproşcaţi de părintele Viron dacă i se-mpărea ceva.
Şi în biserica lui trebuia să fie curăţenie şi rânduială odată. Că de se întâmpla să zărească căpeţele de lemnuşe pe lângă sfeşnice, ori alt semn trădător pentru crâsnicul ce n-a măturat sâmbătă seara biserica, se oprea cu cădelniţa în loc, privea cu sprâncenele adunate la locul cu pricină şi nu se putea răbda să nu arate şi cu piciorul. Iar când se întorcea în altar, crâsnicul lua, cu capul în pământ, cădelniţa şi mergea să aducă jar nou, deşi nu era nici jumătate stins celălalt. Pe diacul ce l-a avut dintâi, atâta l-a tot urmărit prin toate crâşmele, de nu-i lăsa omului răgaz să bea un pahar de vinars, încât bietul diac, cum era pătimaş de felul lui, a trebuit să se mulţumească de cinste şi de slujbă. Şi, colac peste pupăză, când a cântat diacul cel nou în biserică, părintele Viron a ţinut o predică despre datorinţele feţelor bisericeşti, cum mai ales aceştia trăbă să se ferească de crâşmă, căci în fiecare butoi stau zece draci şi umblă să ducă în ispită o faţă bisericească. Şi în timpul predicii privea aspru, de câte ori se oprea să-şi ia răsuflet, la diacul cel vechi. De altfel, părintele Viron nu-şi prea lua răsuflet. Vorba întâi şi a doua îi erau domoale, dar de-aici încolo, se aprindea văzând cu ochii şi vorbea la inima omului, de n-ai fi crezut căi a lui barba cea albă şi părul argintat. îi vedeai numai ochii negri, plini de foc şi neastâmpăraţi.
Dar liturghie e duminica şi în sărbători, când are preotul slujbe de la poporeni. Multe zile însă sunt goale, pustii, fără să ştii ce să faci, mai ales dacă eşti cu-atâtea ierni în spate, ca părintele Viron. Că dacă eşti bătrân, te trezeşti odată cu găinile şi, după ce te-mbraci, vezi că n-ai ce face. Ieşi în curte, vezi că nu-i nici acolo nimic de făcut. Atâta doar, să-ţi aprinzi pipa şi să-ţi deschizi portiţa, să-ţi mai dea oamenii bună dimineaţa. E bine şi asta, când ai o fire să te rabde aşa. Dar părintele Viron nu era dăruit de Dumnezeu cu astfel de fire. Nu poţi dormi? Te scoli, te speli în grabă, zici trei rugăciuni care le ştii şi „psalm
31
— Ion Agârbiceanu —
cinzeci". N-ai ce face în curte? Ieşi pe uliţă şi porneşti cu cârja bătrâneţilor în mână. Ci nu mergi aşa ca bătrânii, ci cum se merge în aerul tânăr de dimineaţă. întâlneşti un om harnic şi-i dai un sfat bun pe ziua de azi, dai de o femeie şi-o întrebi de i- s sănătoşi copiii, zăreşti un prichinduţ de băiat cum mână vaca, grăbit să nu scape ciurdarul, şi-l lauzi în gura mare, că se va face un om „fală satului", iei în nume de rău pe un moşneag ce şi-a aprins luleaua, şi mergi aşa, înainte, pe uliţele satului, cu sprâncenele încruntate, gândindu-te poate departe, dar văzând, fără să vrei, tot ce-ţi iese înainte. Şi părintele Viron numai aşa putea să trăiască.
Destul era pentru dânsul singurătatea nopţii. Că-i era casa pustie şi rece, şi o linişte de-ţi pătrundea în urechi. La cele două mâţe tărcate se uita chiorâş, şi bătea cu piciorul în pământ de câte ori le zărea prin casă, de o tundeau la fugă ca arse cu biciul, şi numai departe, în curte, se opreau, şi mieunau trist, cerşind mila bătrânului. Zadarnic! Părintelui Viron nu i-au plăcut mâţele niciodată. „Satano!" zicea el, de câte ori le vedea, şi izbea cu piciorul în podele. Câinele Zoltan e alta. Câinele păzeşte casa şi-şi ştie porţia: în toată ziua un bruş de mămăligă. Şi era mare, un câine ciobănesc, de-a dragul să te uiţi la el. De-ar fi fost vreun căţeluş, cum ţin domnii, popa nesmintit ar fi bătut în podele şi-ar fi strigat „Satano!" la vederea lui."Ce-i neputincios e neputincios, şi unde nu-i trup, ci numai o sfârlează, nu poate să fie virtute", zicea părintele Viron.
Şi cât necaz a avut el până i-au fost copiii mici şi trebuia săi lase să mai prindă vreo mâţă de coadă! Dar acum băieţii lui s-au dus, ca şi când n-ar fi fost niciodată în satul ăsta. Domni pe la oraşe. Mai trimit din când în când vreo scrisoare părintelui, cu slova măruntă şi aşa de încurcată, de să se tot mire bătrânul: ce au făcut atât amar de vreme copiii lui la şcoală de n-au învăţat nici să scrie pe înţeles?! De multe ori se oprea la jumătatea scrisorii şi-o arunca pe masă: „Ştiu eu ce zice şi aşa". Dar de mâniat nu se mânia niciodată pe ei.
32
îi ziceau de multe ori cunoscuţii, oameni care îndrăzneau orice cu părintele:
— Vezi, dumneata ai razim la bătrâneţă, de ce nu te duci la vrunul...
Dar popa le tăia repede vorba:
— Ce să mă duc?! Ce să mă razim?! Ei să trăiască, eu nu voi muri de foame! Auzi tu, parcă numa de-aceea s-ar trudi omul cu copilul, ca să aibă odată proaptă! Nu-i asta! Să faci om din el, =tii dumneata, să-l bagi în lume =i în trai! Dacă-i odată om, celelalte vin toate. Apoi dumneata gânde=ti că noi nu mai putem face nimic? Ba putem! Ori crezi că noi nu mai trebă să lucrăm? Ba trăbă! Că dacă nu faci nimic, e=ti mort. înţălegi-mă dumneata pe mine? E=ti mort!
Şi aceia trebuiau să înţeleagă, căci popa Viron î=i înţepenea odată trupul, ca =i când ar fi fost de lemn:
— Vezi, iac-a=a!
Nici nu avea lipsă de sprijinul copiilor, căci un om singur trăie=te =i din aer, dar încă dumnealui, care slujea încă!
„Gura ta ţi-o astupi tu, gura femeii o astupi cu palma, numa gura copiilor n-o poţi astupa numa cu pâine" — o judecată această pe care o spunea părintele de multe ori. Dar acum copiii lui puteau să trăiască, =i încă bine, preotesei de mult îi cre=te volbură =i coada-=oricelului pe mormânt.
Cu moartea ei s-a împăcat în grabă popa Viron. Drept că venise târziu, după ce =i-a făcut toate strapaţele în lumea asta =i după ce a vegheat, Dumnezeu =tie câte nopţi, când el era dus departe! Numai când î=i aduce aminte de timpul acela de singurătate, când el nu da cu lunile pe-acasă, iar preoteasa purta grija copiilor, pe ni=te vremi grele ca acelea, numai atunci inima părintelui Viron se înduio=a, clătina mereu din cap =i, ridicând din sprâncene, zicea: „Vrednică femeie!" Şi în clipele acelea îi părea rău că a murit, că nu-i =i ea aici lângă el, să-i spuie o vorbă de mândrie =i una de mângâiere, =i s-audă =i ea cum zice el din inimă: „Vrednică femeie!"
Dar iac-a=a, de moarte nu scapă nimeni! Ce-i viaţa asta?
— Fefeleaga —
33
— Ion Agârbiceanu —
Iacă, să dai în dreapta, să dai în stânga, să te frămânţi, să izbeşti, dacă poţi, acolo unde e buba şi răul, să izbeşti cu nădejde, şi, când nu mai poţi face toate astea, când începi să te zvârcoleşti numai, vine moartea şi... gata! Şi, gândind aşa, părintelui Viron îi trece înduioşarea, ca şi când i-ai fi luat-o cu mâna.
Ceva numai nu se potrivea cu bătrâneţile dumnealui: când se apropia toamna, cu pâclele de neguri, cu nouri grei de plumb, cu vânturile tari şi reci, care păreau ţesute din vaiete şi durere, cu ploile dese şi subţiri-subţiri, atunci ieşea părintele Viron în pridvor şi-şi aţintea ochii neclintit în plumburiul cerului. Şi, după ce stătea mult aşa, clătina din cap şi făcea „Hm!" Se trăgea încet-încet la portiţă, ochii neclintiţi urmăreau valurile de apă tulbure ce alergau pe vale cu cântece frânte, pline de durere, făcea iar, după ce stătea mult, privindu-le: „Hm, hm!" şi iar mergea în casă.
Alta-i iarna! Atunci cel puţin ştii de ce să te ţii! Vine făuraru, şi crapă stejarii şi ouăle de corb! Acolo-i putere odată, şi ţi-i drag să vezi cum scânteie zăpada sub stelele îngheţate! Dar toamna asta e slabă, şi de-aceea ucide aşa, pe încetul. Parcă anume face să tândălească, se-nmoaie, se înăspreşte şi iar se- nmoaie, parcă se bucură de putrezirea înceată a florilor şi-a verdeţii de pe câmp şi din pădure!
Şi dacă la întoarcerea în casă dădea de mâţe, tropotea părintele Viron cu amândouă cizmele pe podele şi zicea aspru: „Satano!" I se păreau viclene şi mai ales răutăcioase, ca şi toamna.
Numai o singură bunătate aducea toamna pentru părintele Viron: culesul viilor.
Nu la el în sat, ferit-a sfântul, că pe la ei dăduse filoxera (o goangă cumu-i mai rea), şi oamenii au scos de mult parii de prin vii. Dar erau mulţi care ar fi dorit să-l aibă pe părintele Viron la cules, în jurul acela. Popa David însă, departe de patru ceasuri cu cai iuţi, avea vinul cel mai bun, şi la el se adunau mulţi la cules. Părintele Viron în tot anul îi era oaspe.
34
— Fefeleaga —
— Vezi bine c-am mai venit şi eu! Vouă, ăstora tânări, vi se pare cam nu ştiu cum să vii patru ceasuri cu căruţa, pe un vânt vrăjmaş ca ăsta. Vezi că voi v-aţi domnit a dracului, de v-ar plăcea să vă steie trenul înaintea porţii.Şi nevestele parcă n- au alta de lucru, numa să se tot ţie cu gura de voi: „Griji, dragă, să nu te răceşti! Bagă samă să nu capeţi un catar!" Aşa, parcă strănutatul nu l-a lăsat Dumnezeu. Numaicât, să-mi credeţi mie, prea multă grijă ticăloşeşte pe om! Dacă merge tot aşa la trei rânduri de oameni, din urmaşii voştri cine ştie ce nemţi subţiri s-or alege?!
Cine să se supere pe părintele Viron? Preoteasa, care-l îmbie cu struguri de să nu ştii pe care să-l iei întâi? Popa David, care, de la o vreme, pune coşarca la o parte, căci pentru bărbat grăieşte vinul? Ceilalţi oaspeţi, care privesc cu bucurie şi cu sfială la acest om rămas din vremi atât de grele, şi totuşi atât de frumoase şi de avântate?
Vinul grăieşte el, nu-i vorbă, după cumu-i şi vinul. Că un fel de vin îţi dă durere de cap, altul te-nmoaie, de eşti ca bătut, iar altul ţi se suie deodată la cap, de te ameţeşte. Dar vinul ce stă în întunericul pivniţelor şi priveghează în buţile mari, aşteptându-şi ieşirea la lumină, nici nu îmbată, nici nu dă durere de cap, ci întinereşte. Şi vin de ăsta avea popa David.
Părintele Viron îşi moaie buzele şi mustaţa şi zâmbeşte, nu doar că-i place, ci pentru că-i simte tăria. Este în el ceva, poate din multa putere de viaţă ce-i în lumea asta, ce-ţi umblă prin vine, prin toate vinele, aşa, ca o sârmă de foc parcă. Căci vinele se întăresc, şi focul sângelui întinerit bate deasupra tâmplelor, încălzeşte inima, te învie.
— Măi nepoţilor, iac-aşa, un pahar de vin sănătos şi tare plăteşte cât trei crâşme. Tot aşa vine pilda şi despre om: un om tare însufleţeşte o sută de oameni, iar doi oameni slăbănogi stau să scoată sufletul din zece oameni tari. Şi, drept să vă spun, mie nu-mi place când aud pe om că se tânguie. Când simte unul trebuinţă să se tânguie, fără să-i fie ruşine de oameni, e mai slab ca o muiere. De pildă voi: unul că n-are eclegie
35
— Ion Agârbiceanu —
destulă, altul că n-are bani de ajuns. Avocatul spune că-i merge rău, doctorul se plânge că nu-l cercetează nimeni, popa vine să se tânguie ca o ceteră cu două coarde: sărăcie şi copii mulţi! Bine, măi nepoţilor, astea pot fi adevărate, şi sunt. Asta înseamnă însă a da de greutăţile vieţii. Ce credeţi voi, că noi nu ne-am izbit de ele?! O, Doamne! Da' încă izbit, nu numai aşa! Dar am fost oameni tari, măi, şi furtunile vieţii ne-au înăsprit şi mai mult. Pe voi lupta nu vă oţeleşte, ci vă înmoaie. Şi aici e toată primejdia.
Cei de faţă cunoşteau bine pe părintele Viron, şi ştiau că nu vorbeşte niciodată ca să le treacă vremea. Trebuia să le spună tot ce credea el despre lumea asta nouă.
— Ce gândiţi voi? Dacă la patruzeci şi opt am fi fost şi noi cu o inimă ca a voastră, s-ar fi făcut ceva? Hm! Şi doar noi n-am învăţat atâta cât voi! Da' ştii, pe-atunci era altceva! Pentru noi zidurile şcolii erau sfinte. Ne trăgea ceva de la inimă către şcoală. Drept că şi aveam dascăli de să nu te mai dezlipeşti de ei! Şi eu vă spun cu mâna pe inimă că nu m-am gândit o singură dată, cât am fost la învăţătură: ce câştig voi trage din strădania mea şi cum am să trăiesc de bine şi fără de griji. Hm! Azi, până nu gată cu gimnaziul, ştie studentul: avocatura îmi aduce atâta, doctoratul atâta! Şi abia apucă să treacă odată peste ani, să ajungă acolo unde vede de când i se deschide gândul. De aceea-i şcoala urâtă, pe când nouă ne era atât de dragă.
Vedeţi, aşa cumu-s, două locuri am şi eu dragi în viaţa mea: grădina clericilor din Blaj şi un loc în munte, undeva. Acolo, în grădina aceea, s-au aprins cele dintâi flăcări tainice în inima mea, acolo am legat prieteniile cele adevărate, care se fac numai-ntr-un chip: pe viaţă şi moarte. Iar celălalt, ştiţi voi toţi pentru ce mi-i scump, la ce să mai spun? — Aici ochii bătrânului priveau tot în lături, ca şi când ar fi voit să ascundă ceva.
Cei de faţă vedeau, ca într-o depărtare mare, locul unei lupte oţelite din vremile trezite şi scuturate de somn. Părintele vedea tot locul acela într-o lumină mare.
Şi multă vreme rămâneau pe gânduri, cu ochii neclintiţi.
36
— Fefeleaga —
Cei mai tineri priveau în răstimpuri la faţa nemişcată a bătrânului, şi nu le venea să creadă că din aşa depărtări a mai putut să rămână un om până în zilele lor.
Părintele Viron lăsa de altfel să fie bucurie deplină. Paharele se deşertau de multe ori şi se făcea că nici nu băga de seamă la vorbele celorlalţi, cum se înţelegeau între ei. Dar când se rupeau deodată vorbele toate şi rămânea un răstimp de tăcere, vedeau că el nu trece nimic nebăgat în seamă.
— Ce ziceţi? Că vremile mari îşi au oameni mari, că azi nu mai pot fi oameni de aceia? Vezi bine că nu! Da', măi nepoţi, atunci nu numai oamenii mari şi-au făcut datoria. Toţi ne-am făcut-o. Că dacă s-ar porni zece la luptă, iar ceilalţi ar sta cu mâinile în sân, să le cadă mană din cer, ce s-ar face, spuneţi voi, ce s-ar face? Aceia s-au luptat până la capăt, umăr la umăr. Au căzut, căci dreptăţii i se rup grumajii până odată. Da' numai până odată! Asta-i, voi credeţi că i s-au rupt pentru totdeauna. Şi aici iar e primejdie. Că, de crezi aşa, te ticăloşeşti, poţi să te faci putred de bogat, da' n-ai inimă, mă, că ţi s-a făcut inima ghem, şi dacă n-ai inimă, nu poţi să dai nici urmaşului tău! Când ne-am văzut noi cu morţii noştri mulţi, cu văduvele, cu orfanii, cu satele pustiite şi, pe deasupra, iarăşi îngenuncheaţi, atunci am gemut o dată înăbuşit, câtorva li s-a rupt ceva în piept de geamătul acela, da' n-am deznădăjduit. Am privit o dată la cer, a doua oară la plaiurile pe unde era să învingă dreptatea, am privit cu aceiaşi ochi încruntaţi, reci poate, da' care nu voiau deloc să se închidă, ca şi când toate s-ar fi sfârşit. Ne-am făcut o cruce largă apoi, de începutul unei munci noi, al unei noi lupte. Da' voi vă închideţi ochii fără de-a lupta şi spuneţi că azi nu se mai poate face nimic...
Aici părintele Viron îşi schimba deodată glasul şi vorbea domol cu ei, cum vorbeşti cu nişte copii nevârstnici. Şi cei mai mulţi se mirau de cunoştinţele moşneagului ăstuia şi, încetul cu încetul, îşi dădeau seama că pe vremea când a făcut gimnaziul şi teologia, — căci părintele Viron le-a isprăvit pe amândouă, — se învăţa cu temei, şi oamenii de-atunci nu
37
— Ion Agârbiceanu —
părăseau cititul după ce terminau şcoala. Şi vorbea înduioşat de nădejdile lui, de greutăţile de acum, de creşterea ce trăbă dată tuturor băieţilor. Mai ales să se ferească, ca de foc, să nu se tânguie de greutăţile vieţii, ci să se împace cu asta şi să răzbească. Un om harnic nu moare în lumea asta, oricât ar fi de rea. Şi lumea poate fi şi bună, numai s-o ştii face.
La sfârşit vorbea aspru:
— Grijiţi, măi nepoţi, să nu vă treziţi că urmaşii voştri, peste trei rânduri de oameni, nu vor mai semăna cu noi, ci să gândeşti că-s nişte nemţi subţiri, de să-i ducă vântul. Ce tot „Doamne, cum îmi va trăi copilul? Oare ca popă putea-va trăi? Ca avocat nu va fi mai bine?" Astea-s gânduri de om slab! Da, da, nu râdeţi, gânduri de om slab! îndreaptă copilul în viaţă după ce l-ai făcut om. Om să fie întâi! Lasă-l să se izbească de greutăţile vieţii, el, cum m-am izbit şi eu, cum v-aţi izbit şi voi. Care n-are curajul să se izbească se prăpădeşte, orice ar fi fost în lumea asta. Da' voi faceţi-l să aibă curaj, măi, să fie tare, măi nepoţilor, şi atunci v-aţi făcut datoria.
O zi, două de avea părintele Viron, cât ţinea toamna, să se mai răzbune şi el. Mulţi îi ştiau mai dinainte mănâncărimea lui de limbă, dar le plăcea de el. îl petreceau până departe între hotare, îi pofteau drum bun şi la anul întâlnire veselă şi se întorceau vorbind puţin şi încet, pe când căruţa cu doi cai a părintelui David ducea prin negurile dese pe moşul albit la barbă şi la păr. Nu mai zicea o vorbă legănată până acasă, ci se clătina în căruţă pe drumul pietros şi-i şuiera prin urechi vântul aspru de toamnă. Prin păduri era o jilăveală rece, de pe frunzele îngălbenite picura în răstimpuri, şi vâjâitul surd al depărtărilor trecea ca prin peşteri mari pe sub bolta arămie a pădurii. Părintele Viron se uita cu ciudă la frunzele pline de tina drumului, îşi trăgea apoi pălăria pe ochi şi nu mai voia să privească. Şi în gândul lui se încrunta când îi veneau în minte casa pustie şi mâţele.
1 9 0 6
Ion Agârbiceanu CULA MEREUŢ
La stâna de la Comandă, Cula Mereuţ e acum a cincea roată la car. Strungarii, nişte băieţandri de ieri, de-alaltăieri, îl iau peste picior, iar păcurarii roşcovani la faţă, cu cămăşile smolite, râd pe sub mustăţi de ponturile ce i le fac aceia. Dar când e să urnească o treabă cu temei, Cula Mereuţ trăbă să vie cu sfaturile bătrâneşti, aşezate, ca să iese toate bine la cale. Cea dintâi urdă, primăvara, şi cel dintâi caş Mereuţ trăbă să le
23
— Ion Agârbiceanu —
facă; el trăbă să potrivească laptele din fiert, să arate cât cheag trăbă pus ca brânza să iese potrivită pe întreg anul. Ceilal\i păcurari stau atunci pe de lături şi privesc \intă la toate apucăturile bătrânului.
— Ia gusta\i, puilor, de vede\i, mai are moşul pre\ de-un ban rău?
Şi Cula, cu ochii mici, strălucitori de bucurie, le împarte la to\i caş dulce şi urdă nouă.
— Plăteşti, moşule, un corn de \ară încă!
Flăcările arămii de sub căldare rumenesc şi mai mult fe\ele ciobanilor. Ochii le scânteie, negri ca tăciunele. îşi scutură capetele frumoase, — să le tai în marmoră! — ca să se tocmească bine părul luciu, şi privesc la urda şi la caşul alb ca zăpada.
— Măi strungari, măi, mă Bucure, mă, haida\i de duce\i zărul, să ştie şi câinii ăştia, săracii, că a mai sosit o dată sfânta primăvară!
Şi Cula Mereu\ le arată cât zăr să ducă. Strungarii se codesc, se frământă, şi unul îşi strâmbă gura, gata să plângă.
— Păi numai atâta să le ducem? Sunt şase zăvozi!
— Asta-i! Parcă ei ar fi spar\i, ca voi!
Şi strungarii, oricât ar voi să-şi hrănească bine câinii, trăbă să se mul\umească cu atâta.
La troaca îngustă, dulăii mari, lânoşi, pleoscăie cu limbile lungi, de-ai gândi că se îneacă, nu alta. Din când în când vreunul îşi arată col\ii, rânjind spre vecinul ce se îndeasă în el. Apoi, în răstimpuri, câte doi se muşcă de urechi, de gât, aleargă de la troacă unul după altul şi, unde se ajung, cad grămadă, încol\indu-se, hârâindu-se.
— Nu-i lăsa, Petre, mergi şi arde-l pe Bălan de mama-focului! De nu se-nfrică acum, de la-nceput, nu va mai fi pace între ei la nici o mâncare.
Un flăcăuandru oacheş, larg în spate, se repede cu bâta.
— Aşa! Dă-i, dă-i tâlharului, să \ie minte! Bun! Bun! Mai dă-i una. Brava! Acum ştiu că nu mai muşcă!
24
Şi Cula Mereuţ râde foarte mulţumit, înmulţindu-şi creţurile de pe obraz.
— Măi, aveam eu un câine, adaogă el, — voi nu l-aţi apucat, — ăla, dacă nu stăteai cu bâta lângă el, se punea de-a lungul în troacă, de nu se mai putea apropia nici un dulău. Muşca în dreapta, se rânjea în stânga, se îndrepta înainte, sărea deodată înapoi, de gândeai că-l poartă zmeii. Şi dacă se sătura, rămânea aşa, cu toate patru picioarele în zăr, ca încremenit. Numai colţii şi-i arăta din când în când. Al dracului câine! Da' şi lup să fi fost care, dacă intra odată în turmă, să se mai întoarcă în pădure! Era o prăsilă, ştii, cum azi nu se mai află.
— De mult a murit, moşule?
— De mult! Şi nici azi nu ştiu ce boală să fi avut. Că într-o dimineaţă mă trezesc numai că voinucul meu nu se mai scoală de lângă strungă. A zăcut patru săptămâni pe coaste şi nu mânca nimic, ci privea numa aşa, cu ochii învăluiţi de ceaţă, ca un om care simte că se duce. îl chemam pe nume şi nu mă auzea, îl mângâiam pe gât şi pe spate şi nu mă cunoştea. Sara numa, când se lăsa aşa o linişte de să auzi cum rumegă oile şi când vrun păcurar punea fluierul la gură şi-l făcea să plângă, atunci numa începea şi Hectoru meu să urle, da' nu aşa cum urlă câinii, ci părea un glas de om, de-mi rupea inima. Pasămite, numai fluierul îl mai auzea. Şi am plâns eu cu baba după el multă vreme, că era de la părinţii ei, şi când am adus mireasa acasă, nu s-a mai lăsat de car.
Cula Mereuţ clipea acum des din gene şi mişca din umeri, ca şi când şi-ar sălta cojocul pe spate, deşi nu-l avea. Ochii i se înduioşau la amintirea vremilor apuse şi clătina din cap fără să zică o vorbă.
Fusese vreme îndelungată baci la stâna asta, unde ca băiat a fost strungar, iar ca flăcău, păcurar harnic şi isteţ. Acum toate s-au dus! Oamenii cu care se putea înţelege bine, prietenii, viaţa, toate. A mai rămas cu câmpul şi cu pădurea de pe culme.
De cum se băgau oile în lapte, Cula Mereuţ umbla cu sterpele. Pornea dimineaţa, cu doi câini tărcaţi după el, cu
— Fefeleaga —
25
traista în vârful bâtei, şi nu mai dădea pe la stână câte două- trei zile.
Când apuca să doarmă la stână, nu mai încăpea de gura strungarilor, nişte frunză-n buze, de nu plăteau două parale!
— Moşule, am numărat sterpele dumitale şi se vede treaba că pe cinci le-a mâncat lupul!
Cula le da pace să vorbească, dacă nu-i venea somnul; se- ntorcea numai pe cealaltă parte.
— Ba să-ţi spun eu una, fârtate Niculae, zece sterpe de-ale moşului, de alaltăieri, au nişte miei ca aceia, să-i frângi în genunchi de graşi.
— Asta nu ştiu cum va fi, da' cea cu lupul stă. Eu am fost azi-dimineaţă pe la Valea-Vacii şi am văzut la marginea pădurii, într-un tufiş, lână de oaie mâncată acum, proaspăt, de lupi. Pe-acolo numa turma moşului umblă.
— Mai duceţi-vă şi dracului, măi copii, că de gura voastră nu poate omul închide un ochi! se răstea la ei, întru târziu, un păcurar ce era mai aproape.
Ceilalţi tăceau molcom, cu ochii la cerul înflorit de stele.
Cula Mereuţ nu zicea nimic. Se învârtea când pe-o latură, când pe alta. Nu-l prindea somnul. Se ridica într-un cot, îşi scotea pipa şi o îndesa cu tabac dintr-o beşică mare, smolită. Apoi se apuca să sloboadă la fumuri, tot câte-un ghem mic, din colţul gurii. în văzduh plutea o linişte de se auzea cum rumegă oile şi cum şopotă, înfiorată de taină, pădurea de pe culme. Sus, stelele se îndeseau tot mai mult şi trimiteau, tremurând, suliţe albe, fine, printre genele ce se lăsau grele pe ochii moşului. în răstimpuri mari se auzea câte un susur moale, îndelungat, ca şi când ar trece, prin văzduh, o pasăre uriaşă, nevăzută, cu aripile uşoare întinse. Cula Mereuţ, cu ochii închişi, punea luleaua după şerpar şi se lăsa domol pe spate. Dar când să-i fie somnul mai tihnit, strungarul Bucur, care nu avea deloc poftă să doarmă, se apropia încet de moşneag, îşi ducea fluierul la buze şi începea să tragă la doine ca acelea, de tresăreau coamele stejarilor bătrâni în
— Ion Agârbiceanu —
26
— Fefeleaga —
vis. Dacă se deştepta şi alt păcurar, Bucur mânca o papară ca aceea, dar bătrânul nu-i zicea nimic, deşi de adormit nu mai putea să adoarmă.
Cu dracii ăştia de strungari numai o dată pe an era prieten Cula Mereuţ: toamna, când se împreunau oile. Atunci îi muştruluia de mama-focului.
— Măi Bucure şi Niculae, voi să-mi prindeţi berbecele cel băl. Da' până număr la trei!
Băieţii alergau, speriau oile, îl prindeau şi rămâneau să tragă berbecele după turmă. Dar moşul îi ajungea şi punea şi el mâna.
— Aşa, acum să vie săinul.
Acesta era berbecele bătut de bălul.
Săinul venea adus de Bucur, se oprea aşa ca la douăzeci de paşi, cu capul ridicat, mândru. Moşul şi cu strungarii ţineau pă bălul, care, zărindu-şi duşmanul înainte, îşi încorda gâtul.
Bătrânul comanda:
— Uii-i-iup!
Săinul pornea furtună, de-i sălta lâna, şi se izbea ca maiul în capul bălului.
— Aşa, asta-i bună! încă una, săinule!
Acesta se retrăgea, mergând îndărăt, la aceeaşi distanţă, şi o altă izbitură de mai, — ca şi când ai da să crapi un butuc mare, — trăznea între coarnele bălului.
— Aşa ţi-a trebuit, hoţule! Asta-i învăţătură!
Şi slobozea berbecele.
Altfel, cu strungarii nu-şi făcea treabă. Numai când îi aduceau tabac, îi întreba cu ochii cercetători:
— Mai este, măi hoţilor? Că sunteţi curat hoţi.
De altfel nici nu rămânea multă vreme pe la stână. Vuţa, baba lui, îl găsea tot pe marginea pădurii de pe culme, de câte ori venea la el, ori în pădure. Şi venea regulat, de trei ori pe săptămână, să-i aducă un pachet de tabac de trei, toată patima ce o mai avea moşul în lumea asta. Când venea bătrâna, între ei, de ani de-a rândul, se petrecea aceeaşi scenă.
Vuţa se abătea totdeauna mai întâi pe la stână şi întreba cu
27
— Ion Agârbiceanu —
glas moale, sălciu:
— Omul meu nu e pe-aici?
— Nu, bunico, de două zile n-a mai venit. Poate l-or fi prins nişte lupi.
— Ha? făcea bătrâna şi pornea fără să mai întrebe ceva.
Când îl întâlnea pe Cula, la marginea pădurii, era bine, dar
câteodată numai clopotele se auzeau, unde şi unde, sub bolta de frunze. Atunci Vuţa dădea târcoale pe marginea pădurii şi- şi chema moşneagul, cu glas scârţâit:
— Uu, Culo, măăăă!
Şi în pădure răsuna un „ă" prelung. Vuţa se da pe unde era loc mai ridicat, îşi punea mâna zbârcită sub barbă, buzele i se despătureau din smerenia bătrâneţilor:
— Uu, Culo, măăă!
Şi abia întru târziu răsunau clopotele de la oi, tot mai aproape, tot mai aproape, până se iveau în marginea pădurii cele mai sprintene.
Bătrânii se aşezau, tăcuţi, pe ţelină.
— Ai venit iar, Vuţo?
Şi moşneagul privea în pământ. Bătrâna îi răspundea întru târziu:
— Venit, Culo!
Tăceau amândoi.
— Ş-ai mai făcut rând de un pachet?
— Mai, că încă am două găini care ouă. Ştii, ceea galbenă, cu creastă de cocoş, şi cea pestriţă, care ne-a stricat atunci, la Paşti, o fereastră.
Vuţa scotea din sân o năframă neagră, o despătura pe-ndelete şi-i dădea pachetul.
Nu zicea nici unul nimic.
Cula desfăcea hârtia galbenă, punea tabacul în beşică, scotea pipa şi o îndopa cu „proaspăt". Lăsa o dungă de catran pe cioareci şi aprindea iarba-dracului. Slobozea nouri uşori, alburii, prin colţul gurii.
Baba se uita la el.
28
— Fefeleaga —
— Doamne, Culo, mult pipi tu!
— Hm, mult! răspundea moşneagul, scurt, pe nas. — Apoi, cu gura plină de fum, adăoga: }mi mai aduc şi strungarii.
— Strungarii?! De unde, Culo?
Mereu\ clipea viclean din ochi.
— De la sasu.
— De la care sas?
— De la cel cu tabac.
— +i care-i ăsta?
— Iacă, soro, tu nu ştii! Sasu şi dracu! Acasă, în grădină, nu pune tabac, că i-i frică. La hotar, mai prin cucuruz, mai prin napi, pune. Dar au dat strungarii noştri de el şi-mi tot aduc.
Strungarii, ce-i drept, i-au adus de câteva ori, dar numai câteva fire. Bătrânul nu i-a crezut când i-au spus că nu mai este, şi de atunci, prăpădi\ii, îl \in pe bietul Mereu\ cu tabac din frunze uscate de napi şi de bostani.
După un timp baba se trezea ca din vis.
— Uite, Culo, stejarul acela n-a fost ars. Cine l-a ars?
— L-a trăznit, Vu\o!
— L-a trăznit! Măi, măi! se minuna bătrâna. Ce putere mare s-a făcut şi din pădurea asta! Ştii, mai demult erau numai nuiele de-ngrădit.
— E mult de-atunci, babo!
— Tare mult, moşnege!
Şi-şi aminteau linişti\i, ca şi când ar fi spus crâmpeie din via\a altora, atâtea lucruri trecute de pe când erau ei în floare...
Târziu, Vu\a se gătea de mers.
— Acum te duci, Vu\o?
— Da, mă duc! t
— Prin sat ce mai e nou?
— Ce să fie, moşnege? Nimic.
Şi Vu\a, adunată de spate, cu cârja bătrâne\ilor în mână, îşi trăgea cu greu cizmele mari, uscate, pe pajişte, iar Cula îşi aprindea din nou luleaua şi rămânea, aşa,-ntr-o dungă, cu ochii pierdu\i spre culmile pădurii, ce părea o boltire de smarald sub lumina soarelui tânăr.
1905
23
— Ion Agârbiceanu —
facă; el trăbă să potrivească laptele din fiert, să arate cât cheag trăbă pus ca brânza să iese potrivită pe întreg anul. Ceilal\i păcurari stau atunci pe de lături şi privesc \intă la toate apucăturile bătrânului.
— Ia gusta\i, puilor, de vede\i, mai are moşul pre\ de-un ban rău?
Şi Cula, cu ochii mici, strălucitori de bucurie, le împarte la to\i caş dulce şi urdă nouă.
— Plăteşti, moşule, un corn de \ară încă!
Flăcările arămii de sub căldare rumenesc şi mai mult fe\ele ciobanilor. Ochii le scânteie, negri ca tăciunele. îşi scutură capetele frumoase, — să le tai în marmoră! — ca să se tocmească bine părul luciu, şi privesc la urda şi la caşul alb ca zăpada.
— Măi strungari, măi, mă Bucure, mă, haida\i de duce\i zărul, să ştie şi câinii ăştia, săracii, că a mai sosit o dată sfânta primăvară!
Şi Cula Mereu\ le arată cât zăr să ducă. Strungarii se codesc, se frământă, şi unul îşi strâmbă gura, gata să plângă.
— Păi numai atâta să le ducem? Sunt şase zăvozi!
— Asta-i! Parcă ei ar fi spar\i, ca voi!
Şi strungarii, oricât ar voi să-şi hrănească bine câinii, trăbă să se mul\umească cu atâta.
La troaca îngustă, dulăii mari, lânoşi, pleoscăie cu limbile lungi, de-ai gândi că se îneacă, nu alta. Din când în când vreunul îşi arată col\ii, rânjind spre vecinul ce se îndeasă în el. Apoi, în răstimpuri, câte doi se muşcă de urechi, de gât, aleargă de la troacă unul după altul şi, unde se ajung, cad grămadă, încol\indu-se, hârâindu-se.
— Nu-i lăsa, Petre, mergi şi arde-l pe Bălan de mama-focului! De nu se-nfrică acum, de la-nceput, nu va mai fi pace între ei la nici o mâncare.
Un flăcăuandru oacheş, larg în spate, se repede cu bâta.
— Aşa! Dă-i, dă-i tâlharului, să \ie minte! Bun! Bun! Mai dă-i una. Brava! Acum ştiu că nu mai muşcă!
24
Şi Cula Mereuţ râde foarte mulţumit, înmulţindu-şi creţurile de pe obraz.
— Măi, aveam eu un câine, adaogă el, — voi nu l-aţi apucat, — ăla, dacă nu stăteai cu bâta lângă el, se punea de-a lungul în troacă, de nu se mai putea apropia nici un dulău. Muşca în dreapta, se rânjea în stânga, se îndrepta înainte, sărea deodată înapoi, de gândeai că-l poartă zmeii. Şi dacă se sătura, rămânea aşa, cu toate patru picioarele în zăr, ca încremenit. Numai colţii şi-i arăta din când în când. Al dracului câine! Da' şi lup să fi fost care, dacă intra odată în turmă, să se mai întoarcă în pădure! Era o prăsilă, ştii, cum azi nu se mai află.
— De mult a murit, moşule?
— De mult! Şi nici azi nu ştiu ce boală să fi avut. Că într-o dimineaţă mă trezesc numai că voinucul meu nu se mai scoală de lângă strungă. A zăcut patru săptămâni pe coaste şi nu mânca nimic, ci privea numa aşa, cu ochii învăluiţi de ceaţă, ca un om care simte că se duce. îl chemam pe nume şi nu mă auzea, îl mângâiam pe gât şi pe spate şi nu mă cunoştea. Sara numa, când se lăsa aşa o linişte de să auzi cum rumegă oile şi când vrun păcurar punea fluierul la gură şi-l făcea să plângă, atunci numa începea şi Hectoru meu să urle, da' nu aşa cum urlă câinii, ci părea un glas de om, de-mi rupea inima. Pasămite, numai fluierul îl mai auzea. Şi am plâns eu cu baba după el multă vreme, că era de la părinţii ei, şi când am adus mireasa acasă, nu s-a mai lăsat de car.
Cula Mereuţ clipea acum des din gene şi mişca din umeri, ca şi când şi-ar sălta cojocul pe spate, deşi nu-l avea. Ochii i se înduioşau la amintirea vremilor apuse şi clătina din cap fără să zică o vorbă.
Fusese vreme îndelungată baci la stâna asta, unde ca băiat a fost strungar, iar ca flăcău, păcurar harnic şi isteţ. Acum toate s-au dus! Oamenii cu care se putea înţelege bine, prietenii, viaţa, toate. A mai rămas cu câmpul şi cu pădurea de pe culme.
De cum se băgau oile în lapte, Cula Mereuţ umbla cu sterpele. Pornea dimineaţa, cu doi câini tărcaţi după el, cu
— Fefeleaga —
25
traista în vârful bâtei, şi nu mai dădea pe la stână câte două- trei zile.
Când apuca să doarmă la stână, nu mai încăpea de gura strungarilor, nişte frunză-n buze, de nu plăteau două parale!
— Moşule, am numărat sterpele dumitale şi se vede treaba că pe cinci le-a mâncat lupul!
Cula le da pace să vorbească, dacă nu-i venea somnul; se- ntorcea numai pe cealaltă parte.
— Ba să-ţi spun eu una, fârtate Niculae, zece sterpe de-ale moşului, de alaltăieri, au nişte miei ca aceia, să-i frângi în genunchi de graşi.
— Asta nu ştiu cum va fi, da' cea cu lupul stă. Eu am fost azi-dimineaţă pe la Valea-Vacii şi am văzut la marginea pădurii, într-un tufiş, lână de oaie mâncată acum, proaspăt, de lupi. Pe-acolo numa turma moşului umblă.
— Mai duceţi-vă şi dracului, măi copii, că de gura voastră nu poate omul închide un ochi! se răstea la ei, întru târziu, un păcurar ce era mai aproape.
Ceilalţi tăceau molcom, cu ochii la cerul înflorit de stele.
Cula Mereuţ nu zicea nimic. Se învârtea când pe-o latură, când pe alta. Nu-l prindea somnul. Se ridica într-un cot, îşi scotea pipa şi o îndesa cu tabac dintr-o beşică mare, smolită. Apoi se apuca să sloboadă la fumuri, tot câte-un ghem mic, din colţul gurii. în văzduh plutea o linişte de se auzea cum rumegă oile şi cum şopotă, înfiorată de taină, pădurea de pe culme. Sus, stelele se îndeseau tot mai mult şi trimiteau, tremurând, suliţe albe, fine, printre genele ce se lăsau grele pe ochii moşului. în răstimpuri mari se auzea câte un susur moale, îndelungat, ca şi când ar trece, prin văzduh, o pasăre uriaşă, nevăzută, cu aripile uşoare întinse. Cula Mereuţ, cu ochii închişi, punea luleaua după şerpar şi se lăsa domol pe spate. Dar când să-i fie somnul mai tihnit, strungarul Bucur, care nu avea deloc poftă să doarmă, se apropia încet de moşneag, îşi ducea fluierul la buze şi începea să tragă la doine ca acelea, de tresăreau coamele stejarilor bătrâni în
— Ion Agârbiceanu —
26
— Fefeleaga —
vis. Dacă se deştepta şi alt păcurar, Bucur mânca o papară ca aceea, dar bătrânul nu-i zicea nimic, deşi de adormit nu mai putea să adoarmă.
Cu dracii ăştia de strungari numai o dată pe an era prieten Cula Mereuţ: toamna, când se împreunau oile. Atunci îi muştruluia de mama-focului.
— Măi Bucure şi Niculae, voi să-mi prindeţi berbecele cel băl. Da' până număr la trei!
Băieţii alergau, speriau oile, îl prindeau şi rămâneau să tragă berbecele după turmă. Dar moşul îi ajungea şi punea şi el mâna.
— Aşa, acum să vie săinul.
Acesta era berbecele bătut de bălul.
Săinul venea adus de Bucur, se oprea aşa ca la douăzeci de paşi, cu capul ridicat, mândru. Moşul şi cu strungarii ţineau pă bălul, care, zărindu-şi duşmanul înainte, îşi încorda gâtul.
Bătrânul comanda:
— Uii-i-iup!
Săinul pornea furtună, de-i sălta lâna, şi se izbea ca maiul în capul bălului.
— Aşa, asta-i bună! încă una, săinule!
Acesta se retrăgea, mergând îndărăt, la aceeaşi distanţă, şi o altă izbitură de mai, — ca şi când ai da să crapi un butuc mare, — trăznea între coarnele bălului.
— Aşa ţi-a trebuit, hoţule! Asta-i învăţătură!
Şi slobozea berbecele.
Altfel, cu strungarii nu-şi făcea treabă. Numai când îi aduceau tabac, îi întreba cu ochii cercetători:
— Mai este, măi hoţilor? Că sunteţi curat hoţi.
De altfel nici nu rămânea multă vreme pe la stână. Vuţa, baba lui, îl găsea tot pe marginea pădurii de pe culme, de câte ori venea la el, ori în pădure. Şi venea regulat, de trei ori pe săptămână, să-i aducă un pachet de tabac de trei, toată patima ce o mai avea moşul în lumea asta. Când venea bătrâna, între ei, de ani de-a rândul, se petrecea aceeaşi scenă.
Vuţa se abătea totdeauna mai întâi pe la stână şi întreba cu
27
— Ion Agârbiceanu —
glas moale, sălciu:
— Omul meu nu e pe-aici?
— Nu, bunico, de două zile n-a mai venit. Poate l-or fi prins nişte lupi.
— Ha? făcea bătrâna şi pornea fără să mai întrebe ceva.
Când îl întâlnea pe Cula, la marginea pădurii, era bine, dar
câteodată numai clopotele se auzeau, unde şi unde, sub bolta de frunze. Atunci Vuţa dădea târcoale pe marginea pădurii şi- şi chema moşneagul, cu glas scârţâit:
— Uu, Culo, măăăă!
Şi în pădure răsuna un „ă" prelung. Vuţa se da pe unde era loc mai ridicat, îşi punea mâna zbârcită sub barbă, buzele i se despătureau din smerenia bătrâneţilor:
— Uu, Culo, măăă!
Şi abia întru târziu răsunau clopotele de la oi, tot mai aproape, tot mai aproape, până se iveau în marginea pădurii cele mai sprintene.
Bătrânii se aşezau, tăcuţi, pe ţelină.
— Ai venit iar, Vuţo?
Şi moşneagul privea în pământ. Bătrâna îi răspundea întru târziu:
— Venit, Culo!
Tăceau amândoi.
— Ş-ai mai făcut rând de un pachet?
— Mai, că încă am două găini care ouă. Ştii, ceea galbenă, cu creastă de cocoş, şi cea pestriţă, care ne-a stricat atunci, la Paşti, o fereastră.
Vuţa scotea din sân o năframă neagră, o despătura pe-ndelete şi-i dădea pachetul.
Nu zicea nici unul nimic.
Cula desfăcea hârtia galbenă, punea tabacul în beşică, scotea pipa şi o îndopa cu „proaspăt". Lăsa o dungă de catran pe cioareci şi aprindea iarba-dracului. Slobozea nouri uşori, alburii, prin colţul gurii.
Baba se uita la el.
28
— Fefeleaga —
— Doamne, Culo, mult pipi tu!
— Hm, mult! răspundea moşneagul, scurt, pe nas. — Apoi, cu gura plină de fum, adăoga: }mi mai aduc şi strungarii.
— Strungarii?! De unde, Culo?
Mereu\ clipea viclean din ochi.
— De la sasu.
— De la care sas?
— De la cel cu tabac.
— +i care-i ăsta?
— Iacă, soro, tu nu ştii! Sasu şi dracu! Acasă, în grădină, nu pune tabac, că i-i frică. La hotar, mai prin cucuruz, mai prin napi, pune. Dar au dat strungarii noştri de el şi-mi tot aduc.
Strungarii, ce-i drept, i-au adus de câteva ori, dar numai câteva fire. Bătrânul nu i-a crezut când i-au spus că nu mai este, şi de atunci, prăpădi\ii, îl \in pe bietul Mereu\ cu tabac din frunze uscate de napi şi de bostani.
După un timp baba se trezea ca din vis.
— Uite, Culo, stejarul acela n-a fost ars. Cine l-a ars?
— L-a trăznit, Vu\o!
— L-a trăznit! Măi, măi! se minuna bătrâna. Ce putere mare s-a făcut şi din pădurea asta! Ştii, mai demult erau numai nuiele de-ngrădit.
— E mult de-atunci, babo!
— Tare mult, moşnege!
Şi-şi aminteau linişti\i, ca şi când ar fi spus crâmpeie din via\a altora, atâtea lucruri trecute de pe când erau ei în floare...
Târziu, Vu\a se gătea de mers.
— Acum te duci, Vu\o?
— Da, mă duc! t
— Prin sat ce mai e nou?
— Ce să fie, moşnege? Nimic.
Şi Vu\a, adunată de spate, cu cârja bătrâne\ilor în mână, îşi trăgea cu greu cizmele mari, uscate, pe pajişte, iar Cula îşi aprindea din nou luleaua şi rămânea, aşa,-ntr-o dungă, cu ochii pierdu\i spre culmile pădurii, ce părea o boltire de smarald sub lumina soarelui tânăr.
1905
Ion Agârbiceanu POPA VASILE
în odaia îngustă, joasă, cu geamuri mici, roşcate de flăcăruia când săltătoare, când liniştită a beţigaşului de său de pe masă, se plimbă cu paşi largi, măsuraţi un bărbat adus puţin de spate. Barba bogat revărsată pe piept are mănunchiuri groase de fire argintii. Mustăţile-i răsucite par două coarne de berbec, ce se pierd în barbă, roşcate, cu puţine fire albe. Din când în când, se opreşte lângă masă, vrea să se aşeze pe scaun, dar iar se îndreaptă şi iarăşi păşeşete larg şi măsurat. Pe câteva clipite capul se ridică măreţ, şi sub sprâncenele dese, stufoase, ard în văpăi două diamante negre. Nasul de vultur palpită, pare că adulmecă în depărtări mari.
în casă e linişte grea. Din odaia vecină, pe uşa deschisă, se-aude respiraţia regulată a celor ce se odihnesc, scutiţi de răsufletele reci ale vântului ce fluieră cu o mulţime de întorsături în streaşina lungă a casei, afară, în toamna târzie. în vatra rece, în două colţuri, doi greieri numără cu scârţâiri uscate clipele ce trec. Din cadrele icoanelor vechi, sfinţii, în haine lungi, şterse, ascultă, cu capetele plecate, furtuna de-afară. Par adânciţi în gânduri, ca nişte moşnegi ce-au adormit la un priveghi, cu coatele pe masă. Pe după icoane sunt vârâte tufe de busuioc şi de izmă creaţă, cu miros de sărbătoare.
întru târziu, bărbatul, după ce închide uşa odăii vecine, se opreşte în mijlocul camerei. Stă mult, ca împietrit, cu capul plecat, cu braţele încrucişate pe piept. Din când în când oftează, şi barba mare i se zbate ca o descărcare nervoasă. Afară, vântul se vaietă prin frăgarii negri, se învăluie pe sub streaşină, îmbulzindu-se prin geamurile mici, şi se depărtează apoi, ca răpit, într-un întuneric de să-ţi scoţi ochii, lăsând răstimpuri mari de linişte în urmă. Din ochii negri, aprinşi, se desprind repede doi stropi mari şi se pierd în barba încâlcită. Paşii se-n-dreaptă iar, hotărâţi acum, spre masă, şi scaunul cu spetează scârţâie dureros.
O coală albă de hârtie aşteaptă pe masă. Pana înţepeneşte o vreme între degetele groase, apoi, încet, cu opintiri şi ponturi, începe s-alunece scârţâind.
„Măria-ta!
De douăzeci =i cinci de ani sunt aici, în satul unde m-ai trimis. Douăzeci =i cinci de ani trec ca o palmă la ureche, dar pentru mine au fost douăzeci =i cinci de veacuri, măria-ta! Până am fost la învăţătură, m-ai cunoscut bine pe mine, =i pe Toader Vălean, =i pe Petre Muntean. Noi ţineam strana. Acuma, ei s-au dus de mult, măria-ta, =i numai eu am mai rămas, eu, Vasile Todoran."
Mâna lui Vasile începe să tremure ca de friguri, pe ochi i se pune o ceaţă deasă. Şirurile ce se usucă pe hârtie i se par grozav de încâlcite. Literele joacă, se dezlănţuie, se împrăştie şi dispar apoi cu totul. Vasile Todoran se freacă la ochi, dar ochii nu mai văd în afară. Se lasă greu pe speteaza scaunului şi oftează din adânc. Sub para tremurătoare a feştilei de pe masă, sfinţii vechi de pe perete par că se deşteaptă. Afară, vântul se izbeşte în ferestrele mici, şi un ochi de hârtie plesneşte. Vasile Todoran deschide ochii, tresărind. Flacăra săului de pe masă se-alungeşte şi-i gata parcă să se desprindă de feştilă.
— Ce vreme, Doamne, ce vreme! şopteşte popa Vasile, şi cu o năframă neagră astupă ochiul. Apoi se aşează iar pe scaun.
De când duce el amarul ăsta de viaţă! Bătrânul badea lacob, tată-său, să-i fi dat lui bună pace, să fi rămas aici în sat, în rând cu feciorii. Cine-ar fi ca el acum? Dar nu! Bătrânului îi ardea să-l facă domn, şi încă ce domn, ia, nu aşa, o zdreanţă de scriitoraş! Avea băiatul glas bun, — ce mai glas! — „got", cum zice cantorul Mitru. Şi dacă nu l-ar fi făcut popă, atunci
17
— Ion Agârbiceanu —
pentru ce le mai dă Dumnezeu dar oamenilor?
Şi Vasile Todoran, cum stă rezemat de speteaza înaltă a scaunului de stejar, vede, ca în vis, toată viaţa ce-a urmat pentru el din această hotărâre neînduplecată a bătrânului.
O casă mică, cu ferestrele murdare, cârpite cu hârtie, locuinţa unui pantofar uscat, vânăt la obraz, care toată ziua şedea pe un scăunaş, punând petice ori tălpi, fumând necontenit şi golind tot la trei ceasuri o litră de rachiu. Un ucenic ghebos aducea şi ducea marfă, punând întotdeauna în buzunar glaja stăpânului. Aci a-nceput să înveţe lecţia ce i se spunea la şcoală, în mirosul de tutun, de cleiuri, de vinars şi de piele umedă, putredă pe jumătate. Când îi vin în minte anii petrecuţi acolo, îl cuprind fiori reci.
Numai după ani a schimbat cvartirul şi s-a mutat la cei doi prieteni, cu care mai târziu cânta în strană; numai atunci a mai prins şi el vlagă. Anii de-nvăţătură erau doi pentru cei ce se grăbeau.
Dar de aceşti doi ani Vasile Todoran îşi aducea totuşi cu drag aminte. Mai ales de unele zile mari. Când se strecura cu cei doi prieteni la crâşma lui Tănase, puneau trei şurţe de-ale crâşmăreşti în cele trei ferestre şi aşezau lumina în mijlocul mesei, iar în jurul luminii — trei sticle cu vin. Feciorii se mai încălzeau la inimă, li se dezlegau limbile şi le porneau lacrimile odată cu cântecele. Şi ce cântece, Doamne, Doamne! Te-aprindeau mai ceva ca vinul! Şi Vasile era cel mai meşter. în asta una nu se-nşelase bătrânul: feciorul lui avea un glas, — Doamne, ce mai glas! — „got", cum zicea diacul Mitru.
Vasile cânta, prietenii îl acompaniau, şi ochii lor cuminţi se umezeau. Şi când se depărta şi al doilea rând de sticle goale, să vină iar pline, prietenii se îmbrăţişau, şi apoi, liniştindu-se, făceau planuri mari pentru viitor. Cei doi aveau acasă logodnice ce-i aşteptau cu ochii plânşi, blăstămând atâta foc de-nvăţătură ce trăbă să ai ca să poţi cădelniţa în biserică. Ei se-nduioşau mai în grabă decât Vasile, şi pe buze le veneau cântece de dragoste. Dar Todoran schimba repede rostul şi se pomeneau cântând:
Cine trece Oltul mare?
Ce viteaz răzbunător
Umple astăzi de teroare
Zbirii bietului popor?
Şi nu se prea puteau dumeri ce va să zică „zbirii-bietului", spus totdeauna într-un singur cuvânt. Dar Vasile punea capăt şi nedumeririi, căci încheia cu:
Plângi, popor nenorocit!
Plângi, că Tudor a murit!
Şi cei doi prieteni plângeau cu lacrimi amare moartea bietului crai Tudor Olteanul, care trecuse
Fără cruce, fără floare,
Fără lacrimi pe mormânt.
Amintirea acestor zile mari era singura zare luminoasă în viaţa lui Vasile Todoran. Dar cât de rare au fost acele zile! Câteodată i se părea că partea asta frumoasă a vieţii lui a fost un vis numai. Mai ales după ce-i muriră prietenii.
El nu avusese logodnică, până la pricopseală , dar, venind acasă, zece ar fi mers după el.
Lui Vasile îi vine în minte toată viaţa lui de popă aci în sat. Şi, din toate, înţelege numai atâta, că tată-său mai bine-l lăsa să crească în rândul celorlalţi feciori. Anii răi l-au legat de gard. Cei buni i-a cheltuit cu şcolile, pentru un băiat care, după cinci ani, murise de aprindere de plămâni, şi pentru o fată care şi ea fusese un an la oraş.
A muncit în rând cu ceilalţi oameni din sat. A muncit ca un bou, şi nu s-a ales cu nimic. Că dacă era an ploios, eclegia se îneca de bălţile ce le ţinea lunca o jumătate de an; iar de era secetă, crăpa cleiul de sub firele rare de iarbă, şi cucuruzul îşi învârtea frunzele ca fusele. Moşia lor cea bună, din moşi, a pus-o tată-său cu învăţătura lui. Era înrudit cu jumătate satul, — cât despre partea lui, cât despre partea muierii —, dar de la aceştia în zadar cerea. Erau săraci şi n-aveau ce să le dea.
Şi tot ar fi mers cumva, numai să fi fost ani buni. Mai ales anul acesta din urmă! Trei vitişoare în grajd, şi nu avea un car de fân! Şi toamna venise degrabă. Le-ar fi vândut, da' nu le cumpăra nimeni, numai cu preţ de batjocură. Oameni mulţi plecaseră la America. îşi vânduseră tot, ca să-şi poată face bani de drum. Şi plecaseră cu gâturile uscate şi cu ochii umezi. Şi s-au dus mulţi...
De când se porniseră oamenii să meargă în lumea cea nouă, îi tot umbla şi lui ceva prin cap, dar tăcea. Niciodată însă n-a fost aşa de zdrobit ca în seara asta.
La o vreme, se ridică iar şi începe să se plimbe prin odaie. întru târziu, se opreşte din nou, cu braţele încrucişate, şi stă mult aşa, ca împietrit.
Afară, în noaptea adâncă, vântul vuieşte întruna. Două lacrimi mari se pierd în barba încâlcită, şi popa Vasile porneşte cu paşi hotărâţi înspre masă şi se apucă din nou de scris.
„Măria-ta!
Eu, Vasile Todoran, de douăzeci şi cinci de ani preoţesc tot acolo unde m-a pus măria-ta. Pasămite, aşa e voia Celui-de-Sus. Acuma, eu am avut un fecior, pe care l-am purtat cinci ani la şcoală. Dar [la a murit. Dac-a murit, s-a hodini, măria-ta. Dumnezeu să-l ierte! Acuma, măria-ta, vei şti c-a fost mare secetă în anul acesta, şi am trei vitişoare şi nici un car de fân. Să le vinzi, le dai pe nimica. De celelalte ar mai fi cumva, dar cu mălaiul stăm rău de tot. Poporenii n-au să-mi dea nici c'te-un cop. +i am, măria-ta, nevastă, că trăieşte încă, şi doi băieţi, peste zece ani amândoi, dar pe ăştia vezi bine că nu i-am mai putut duce la şcoală. +i aşa, ei pot trăi şi cu mălai. Dar mai am, măria-ta, o fată de douăzeci şi patru de ani. +i nu s-a măritat încă... A fost un an şi la şcoală, la oraş, dar domnişoară tot nu poate fi, că nu avem nici bani; apoi, feciorii din sat se vede că nu prea îndrăznesc, ştii dumneata. +i aşa, e trecută de ani şi nu s-a măritat încă. +i să o vezi numai! înaltă, mlădioasă, cu faţa albă ca de crin, cu ochii negri, negri şi umezi! +i stă aşa, şi nu se mărită. Măria-ta! Pe mine pentru fata asta mă doare. +i să mă ierţi, măria-ta, dar când mă uit la ea, blăstăm ziua în care m-a dat tata la şcoală. Acuma, de-aceea vin eu să scriu măriei-tale: vreau să adun ceva bani, să-i fac zestre, ori să mă duc de-acasă, că aşa, gândesc, feciorii vor fi mai îndrăzneţi, că preoteasa, Ruxandra, e ţărancă şi ea. Eu singur îs domn în casă. Că, uite, de asta voiam să-ţi spun măriei-tale: eu vreau să mă duc din sat, oblu în America. S-au dus ei încă oameni de la noi, şi au făcut unii bani. Acuma, eu numai de-at'ta mă rog, să-mi dea măria-ta slobozenia asta şi să-mi ţie satul până voi veni. Nu ca popă vreau să mă duc, măria-ta, nu! Patrafirul îl las aici; ci acolo spun că sunt fabrici multe şi plătesc mai bine. Nu pentru mine, nici pentru Ruxandra, ori pentru cei doi băieţi te rog, ci numai pentru ea. De ea mi-e milă, că e trecută de douăzeci şi patru de ani, şi nu s-a măritat încă. +-apoi mai spun eu încă ceva, dar numai măriei-tale: aşa-i ea, nu poate mânca nicicum mălaiul gol. +i în America mai fac oamenii bani, măria-ta. +i trăbă să mă duc! Aşteptând slobozenia, sărută dreapta măriei-tale sluga plecată,
Vasile Todoran, popa din Lupeni"
Popa Vasile, zdrobit, împătură hârtia, o pune bine în buzunar, şi aşa, îmbrăcat, se răstoarnă pe laviţa de lângă fereastra în care răscoleşte şi-acuma vântul.
Dimineaţa înciripă de la judele un cal, cu şaua de lemn îmbrăcată în piele neagră, şi spuse femeilor că trăbă să meargă până în oraş, la poştă.
Când să iese pe poartă, un copilandru de vreo şaisprezece ani, oacheş, îmbrăcat în suman, se arată şi el în prag, cu calul de căpăstru.
— Domnule părinte, să faci bine să vii, că moare taica!
— Cum moare, mă Ionică? N-a fost beteag!
— Numai de două zile a căzut la pat. Dar acum moare, domnule părinte! Fă bine, vină-n grabă!
Ai lui Ionică locuiau pe hotar, cale de-o poştă pân-acolo. Popa Vasile sări din şa, se-ntoarse furtună în casă, luă patrafirul şi ceaslovul, se-avântă iar pe cal şi plecară amândoi.
Colo, după amiază, o căruţă se opri înaintea casei preoţeşti.
— Vină, Ruxandro, de ia patrafirul şi ceaslovul! Trăbă să-l ducem la doctor. De nu, omul ăsta moare cu zile. E în aprindere de plămâni, aşa cum a fost şi Gheorghieş al nostru.
în căruţă nu se vedea decât lâna cojocului ce-acoperea pe bolnav.
Seara, căruţa se opri iar în faţa casei. Popa se coborî.
— Auzi, Ionică, dacă-i ajunge acasă, să faci cumva să trimiţi calul, că e al judelui, zise popa către băiat, şi, întorcându-se către preoteasă: I-au dat doctorii leacuri şi-au zis că-i trece. Da' de nu mergeam, era gata! Vezi, mor cu zile bieţii oameni!
Când să se dezbrace, popa Vasile dă de scrisoarea la vlădica în buzunar. îşi uitase toată ziulica de ea. O scoate, o-ntoarce, o priveşte lung pe toate părţile, apoi se-apropie de vatră, o pune în flăcări şi oftează din ‘adânc, cu privirile pierdute-n vâlvătaia roşie:
— Câte necazuri, Doamne, câte necazuri!
1905
în casă e linişte grea. Din odaia vecină, pe uşa deschisă, se-aude respiraţia regulată a celor ce se odihnesc, scutiţi de răsufletele reci ale vântului ce fluieră cu o mulţime de întorsături în streaşina lungă a casei, afară, în toamna târzie. în vatra rece, în două colţuri, doi greieri numără cu scârţâiri uscate clipele ce trec. Din cadrele icoanelor vechi, sfinţii, în haine lungi, şterse, ascultă, cu capetele plecate, furtuna de-afară. Par adânciţi în gânduri, ca nişte moşnegi ce-au adormit la un priveghi, cu coatele pe masă. Pe după icoane sunt vârâte tufe de busuioc şi de izmă creaţă, cu miros de sărbătoare.
întru târziu, bărbatul, după ce închide uşa odăii vecine, se opreşte în mijlocul camerei. Stă mult, ca împietrit, cu capul plecat, cu braţele încrucişate pe piept. Din când în când oftează, şi barba mare i se zbate ca o descărcare nervoasă. Afară, vântul se vaietă prin frăgarii negri, se învăluie pe sub streaşină, îmbulzindu-se prin geamurile mici, şi se depărtează apoi, ca răpit, într-un întuneric de să-ţi scoţi ochii, lăsând răstimpuri mari de linişte în urmă. Din ochii negri, aprinşi, se desprind repede doi stropi mari şi se pierd în barba încâlcită. Paşii se-n-dreaptă iar, hotărâţi acum, spre masă, şi scaunul cu spetează scârţâie dureros.
O coală albă de hârtie aşteaptă pe masă. Pana înţepeneşte o vreme între degetele groase, apoi, încet, cu opintiri şi ponturi, începe s-alunece scârţâind.
„Măria-ta!
De douăzeci =i cinci de ani sunt aici, în satul unde m-ai trimis. Douăzeci =i cinci de ani trec ca o palmă la ureche, dar pentru mine au fost douăzeci =i cinci de veacuri, măria-ta! Până am fost la învăţătură, m-ai cunoscut bine pe mine, =i pe Toader Vălean, =i pe Petre Muntean. Noi ţineam strana. Acuma, ei s-au dus de mult, măria-ta, =i numai eu am mai rămas, eu, Vasile Todoran."
Mâna lui Vasile începe să tremure ca de friguri, pe ochi i se pune o ceaţă deasă. Şirurile ce se usucă pe hârtie i se par grozav de încâlcite. Literele joacă, se dezlănţuie, se împrăştie şi dispar apoi cu totul. Vasile Todoran se freacă la ochi, dar ochii nu mai văd în afară. Se lasă greu pe speteaza scaunului şi oftează din adânc. Sub para tremurătoare a feştilei de pe masă, sfinţii vechi de pe perete par că se deşteaptă. Afară, vântul se izbeşte în ferestrele mici, şi un ochi de hârtie plesneşte. Vasile Todoran deschide ochii, tresărind. Flacăra săului de pe masă se-alungeşte şi-i gata parcă să se desprindă de feştilă.
— Ce vreme, Doamne, ce vreme! şopteşte popa Vasile, şi cu o năframă neagră astupă ochiul. Apoi se aşează iar pe scaun.
De când duce el amarul ăsta de viaţă! Bătrânul badea lacob, tată-său, să-i fi dat lui bună pace, să fi rămas aici în sat, în rând cu feciorii. Cine-ar fi ca el acum? Dar nu! Bătrânului îi ardea să-l facă domn, şi încă ce domn, ia, nu aşa, o zdreanţă de scriitoraş! Avea băiatul glas bun, — ce mai glas! — „got", cum zice cantorul Mitru. Şi dacă nu l-ar fi făcut popă, atunci
17
— Ion Agârbiceanu —
pentru ce le mai dă Dumnezeu dar oamenilor?
Şi Vasile Todoran, cum stă rezemat de speteaza înaltă a scaunului de stejar, vede, ca în vis, toată viaţa ce-a urmat pentru el din această hotărâre neînduplecată a bătrânului.
O casă mică, cu ferestrele murdare, cârpite cu hârtie, locuinţa unui pantofar uscat, vânăt la obraz, care toată ziua şedea pe un scăunaş, punând petice ori tălpi, fumând necontenit şi golind tot la trei ceasuri o litră de rachiu. Un ucenic ghebos aducea şi ducea marfă, punând întotdeauna în buzunar glaja stăpânului. Aci a-nceput să înveţe lecţia ce i se spunea la şcoală, în mirosul de tutun, de cleiuri, de vinars şi de piele umedă, putredă pe jumătate. Când îi vin în minte anii petrecuţi acolo, îl cuprind fiori reci.
Numai după ani a schimbat cvartirul şi s-a mutat la cei doi prieteni, cu care mai târziu cânta în strană; numai atunci a mai prins şi el vlagă. Anii de-nvăţătură erau doi pentru cei ce se grăbeau.
Dar de aceşti doi ani Vasile Todoran îşi aducea totuşi cu drag aminte. Mai ales de unele zile mari. Când se strecura cu cei doi prieteni la crâşma lui Tănase, puneau trei şurţe de-ale crâşmăreşti în cele trei ferestre şi aşezau lumina în mijlocul mesei, iar în jurul luminii — trei sticle cu vin. Feciorii se mai încălzeau la inimă, li se dezlegau limbile şi le porneau lacrimile odată cu cântecele. Şi ce cântece, Doamne, Doamne! Te-aprindeau mai ceva ca vinul! Şi Vasile era cel mai meşter. în asta una nu se-nşelase bătrânul: feciorul lui avea un glas, — Doamne, ce mai glas! — „got", cum zicea diacul Mitru.
Vasile cânta, prietenii îl acompaniau, şi ochii lor cuminţi se umezeau. Şi când se depărta şi al doilea rând de sticle goale, să vină iar pline, prietenii se îmbrăţişau, şi apoi, liniştindu-se, făceau planuri mari pentru viitor. Cei doi aveau acasă logodnice ce-i aşteptau cu ochii plânşi, blăstămând atâta foc de-nvăţătură ce trăbă să ai ca să poţi cădelniţa în biserică. Ei se-nduioşau mai în grabă decât Vasile, şi pe buze le veneau cântece de dragoste. Dar Todoran schimba repede rostul şi se pomeneau cântând:
Cine trece Oltul mare?
Ce viteaz răzbunător
Umple astăzi de teroare
Zbirii bietului popor?
Şi nu se prea puteau dumeri ce va să zică „zbirii-bietului", spus totdeauna într-un singur cuvânt. Dar Vasile punea capăt şi nedumeririi, căci încheia cu:
Plângi, popor nenorocit!
Plângi, că Tudor a murit!
Şi cei doi prieteni plângeau cu lacrimi amare moartea bietului crai Tudor Olteanul, care trecuse
Fără cruce, fără floare,
Fără lacrimi pe mormânt.
Amintirea acestor zile mari era singura zare luminoasă în viaţa lui Vasile Todoran. Dar cât de rare au fost acele zile! Câteodată i se părea că partea asta frumoasă a vieţii lui a fost un vis numai. Mai ales după ce-i muriră prietenii.
El nu avusese logodnică, până la pricopseală , dar, venind acasă, zece ar fi mers după el.
Lui Vasile îi vine în minte toată viaţa lui de popă aci în sat. Şi, din toate, înţelege numai atâta, că tată-său mai bine-l lăsa să crească în rândul celorlalţi feciori. Anii răi l-au legat de gard. Cei buni i-a cheltuit cu şcolile, pentru un băiat care, după cinci ani, murise de aprindere de plămâni, şi pentru o fată care şi ea fusese un an la oraş.
A muncit în rând cu ceilalţi oameni din sat. A muncit ca un bou, şi nu s-a ales cu nimic. Că dacă era an ploios, eclegia se îneca de bălţile ce le ţinea lunca o jumătate de an; iar de era secetă, crăpa cleiul de sub firele rare de iarbă, şi cucuruzul îşi învârtea frunzele ca fusele. Moşia lor cea bună, din moşi, a pus-o tată-său cu învăţătura lui. Era înrudit cu jumătate satul, — cât despre partea lui, cât despre partea muierii —, dar de la aceştia în zadar cerea. Erau săraci şi n-aveau ce să le dea.
Şi tot ar fi mers cumva, numai să fi fost ani buni. Mai ales anul acesta din urmă! Trei vitişoare în grajd, şi nu avea un car de fân! Şi toamna venise degrabă. Le-ar fi vândut, da' nu le cumpăra nimeni, numai cu preţ de batjocură. Oameni mulţi plecaseră la America. îşi vânduseră tot, ca să-şi poată face bani de drum. Şi plecaseră cu gâturile uscate şi cu ochii umezi. Şi s-au dus mulţi...
De când se porniseră oamenii să meargă în lumea cea nouă, îi tot umbla şi lui ceva prin cap, dar tăcea. Niciodată însă n-a fost aşa de zdrobit ca în seara asta.
La o vreme, se ridică iar şi începe să se plimbe prin odaie. întru târziu, se opreşte din nou, cu braţele încrucişate, şi stă mult aşa, ca împietrit.
Afară, în noaptea adâncă, vântul vuieşte întruna. Două lacrimi mari se pierd în barba încâlcită, şi popa Vasile porneşte cu paşi hotărâţi înspre masă şi se apucă din nou de scris.
„Măria-ta!
Eu, Vasile Todoran, de douăzeci şi cinci de ani preoţesc tot acolo unde m-a pus măria-ta. Pasămite, aşa e voia Celui-de-Sus. Acuma, eu am avut un fecior, pe care l-am purtat cinci ani la şcoală. Dar [la a murit. Dac-a murit, s-a hodini, măria-ta. Dumnezeu să-l ierte! Acuma, măria-ta, vei şti c-a fost mare secetă în anul acesta, şi am trei vitişoare şi nici un car de fân. Să le vinzi, le dai pe nimica. De celelalte ar mai fi cumva, dar cu mălaiul stăm rău de tot. Poporenii n-au să-mi dea nici c'te-un cop. +i am, măria-ta, nevastă, că trăieşte încă, şi doi băieţi, peste zece ani amândoi, dar pe ăştia vezi bine că nu i-am mai putut duce la şcoală. +i aşa, ei pot trăi şi cu mălai. Dar mai am, măria-ta, o fată de douăzeci şi patru de ani. +i nu s-a măritat încă... A fost un an şi la şcoală, la oraş, dar domnişoară tot nu poate fi, că nu avem nici bani; apoi, feciorii din sat se vede că nu prea îndrăznesc, ştii dumneata. +i aşa, e trecută de ani şi nu s-a măritat încă. +i să o vezi numai! înaltă, mlădioasă, cu faţa albă ca de crin, cu ochii negri, negri şi umezi! +i stă aşa, şi nu se mărită. Măria-ta! Pe mine pentru fata asta mă doare. +i să mă ierţi, măria-ta, dar când mă uit la ea, blăstăm ziua în care m-a dat tata la şcoală. Acuma, de-aceea vin eu să scriu măriei-tale: vreau să adun ceva bani, să-i fac zestre, ori să mă duc de-acasă, că aşa, gândesc, feciorii vor fi mai îndrăzneţi, că preoteasa, Ruxandra, e ţărancă şi ea. Eu singur îs domn în casă. Că, uite, de asta voiam să-ţi spun măriei-tale: eu vreau să mă duc din sat, oblu în America. S-au dus ei încă oameni de la noi, şi au făcut unii bani. Acuma, eu numai de-at'ta mă rog, să-mi dea măria-ta slobozenia asta şi să-mi ţie satul până voi veni. Nu ca popă vreau să mă duc, măria-ta, nu! Patrafirul îl las aici; ci acolo spun că sunt fabrici multe şi plătesc mai bine. Nu pentru mine, nici pentru Ruxandra, ori pentru cei doi băieţi te rog, ci numai pentru ea. De ea mi-e milă, că e trecută de douăzeci şi patru de ani, şi nu s-a măritat încă. +-apoi mai spun eu încă ceva, dar numai măriei-tale: aşa-i ea, nu poate mânca nicicum mălaiul gol. +i în America mai fac oamenii bani, măria-ta. +i trăbă să mă duc! Aşteptând slobozenia, sărută dreapta măriei-tale sluga plecată,
Vasile Todoran, popa din Lupeni"
Popa Vasile, zdrobit, împătură hârtia, o pune bine în buzunar, şi aşa, îmbrăcat, se răstoarnă pe laviţa de lângă fereastra în care răscoleşte şi-acuma vântul.
Dimineaţa înciripă de la judele un cal, cu şaua de lemn îmbrăcată în piele neagră, şi spuse femeilor că trăbă să meargă până în oraş, la poştă.
Când să iese pe poartă, un copilandru de vreo şaisprezece ani, oacheş, îmbrăcat în suman, se arată şi el în prag, cu calul de căpăstru.
— Domnule părinte, să faci bine să vii, că moare taica!
— Cum moare, mă Ionică? N-a fost beteag!
— Numai de două zile a căzut la pat. Dar acum moare, domnule părinte! Fă bine, vină-n grabă!
Ai lui Ionică locuiau pe hotar, cale de-o poştă pân-acolo. Popa Vasile sări din şa, se-ntoarse furtună în casă, luă patrafirul şi ceaslovul, se-avântă iar pe cal şi plecară amândoi.
Colo, după amiază, o căruţă se opri înaintea casei preoţeşti.
— Vină, Ruxandro, de ia patrafirul şi ceaslovul! Trăbă să-l ducem la doctor. De nu, omul ăsta moare cu zile. E în aprindere de plămâni, aşa cum a fost şi Gheorghieş al nostru.
în căruţă nu se vedea decât lâna cojocului ce-acoperea pe bolnav.
Seara, căruţa se opri iar în faţa casei. Popa se coborî.
— Auzi, Ionică, dacă-i ajunge acasă, să faci cumva să trimiţi calul, că e al judelui, zise popa către băiat, şi, întorcându-se către preoteasă: I-au dat doctorii leacuri şi-au zis că-i trece. Da' de nu mergeam, era gata! Vezi, mor cu zile bieţii oameni!
Când să se dezbrace, popa Vasile dă de scrisoarea la vlădica în buzunar. îşi uitase toată ziulica de ea. O scoate, o-ntoarce, o priveşte lung pe toate părţile, apoi se-apropie de vatră, o pune în flăcări şi oftează din ‘adânc, cu privirile pierdute-n vâlvătaia roşie:
— Câte necazuri, Doamne, câte necazuri!
1905
Abonați-vă la:
Comentarii (Atom)