în odaia îngustă, joasă, cu geamuri mici, roşcate de flăcăruia când săltătoare, când liniştită a beţigaşului de său de pe masă, se plimbă cu paşi largi, măsuraţi un bărbat adus puţin de spate. Barba bogat revărsată pe piept are mănunchiuri groase de fire argintii. Mustăţile-i răsucite par două coarne de berbec, ce se pierd în barbă, roşcate, cu puţine fire albe. Din când în când, se opreşte lângă masă, vrea să se aşeze pe scaun, dar iar se îndreaptă şi iarăşi păşeşete larg şi măsurat. Pe câteva clipite capul se ridică măreţ, şi sub sprâncenele dese, stufoase, ard în văpăi două diamante negre. Nasul de vultur palpită, pare că adulmecă în depărtări mari.
în casă e linişte grea. Din odaia vecină, pe uşa deschisă, se-aude respiraţia regulată a celor ce se odihnesc, scutiţi de răsufletele reci ale vântului ce fluieră cu o mulţime de întorsături în streaşina lungă a casei, afară, în toamna târzie. în vatra rece, în două colţuri, doi greieri numără cu scârţâiri uscate clipele ce trec. Din cadrele icoanelor vechi, sfinţii, în haine lungi, şterse, ascultă, cu capetele plecate, furtuna de-afară. Par adânciţi în gânduri, ca nişte moşnegi ce-au adormit la un priveghi, cu coatele pe masă. Pe după icoane sunt vârâte tufe de busuioc şi de izmă creaţă, cu miros de sărbătoare.
întru târziu, bărbatul, după ce închide uşa odăii vecine, se opreşte în mijlocul camerei. Stă mult, ca împietrit, cu capul plecat, cu braţele încrucişate pe piept. Din când în când oftează, şi barba mare i se zbate ca o descărcare nervoasă. Afară, vântul se vaietă prin frăgarii negri, se învăluie pe sub streaşină, îmbulzindu-se prin geamurile mici, şi se depărtează apoi, ca răpit, într-un întuneric de să-ţi scoţi ochii, lăsând răstimpuri mari de linişte în urmă. Din ochii negri, aprinşi, se desprind repede doi stropi mari şi se pierd în barba încâlcită. Paşii se-n-dreaptă iar, hotărâţi acum, spre masă, şi scaunul cu spetează scârţâie dureros.
O coală albă de hârtie aşteaptă pe masă. Pana înţepeneşte o vreme între degetele groase, apoi, încet, cu opintiri şi ponturi, începe s-alunece scârţâind.
„Măria-ta!
De douăzeci =i cinci de ani sunt aici, în satul unde m-ai trimis. Douăzeci =i cinci de ani trec ca o palmă la ureche, dar pentru mine au fost douăzeci =i cinci de veacuri, măria-ta! Până am fost la învăţătură, m-ai cunoscut bine pe mine, =i pe Toader Vălean, =i pe Petre Muntean. Noi ţineam strana. Acuma, ei s-au dus de mult, măria-ta, =i numai eu am mai rămas, eu, Vasile Todoran."
Mâna lui Vasile începe să tremure ca de friguri, pe ochi i se pune o ceaţă deasă. Şirurile ce se usucă pe hârtie i se par grozav de încâlcite. Literele joacă, se dezlănţuie, se împrăştie şi dispar apoi cu totul. Vasile Todoran se freacă la ochi, dar ochii nu mai văd în afară. Se lasă greu pe speteaza scaunului şi oftează din adânc. Sub para tremurătoare a feştilei de pe masă, sfinţii vechi de pe perete par că se deşteaptă. Afară, vântul se izbeşte în ferestrele mici, şi un ochi de hârtie plesneşte. Vasile Todoran deschide ochii, tresărind. Flacăra săului de pe masă se-alungeşte şi-i gata parcă să se desprindă de feştilă.
— Ce vreme, Doamne, ce vreme! şopteşte popa Vasile, şi cu o năframă neagră astupă ochiul. Apoi se aşează iar pe scaun.
De când duce el amarul ăsta de viaţă! Bătrânul badea lacob, tată-său, să-i fi dat lui bună pace, să fi rămas aici în sat, în rând cu feciorii. Cine-ar fi ca el acum? Dar nu! Bătrânului îi ardea să-l facă domn, şi încă ce domn, ia, nu aşa, o zdreanţă de scriitoraş! Avea băiatul glas bun, — ce mai glas! — „got", cum zice cantorul Mitru. Şi dacă nu l-ar fi făcut popă, atunci
17
— Ion Agârbiceanu —
pentru ce le mai dă Dumnezeu dar oamenilor?
Şi Vasile Todoran, cum stă rezemat de speteaza înaltă a scaunului de stejar, vede, ca în vis, toată viaţa ce-a urmat pentru el din această hotărâre neînduplecată a bătrânului.
O casă mică, cu ferestrele murdare, cârpite cu hârtie, locuinţa unui pantofar uscat, vânăt la obraz, care toată ziua şedea pe un scăunaş, punând petice ori tălpi, fumând necontenit şi golind tot la trei ceasuri o litră de rachiu. Un ucenic ghebos aducea şi ducea marfă, punând întotdeauna în buzunar glaja stăpânului. Aci a-nceput să înveţe lecţia ce i se spunea la şcoală, în mirosul de tutun, de cleiuri, de vinars şi de piele umedă, putredă pe jumătate. Când îi vin în minte anii petrecuţi acolo, îl cuprind fiori reci.
Numai după ani a schimbat cvartirul şi s-a mutat la cei doi prieteni, cu care mai târziu cânta în strană; numai atunci a mai prins şi el vlagă. Anii de-nvăţătură erau doi pentru cei ce se grăbeau.
Dar de aceşti doi ani Vasile Todoran îşi aducea totuşi cu drag aminte. Mai ales de unele zile mari. Când se strecura cu cei doi prieteni la crâşma lui Tănase, puneau trei şurţe de-ale crâşmăreşti în cele trei ferestre şi aşezau lumina în mijlocul mesei, iar în jurul luminii — trei sticle cu vin. Feciorii se mai încălzeau la inimă, li se dezlegau limbile şi le porneau lacrimile odată cu cântecele. Şi ce cântece, Doamne, Doamne! Te-aprindeau mai ceva ca vinul! Şi Vasile era cel mai meşter. în asta una nu se-nşelase bătrânul: feciorul lui avea un glas, — Doamne, ce mai glas! — „got", cum zicea diacul Mitru.
Vasile cânta, prietenii îl acompaniau, şi ochii lor cuminţi se umezeau. Şi când se depărta şi al doilea rând de sticle goale, să vină iar pline, prietenii se îmbrăţişau, şi apoi, liniştindu-se, făceau planuri mari pentru viitor. Cei doi aveau acasă logodnice ce-i aşteptau cu ochii plânşi, blăstămând atâta foc de-nvăţătură ce trăbă să ai ca să poţi cădelniţa în biserică. Ei se-nduioşau mai în grabă decât Vasile, şi pe buze le veneau cântece de dragoste. Dar Todoran schimba repede rostul şi se pomeneau cântând:
Cine trece Oltul mare?
Ce viteaz răzbunător
Umple astăzi de teroare
Zbirii bietului popor?
Şi nu se prea puteau dumeri ce va să zică „zbirii-bietului", spus totdeauna într-un singur cuvânt. Dar Vasile punea capăt şi nedumeririi, căci încheia cu:
Plângi, popor nenorocit!
Plângi, că Tudor a murit!
Şi cei doi prieteni plângeau cu lacrimi amare moartea bietului crai Tudor Olteanul, care trecuse
Fără cruce, fără floare,
Fără lacrimi pe mormânt.
Amintirea acestor zile mari era singura zare luminoasă în viaţa lui Vasile Todoran. Dar cât de rare au fost acele zile! Câteodată i se părea că partea asta frumoasă a vieţii lui a fost un vis numai. Mai ales după ce-i muriră prietenii.
El nu avusese logodnică, până la pricopseală , dar, venind acasă, zece ar fi mers după el.
Lui Vasile îi vine în minte toată viaţa lui de popă aci în sat. Şi, din toate, înţelege numai atâta, că tată-său mai bine-l lăsa să crească în rândul celorlalţi feciori. Anii răi l-au legat de gard. Cei buni i-a cheltuit cu şcolile, pentru un băiat care, după cinci ani, murise de aprindere de plămâni, şi pentru o fată care şi ea fusese un an la oraş.
A muncit în rând cu ceilalţi oameni din sat. A muncit ca un bou, şi nu s-a ales cu nimic. Că dacă era an ploios, eclegia se îneca de bălţile ce le ţinea lunca o jumătate de an; iar de era secetă, crăpa cleiul de sub firele rare de iarbă, şi cucuruzul îşi învârtea frunzele ca fusele. Moşia lor cea bună, din moşi, a pus-o tată-său cu învăţătura lui. Era înrudit cu jumătate satul, — cât despre partea lui, cât despre partea muierii —, dar de la aceştia în zadar cerea. Erau săraci şi n-aveau ce să le dea.
Şi tot ar fi mers cumva, numai să fi fost ani buni. Mai ales anul acesta din urmă! Trei vitişoare în grajd, şi nu avea un car de fân! Şi toamna venise degrabă. Le-ar fi vândut, da' nu le cumpăra nimeni, numai cu preţ de batjocură. Oameni mulţi plecaseră la America. îşi vânduseră tot, ca să-şi poată face bani de drum. Şi plecaseră cu gâturile uscate şi cu ochii umezi. Şi s-au dus mulţi...
De când se porniseră oamenii să meargă în lumea cea nouă, îi tot umbla şi lui ceva prin cap, dar tăcea. Niciodată însă n-a fost aşa de zdrobit ca în seara asta.
La o vreme, se ridică iar şi începe să se plimbe prin odaie. întru târziu, se opreşte din nou, cu braţele încrucişate, şi stă mult aşa, ca împietrit.
Afară, în noaptea adâncă, vântul vuieşte întruna. Două lacrimi mari se pierd în barba încâlcită, şi popa Vasile porneşte cu paşi hotărâţi înspre masă şi se apucă din nou de scris.
„Măria-ta!
Eu, Vasile Todoran, de douăzeci şi cinci de ani preoţesc tot acolo unde m-a pus măria-ta. Pasămite, aşa e voia Celui-de-Sus. Acuma, eu am avut un fecior, pe care l-am purtat cinci ani la şcoală. Dar [la a murit. Dac-a murit, s-a hodini, măria-ta. Dumnezeu să-l ierte! Acuma, măria-ta, vei şti c-a fost mare secetă în anul acesta, şi am trei vitişoare şi nici un car de fân. Să le vinzi, le dai pe nimica. De celelalte ar mai fi cumva, dar cu mălaiul stăm rău de tot. Poporenii n-au să-mi dea nici c'te-un cop. +i am, măria-ta, nevastă, că trăieşte încă, şi doi băieţi, peste zece ani amândoi, dar pe ăştia vezi bine că nu i-am mai putut duce la şcoală. +i aşa, ei pot trăi şi cu mălai. Dar mai am, măria-ta, o fată de douăzeci şi patru de ani. +i nu s-a măritat încă... A fost un an şi la şcoală, la oraş, dar domnişoară tot nu poate fi, că nu avem nici bani; apoi, feciorii din sat se vede că nu prea îndrăznesc, ştii dumneata. +i aşa, e trecută de ani şi nu s-a măritat încă. +i să o vezi numai! înaltă, mlădioasă, cu faţa albă ca de crin, cu ochii negri, negri şi umezi! +i stă aşa, şi nu se mărită. Măria-ta! Pe mine pentru fata asta mă doare. +i să mă ierţi, măria-ta, dar când mă uit la ea, blăstăm ziua în care m-a dat tata la şcoală. Acuma, de-aceea vin eu să scriu măriei-tale: vreau să adun ceva bani, să-i fac zestre, ori să mă duc de-acasă, că aşa, gândesc, feciorii vor fi mai îndrăzneţi, că preoteasa, Ruxandra, e ţărancă şi ea. Eu singur îs domn în casă. Că, uite, de asta voiam să-ţi spun măriei-tale: eu vreau să mă duc din sat, oblu în America. S-au dus ei încă oameni de la noi, şi au făcut unii bani. Acuma, eu numai de-at'ta mă rog, să-mi dea măria-ta slobozenia asta şi să-mi ţie satul până voi veni. Nu ca popă vreau să mă duc, măria-ta, nu! Patrafirul îl las aici; ci acolo spun că sunt fabrici multe şi plătesc mai bine. Nu pentru mine, nici pentru Ruxandra, ori pentru cei doi băieţi te rog, ci numai pentru ea. De ea mi-e milă, că e trecută de douăzeci şi patru de ani, şi nu s-a măritat încă. +-apoi mai spun eu încă ceva, dar numai măriei-tale: aşa-i ea, nu poate mânca nicicum mălaiul gol. +i în America mai fac oamenii bani, măria-ta. +i trăbă să mă duc! Aşteptând slobozenia, sărută dreapta măriei-tale sluga plecată,
Vasile Todoran, popa din Lupeni"
Popa Vasile, zdrobit, împătură hârtia, o pune bine în buzunar, şi aşa, îmbrăcat, se răstoarnă pe laviţa de lângă fereastra în care răscoleşte şi-acuma vântul.
Dimineaţa înciripă de la judele un cal, cu şaua de lemn îmbrăcată în piele neagră, şi spuse femeilor că trăbă să meargă până în oraş, la poştă.
Când să iese pe poartă, un copilandru de vreo şaisprezece ani, oacheş, îmbrăcat în suman, se arată şi el în prag, cu calul de căpăstru.
— Domnule părinte, să faci bine să vii, că moare taica!
— Cum moare, mă Ionică? N-a fost beteag!
— Numai de două zile a căzut la pat. Dar acum moare, domnule părinte! Fă bine, vină-n grabă!
Ai lui Ionică locuiau pe hotar, cale de-o poştă pân-acolo. Popa Vasile sări din şa, se-ntoarse furtună în casă, luă patrafirul şi ceaslovul, se-avântă iar pe cal şi plecară amândoi.
Colo, după amiază, o căruţă se opri înaintea casei preoţeşti.
— Vină, Ruxandro, de ia patrafirul şi ceaslovul! Trăbă să-l ducem la doctor. De nu, omul ăsta moare cu zile. E în aprindere de plămâni, aşa cum a fost şi Gheorghieş al nostru.
în căruţă nu se vedea decât lâna cojocului ce-acoperea pe bolnav.
Seara, căruţa se opri iar în faţa casei. Popa se coborî.
— Auzi, Ionică, dacă-i ajunge acasă, să faci cumva să trimiţi calul, că e al judelui, zise popa către băiat, şi, întorcându-se către preoteasă: I-au dat doctorii leacuri şi-au zis că-i trece. Da' de nu mergeam, era gata! Vezi, mor cu zile bieţii oameni!
Când să se dezbrace, popa Vasile dă de scrisoarea la vlădica în buzunar. îşi uitase toată ziulica de ea. O scoate, o-ntoarce, o priveşte lung pe toate părţile, apoi se-apropie de vatră, o pune în flăcări şi oftează din ‘adânc, cu privirile pierdute-n vâlvătaia roşie:
— Câte necazuri, Doamne, câte necazuri!
1905
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu