Căsuţa mică, zgribulită de frig parcă sub acoperişul mare de paie, nu ar semăna să fie dintr-un sat cu cele două case de piatră ce-i stau una de-o parte, una de alta. între cele două ziduri frumoase, aproape noi, căsuţa pare şi mai mică, şi mai umilită. Curtea-i strâmtă, mai numai cât o grădinuţă de flori, şi în curte creşte iarbă măruntă şi tânără. O tot retează un purceluş şi-o ciupără câteva ciocuri de găină. Sub streaşină, la umbră, un podmol luciu, ca o umflătură învechită, reazemă păretele, din care abia mijeşte o ferestuţă cu vederi slabe, ca ochiul împăienjenit al unei bătrâne. Uşa e veche, cu brazde adânci, ca lustruite. Pe sub uşă, pe lângă pragul ros, poate intra găina în bună voie la ouat în tindă. Ba şi cocoşul. Atâta numai că el se strâmtoreşte puţin. Dar când intră şi cocoşul, dinlăuntru, din căsuţa ce s-ar părea pustie, se aude numai:
— Hâş, hâş, cocoş, mânca-ţi-ar ciorile creasta!... Hâş!
Apoi un alt glas, mai gros, s-aude mai dinlăuntru:
— Da' ce-i, babo? Doar n-a fi venit iar cocoşu!?
— Ba a venit, mânca-l-ar frigarea să-l mance!
— Apoi iar a venit pe sub uşă?
— Vezi bine că iar a venit pe sub uşă.
Glasurile se opresc apoi amândouă, şi cocoşul se zbate, se frământă sub uşă. Din mijlocul curţii cucurigă tare, ca un învingător.
— Acuma-i vine să cânte, bată-l puterile de pintenat!
Glasul gros nu răspunde îndată. S-aude numai o tuse cu
înecuri, ca la bătrâni, de astă dată în tindă, şi, după un răstimp de tăcere, s-aude glasul gros:
— Acum poate cânta, că iar a mâncat din cucuruz. Ţi-am tot spus, tu babo, să astupi c-o rază gaura ceea.
— Bine, omule, dar atunci nu pot veni găinile la ouat!
— Dacă nu pot, eu ce să le fac?
— D-apoi eu ce să le fac?
— Tu s-astupi gaura, şi pace!
39
— Ion Agârbiceanu —
— Bine, omule, d-apoi găinile?
— Găini, negăini... Bine-i c-a mâncat iar din cucuruz?
— Ba nu-i bine.
— Dacă nu-i bine, astupă gaura şi taci!
Se vede cum se vâră dinlăuntru un şorţ negru sub u=ă. Apoi iar s-aude tusea, mai înspre fundul căsuţei. Apoi liniştea iar se a=ează asupra căsuţei, ce pare părăsită.
Dar nu peste mult, din tindă, găina începe să cotcodăcească.
— Acuma pe unde să iesă găina?
— Treaba ta, că tu ai zis să astup gaura!
— Am zis, dar acuma găina a ouat.
— D-apoi!
— D-apoi trăbă să-i dai drumu, că, de nu, s-apucă şi ea de cucuruz.
U=a de la tindă se deschide, şi amândoi bătrânii răsar în u=ă.
— Azi iar va fi năduf, tu babo!
— Văd eu bine că iar.
— Poate să-i roiască lui Ion vrun stup!
— Vezi bine că poate.
Încet-încet, s-a=ează amândoi pe podmol. în faţa lor, din sus, stă casa lui Ion. înaltă, cu tencuiala nouă, cu acoperiş de ţiglă.
Bătrânul se uită mult, ca în vis, la casa ceea şi zice apoi, mulţumit:
— Ce-i frumos îi frumos, tu muiere!
— Vezi bine că ce-i frumos îi frumos!
Cum stau ghemuiţi pe podmol, par nişte pitici cu căsuţa lor cu tot. El, cu părul şi mustăţile de colie ninsă, cu sprâncenele înţepoşate la mijloc, cu ochii de un verde-şters, şters, ea, cu bărbuţa ridicată, cu gura căzută înlăuntru, cu ochii mici, cufundaţi, — par îmbrăcaţi în haine de oameni mari, numai ca să nu-i cunoască lumea că-s nişte copii îmbătrâniţi înainte de vreme.
Aici, pe podmol, e bine, că-i răcoare, da-n curte soarele arde tot mai tare. Purcelul s-a vârât bine lângă gard, cu nasul în buruieni. Găinile, cu aripile depărtate, îşi tot lasă pieliţa pe ochi şi iar o ridică.
40
— Fefeleaga —
— Vezi, tu babo, şi eu era să fac o prostie! Era să nu-l las pe Ionu nost' să-şi zidească casă de cărămidă! Da' vezi că eu mă temeam de gerul iernii. Când colo, iarna, la ei — mai cald ca la noi.
— Ion a făcut cărămidă cumu-i legea. A ars-o-n foc. Ştii ce foc şi ce jar? De parc-ar fi ars o casă.
Nu mai zic un răstimp nimica, ci privesc duşi la casa dinaintea lor. O mândrie şi o mângâiere mare ies pe feţele lor vecuite, când văd ce harnic a fost feciorul lor Ion, care şi-a zidit o casă de piatră ca asta.
Portiţa de la curte se deschide grabnic, şi o fetiţă de vreo şase ani strigă de-acolo, tare, ca la cineva foarte îndepărtat:
— Buno-o! A zis mama să veniţi şi dumneavoastră să mâncaţi!
— Haida, tu babo, să mergem dară!
— Nu ştiu ce să fac, că mie nu mi-i foane! Da' ţie?
— Nici mie, da' tot mă duc.
— Atunci, aşa pot veni şi eu.
Şi, încet-încet, se scoală amândoi şi pornesc spre portiţă.
— Doamne, tu babo, da' puţin pot eu mânca acuma!
— Las' c-ai mâncat tu odată destul!
— Mâncat, da! Da' tu n-ai mâncat?! spuse dârz moşul, şi nu mai zice nimic.
Afară, moşul dă să plece la vale, spre casa lui Petru.
— Nu acolo, bătrânule, hehei, nu acolo! Acuşi nu mai ştii pe ce cărări să umbli!...
Şi baba se opreşte cu mâinile în şolduri, gata să râdă.
Bătrânul zice necăjit:
— Da' bine, n-a fost asta Mărie?
— Ba Mărie a fost.
— Mărie, copila lui Petrea nost'?
— Ba Mărie, copila lui Ionu nost'.
Moşul clatină din cap că nu crede. Atunci, bunica îi zice scurt:
— Nu face pozne! Unde-am mâncat ieri?
41
— Ion Agârbiceanu —
— La Petrea nost'.
— Bine, aşadar, azi la cine mănâncăm?
El nu mai zice nimic, ci se întoarce spre casa lui Ion.
Amândoi erau feciorii lor, şi, cum bătrânii nu mai puteau să muncească acum, îi ţineau ei. Azi unul, mâine celălalt. I-au rugat pe bătrâni, amândoi feciorii, să locuiască la ei, dar moşnegii nu s-au învoit. Cum să le rămâie casa lor pustie?! Şi mâţa li s-ar sălbătăci acolo. Din curte, şi de-o parte şi de alta, au cuprins mult feciorii, cu casele şi acareturile lor, dar bătrânilor şi aşa nu le mai trebuia. Odată, curtea, — care-i acum numai cât o grădinuţă de flori, — era mare, căci moşul a stat destul de bine: car, plug cu doi boi, şi două vaci. Şi bunica de-acum pe-atunci era o nevastă sprintenă ca o şopârlă.
Aşa s-au învoit cu tinerii, că ei să-i ţină cu mâncare, dar să rămâie în casa lor până la moarte.
Când intră în curtea lui Ion, copiii mai mărunţi sar grămadă în jurul lor.
— Bunică, câte ouă aveţi acum?
— Zece!
— Şi ieri ai zis că zece.
— Acum avem zece şi încă cu zece, s-amestecă în vorbă moşul.
— Şi până la Paşti nu le mâncaţi, aşa-i, moşule?
— Nu, dragă, nu. Că noi acuma ne-necăm cu ouăle, da' vi le-nroşim vouă. Ştiţi voi bine.
Blidul cu lapte, larg şi afund, stă în mijlocul mesei, şi vreo şapte linguri pescuiesc înlăuntru, să prindă şi câte un glonţ de mămăligă. Ochii copiilor privesc ţintă la blid. Ochii moşului şi-ai bunicii se uită mai mult la copii, şi mâinile ce duc lingura la gură tremură, de parc-ar face lingurile tot aşa: „na şi ţie, na şi ţie".
Pe bătrân îl îneacă de multe ori tusea cu horcăieli, acolo, la masă. Copiii cei mai mici rămân cu lingurile în mână şi privesc speriaţi la moşul, ce stă să se înece. Cei mai mărişori râd înfundat pe sub masă.
O fetiţă s-apropie de bunica şi-i şopteşte în taină:
42
— Fefeleaga —
— Bunico, de ce face moşu aşa de urât?
— Are o maşină acolo înăuntru, şi aceea cântă aşa, tu fată.
Pe bunica o umflă râsul, câtu-i de bătrână, când bagă de
seamă că moşul a auzit vorbele ei.
— Am pe muma-zmeilor, zice el, şi se duce de la masă, să tuşească afară.
Bătrâna a fost femeie rea de gură, în vremea ei — ca toate muierile harnice. îi plăcea ş-acuma să-l mai zgândăre pe moş. A şi rămas mai în putere ca el. Copii mulţi n-a avut, numai pe aceştia doi, şi n-a avut poveri grele în viaţă. Moşul se trecuse mai tare. Când da vreme de ploaie, auzea greu ca pământul. Sta atunci cu baba în casă şi nu ştiau ce să mai facă.
— Auzi, moşnege, că trage clopotul, zicea baba întru târziu.
Moşul avea cinste mare de clopot, care împrăştie tunetele,
trăsnetele şi toate furtunile scormonite de şolomonari.Asculta cât putea mai atent. Dar nu auzea nimic. Totuşi, ca să nu s-arate babei că-i chiar aşa de surd, zicea:
— îmi pare şi mie c-ar suna. Parcă cel mare încă!
— Vezi bine, cel mare. Spun c-a murit Gheorghe-a Melentei.
— Nu mai spune, tu soro! Că n-am auzit să fi fost bolnav!
— Ei, nu! Şi, iaca, s-a stins.
— Sărac de el! Şi încă avea o fată neaşăzată. Noi, ce să zicem, tu babo, ne-am aşăzat copiii, şi cum încă! Bine! Tare bine! Pe noi ne poate lua Dumnezeu când vrea. în pace ne ducem, ca şi când n-am mai fi fost în lume de cându-i veacul. Iacă, Ionu de pildă. Are casă de piatră, are tot ce-i trăbă. Numai noroc să-i dea Dumnezeu de-aici-ncolo. Şi Petrea tot aşa. Au şi ei copii, dar au şi din ce să-i ţie.
Când se întâmpla să se întâlnească apoi cu Gheorghe-a Melentei, ori cu altul de care-i spusese baba c-a murit, moşul se mânia foc, dar nu-i spunea babei de ce-i mânios. Destul că două-trei zile era înţepoşat la obraz şi la privire, când trecea pe lângă babă, şi nu i-ar fi spus o vorbă legănată, pentru toate bunătăţile din lume.
în zile de-acestea moşul era între nepoţi, când la Ion, când
43
— Ion Agârbiceanu —
la Petrea, şi-i plăcea atunci să le spună poveşti cu muma-pădurii şi cu vrăjitoarea. Şi când da s-arate cum a fost muma-pădurii, totdeauna zicea astfel:
— Cunoaşteţi voi pe bunica?
— Cum să nu, moşule!
— Ei, apoi chiar aşa a fost şi muma-pădurii, leit-poleit.
Iară când se culca, horcăia îndată, să-i pară bătrânei că
doarme fără nici o grijă că-i în duşmănie cu ea.
Dar de se punea în cale vreo duminică, vreo sărbătoare, moşul îşi lăsa mânia deoparte şi cerea de la bătrână haine curate pentru praznic.
Porneau apoi amândoi deodată la biserică, cu călăpăr şi busuioc în mână.
— Aţi plecat la sfânta biserică? ziceau drumeţii. Dumnezeu să v-ajute!
— Ce să facem?! Plecăm devreme, s-ajungem, că-i departe.
— Vi-i lesne dumilor voastre, c-aveţi doi feciori harnici şi de treabă.
— Avem, mulţam Doamne! Să dea Dumnezeu şi la alţii tot aşa ca nouă!
Şi bătrânii păşeau tăcuţi mai departe, cu ochii umezi de lacrimi, oftând din când în când.
De multe ori, seara, nu adorm decât tare târziu. Mai ales în zilele ploioase, când stau mai tot în casă şi aţipesc. în clipele acelea de aşteptare a somnului li se pare că umblă pe undeva, foarte departe, că se întâlnesc amândoi mult înapoi pe cărările bătute ale vieţii lor, şi în astfel de clipe numai îşi zic ei pe nume.
— Doamne, tu Marie, de mult suntem şi noi pe lume! zice moşul, încet, din păcel.
— De mult, Tănase, zău că tare de mult! răspunde bătrâna de pe laviţă. Uite, eu de multe ori nici nu mai pot să-mi aduc bine aminte.
— Aşa şi eu, tu Marie! Aşa şi eu!
Apoi, dup-o altă colindare lungă cu gândurile, zice bunica:
— Ce-ai face tu, Tănase, să mă găseşti dimineaţa moartă?
44
— Fefeleaga — CUPRINS
— Hm! Eu
— Tu, ce-ai face?
— D-apoi aş chema pe popa şi te-aş îngropa, ce să fac alta? De-aici-ncolo nu mai zice nici unul nimic. Poate că dorm,
ori poate că stau aşa, pe gânduri, ca nălucile — uşoare, uşoare...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu