Ion Agârbiceanu MOŞ VIRON

Cine-l cunoaşte mai de-aproape îi zice „moş Viron". Când vorbeşte mai mult cu el, îi spune simplu, cu glasul înduioşat: „Moşule". Cei albiţi de ani însă, care-au apucat alte vremuri, nu i-ar zice pentru toată lumea asta decât „părintele Viron".
Din sătuţul lui, răsfirat pe cursul unei văi ce-şi strecura argintul în valurile frânte, părintele Viron nu mai prea ieşea în lumea asta largă. Că era destul pentru bătrâneţile lui, — grele, dar neînfrânte bătrâneţi, — să slujească duminica sfânta liturghie, iar peste săptămână să mai împuţineze din cele sărindare şi canoane ce i le dau oamenii mai cu tragere de inimă ca unui preot tânăr, căci, ce să zici, bătrâneţile sunt totdeauna mai aproape de Dumnezeu. Când ieşea la sfânta liturghie, să cădească biserica, aceeaşi muzică duioasă, plină de pace, se desprindea din zurgălăii înnegriţi de fumul de tămâie, pe care o cunoşteau poporenii de un şir lung de ani. Şi creştinii se alinau smeriţi, cu capetele plecate, cu mâinile în lungul trupului, să-i mângâie mirosul fumului albastru, iute, ce rămânea în clăbuci rotunjori, ca şi când ar fi scăpat din pumni, de câte ori părintele Viron zmuncea din cădelniţă. Şi ferit-a sfântul ca să cădească dumnealui ca alţi preoţi bătrâni: abia să-şi mişte paşii şi abia să adie din cădelniţă! Pe când buzele îi bolboroseau „psalm cinzeci", se purta grabnic şi hotărât, ca şi când ar fi fost mânios pe cineva. Stângăcia nu o putea suferi părintele Viron. Când vedea într-alt sat vreun preot că abia se-ncurcă prin biserică, nu se putea răbda să nu-i spună, după liturghie:
— Bine, nepoate, de ce ţi-a dat Dumnezeu sănătate? Nu uita că slujba-i slujbă, ori la Dumnezeu, ori la împăratu! Tu aşa te uiţi de parcă n-ai mâncat de trei zile şi ţi-i tot frică să nu
30
— Fefeleaga —
ameţeşti!...
Nici tineri, nici bătrâni nu scăpau ne-mproşcaţi de părintele Viron dacă i se-mpărea ceva.
Şi în biserica lui trebuia să fie curăţenie şi rânduială odată. Că de se întâmpla să zărească căpeţele de lemnuşe pe lângă sfeşnice, ori alt semn trădător pentru crâsnicul ce n-a măturat sâmbătă seara biserica, se oprea cu cădelniţa în loc, privea cu sprâncenele adunate la locul cu pricină şi nu se putea răbda să nu arate şi cu piciorul. Iar când se întorcea în altar, crâsnicul lua, cu capul în pământ, cădelniţa şi mergea să aducă jar nou, deşi nu era nici jumătate stins celălalt. Pe diacul ce l-a avut dintâi, atâta l-a tot urmărit prin toate crâşmele, de nu-i lăsa omului răgaz să bea un pahar de vinars, încât bietul diac, cum era pătimaş de felul lui, a trebuit să se mulţumească de cinste şi de slujbă. Şi, colac peste pupăză, când a cântat diacul cel nou în biserică, părintele Viron a ţinut o predică despre datorinţele feţelor bisericeşti, cum mai ales aceştia trăbă să se ferească de crâşmă, căci în fiecare butoi stau zece draci şi umblă să ducă în ispită o faţă bisericească. Şi în timpul predicii privea aspru, de câte ori se oprea să-şi ia răsuflet, la diacul cel vechi. De altfel, părintele Viron nu-şi prea lua răsuflet. Vorba întâi şi a doua îi erau domoale, dar de-aici încolo, se aprindea văzând cu ochii şi vorbea la inima omului, de n-ai fi crezut căi a lui barba cea albă şi părul argintat. îi vedeai numai ochii negri, plini de foc şi neastâmpăraţi.
Dar liturghie e duminica şi în sărbători, când are preotul slujbe de la poporeni. Multe zile însă sunt goale, pustii, fără să ştii ce să faci, mai ales dacă eşti cu-atâtea ierni în spate, ca părintele Viron. Că dacă eşti bătrân, te trezeşti odată cu găinile şi, după ce te-mbraci, vezi că n-ai ce face. Ieşi în curte, vezi că nu-i nici acolo nimic de făcut. Atâta doar, să-ţi aprinzi pipa şi să-ţi deschizi portiţa, să-ţi mai dea oamenii bună dimineaţa. E bine şi asta, când ai o fire să te rabde aşa. Dar părintele Viron nu era dăruit de Dumnezeu cu astfel de fire. Nu poţi dormi? Te scoli, te speli în grabă, zici trei rugăciuni care le ştii şi „psalm
31
— Ion Agârbiceanu —
cinzeci". N-ai ce face în curte? Ieşi pe uliţă şi porneşti cu cârja bătrâneţilor în mână. Ci nu mergi aşa ca bătrânii, ci cum se merge în aerul tânăr de dimineaţă. întâlneşti un om harnic şi-i dai un sfat bun pe ziua de azi, dai de o femeie şi-o întrebi de i- s sănătoşi copiii, zăreşti un prichinduţ de băiat cum mână vaca, grăbit să nu scape ciurdarul, şi-l lauzi în gura mare, că se va face un om „fală satului", iei în nume de rău pe un moşneag ce şi-a aprins luleaua, şi mergi aşa, înainte, pe uliţele satului, cu sprâncenele încruntate, gândindu-te poate departe, dar văzând, fără să vrei, tot ce-ţi iese înainte. Şi părintele Viron numai aşa putea să trăiască.
Destul era pentru dânsul singurătatea nopţii. Că-i era casa pustie şi rece, şi o linişte de-ţi pătrundea în urechi. La cele două mâţe tărcate se uita chiorâş, şi bătea cu piciorul în pământ de câte ori le zărea prin casă, de o tundeau la fugă ca arse cu biciul, şi numai departe, în curte, se opreau, şi mieunau trist, cerşind mila bătrânului. Zadarnic! Părintelui Viron nu i-au plăcut mâţele niciodată. „Satano!" zicea el, de câte ori le vedea, şi izbea cu piciorul în podele. Câinele Zoltan e alta. Câinele păzeşte casa şi-şi ştie porţia: în toată ziua un bruş de mămăligă. Şi era mare, un câine ciobănesc, de-a dragul să te uiţi la el. De-ar fi fost vreun căţeluş, cum ţin domnii, popa nesmintit ar fi bătut în podele şi-ar fi strigat „Satano!" la vederea lui."Ce-i neputincios e neputincios, şi unde nu-i trup, ci numai o sfârlează, nu poate să fie virtute", zicea părintele Viron.
Şi cât necaz a avut el până i-au fost copiii mici şi trebuia săi lase să mai prindă vreo mâţă de coadă! Dar acum băieţii lui s-au dus, ca şi când n-ar fi fost niciodată în satul ăsta. Domni pe la oraşe. Mai trimit din când în când vreo scrisoare părintelui, cu slova măruntă şi aşa de încurcată, de să se tot mire bătrânul: ce au făcut atât amar de vreme copiii lui la şcoală de n-au învăţat nici să scrie pe înţeles?! De multe ori se oprea la jumătatea scrisorii şi-o arunca pe masă: „Ştiu eu ce zice şi aşa". Dar de mâniat nu se mânia niciodată pe ei.
32
îi ziceau de multe ori cunoscuţii, oameni care îndrăzneau orice cu părintele:
— Vezi, dumneata ai razim la bătrâneţă, de ce nu te duci la vrunul...
Dar popa le tăia repede vorba:
— Ce să mă duc?! Ce să mă razim?! Ei să trăiască, eu nu voi muri de foame! Auzi tu, parcă numa de-aceea s-ar trudi omul cu copilul, ca să aibă odată proaptă! Nu-i asta! Să faci om din el, =tii dumneata, să-l bagi în lume =i în trai! Dacă-i odată om, celelalte vin toate. Apoi dumneata gânde=ti că noi nu mai putem face nimic? Ba putem! Ori crezi că noi nu mai trebă să lucrăm? Ba trăbă! Că dacă nu faci nimic, e=ti mort. înţălegi-mă dumneata pe mine? E=ti mort!
Şi aceia trebuiau să înţeleagă, căci popa Viron î=i înţepenea odată trupul, ca =i când ar fi fost de lemn:
— Vezi, iac-a=a!
Nici nu avea lipsă de sprijinul copiilor, căci un om singur trăie=te =i din aer, dar încă dumnealui, care slujea încă!
„Gura ta ţi-o astupi tu, gura femeii o astupi cu palma, numa gura copiilor n-o poţi astupa numa cu pâine" — o judecată această pe care o spunea părintele de multe ori. Dar acum copiii lui puteau să trăiască, =i încă bine, preotesei de mult îi cre=te volbură =i coada-=oricelului pe mormânt.
Cu moartea ei s-a împăcat în grabă popa Viron. Drept că venise târziu, după ce =i-a făcut toate strapaţele în lumea asta =i după ce a vegheat, Dumnezeu =tie câte nopţi, când el era dus departe! Numai când î=i aduce aminte de timpul acela de singurătate, când el nu da cu lunile pe-acasă, iar preoteasa purta grija copiilor, pe ni=te vremi grele ca acelea, numai atunci inima părintelui Viron se înduio=a, clătina mereu din cap =i, ridicând din sprâncene, zicea: „Vrednică femeie!" Şi în clipele acelea îi părea rău că a murit, că nu-i =i ea aici lângă el, să-i spuie o vorbă de mândrie =i una de mângâiere, =i s-audă =i ea cum zice el din inimă: „Vrednică femeie!"
Dar iac-a=a, de moarte nu scapă nimeni! Ce-i viaţa asta?
— Fefeleaga —
33
— Ion Agârbiceanu —
Iacă, să dai în dreapta, să dai în stânga, să te frămânţi, să izbeşti, dacă poţi, acolo unde e buba şi răul, să izbeşti cu nădejde, şi, când nu mai poţi face toate astea, când începi să te zvârcoleşti numai, vine moartea şi... gata! Şi, gândind aşa, părintelui Viron îi trece înduioşarea, ca şi când i-ai fi luat-o cu mâna.
Ceva numai nu se potrivea cu bătrâneţile dumnealui: când se apropia toamna, cu pâclele de neguri, cu nouri grei de plumb, cu vânturile tari şi reci, care păreau ţesute din vaiete şi durere, cu ploile dese şi subţiri-subţiri, atunci ieşea părintele Viron în pridvor şi-şi aţintea ochii neclintit în plumburiul cerului. Şi, după ce stătea mult aşa, clătina din cap şi făcea „Hm!" Se trăgea încet-încet la portiţă, ochii neclintiţi urmăreau valurile de apă tulbure ce alergau pe vale cu cântece frânte, pline de durere, făcea iar, după ce stătea mult, privindu-le: „Hm, hm!" şi iar mergea în casă.
Alta-i iarna! Atunci cel puţin ştii de ce să te ţii! Vine făuraru, şi crapă stejarii şi ouăle de corb! Acolo-i putere odată, şi ţi-i drag să vezi cum scânteie zăpada sub stelele îngheţate! Dar toamna asta e slabă, şi de-aceea ucide aşa, pe încetul. Parcă anume face să tândălească, se-nmoaie, se înăspreşte şi iar se- nmoaie, parcă se bucură de putrezirea înceată a florilor şi-a verdeţii de pe câmp şi din pădure!
Şi dacă la întoarcerea în casă dădea de mâţe, tropotea părintele Viron cu amândouă cizmele pe podele şi zicea aspru: „Satano!" I se păreau viclene şi mai ales răutăcioase, ca şi toamna.
Numai o singură bunătate aducea toamna pentru părintele Viron: culesul viilor.
Nu la el în sat, ferit-a sfântul, că pe la ei dăduse filoxera (o goangă cumu-i mai rea), şi oamenii au scos de mult parii de prin vii. Dar erau mulţi care ar fi dorit să-l aibă pe părintele Viron la cules, în jurul acela. Popa David însă, departe de patru ceasuri cu cai iuţi, avea vinul cel mai bun, şi la el se adunau mulţi la cules. Părintele Viron în tot anul îi era oaspe.
34
— Fefeleaga —
— Vezi bine c-am mai venit şi eu! Vouă, ăstora tânări, vi se pare cam nu ştiu cum să vii patru ceasuri cu căruţa, pe un vânt vrăjmaş ca ăsta. Vezi că voi v-aţi domnit a dracului, de v-ar plăcea să vă steie trenul înaintea porţii.Şi nevestele parcă n- au alta de lucru, numa să se tot ţie cu gura de voi: „Griji, dragă, să nu te răceşti! Bagă samă să nu capeţi un catar!" Aşa, parcă strănutatul nu l-a lăsat Dumnezeu. Numaicât, să-mi credeţi mie, prea multă grijă ticăloşeşte pe om! Dacă merge tot aşa la trei rânduri de oameni, din urmaşii voştri cine ştie ce nemţi subţiri s-or alege?!
Cine să se supere pe părintele Viron? Preoteasa, care-l îmbie cu struguri de să nu ştii pe care să-l iei întâi? Popa David, care, de la o vreme, pune coşarca la o parte, căci pentru bărbat grăieşte vinul? Ceilalţi oaspeţi, care privesc cu bucurie şi cu sfială la acest om rămas din vremi atât de grele, şi totuşi atât de frumoase şi de avântate?
Vinul grăieşte el, nu-i vorbă, după cumu-i şi vinul. Că un fel de vin îţi dă durere de cap, altul te-nmoaie, de eşti ca bătut, iar altul ţi se suie deodată la cap, de te ameţeşte. Dar vinul ce stă în întunericul pivniţelor şi priveghează în buţile mari, aşteptându-şi ieşirea la lumină, nici nu îmbată, nici nu dă durere de cap, ci întinereşte. Şi vin de ăsta avea popa David.
Părintele Viron îşi moaie buzele şi mustaţa şi zâmbeşte, nu doar că-i place, ci pentru că-i simte tăria. Este în el ceva, poate din multa putere de viaţă ce-i în lumea asta, ce-ţi umblă prin vine, prin toate vinele, aşa, ca o sârmă de foc parcă. Căci vinele se întăresc, şi focul sângelui întinerit bate deasupra tâmplelor, încălzeşte inima, te învie.
— Măi nepoţilor, iac-aşa, un pahar de vin sănătos şi tare plăteşte cât trei crâşme. Tot aşa vine pilda şi despre om: un om tare însufleţeşte o sută de oameni, iar doi oameni slăbănogi stau să scoată sufletul din zece oameni tari. Şi, drept să vă spun, mie nu-mi place când aud pe om că se tânguie. Când simte unul trebuinţă să se tânguie, fără să-i fie ruşine de oameni, e mai slab ca o muiere. De pildă voi: unul că n-are eclegie
35
— Ion Agârbiceanu —
destulă, altul că n-are bani de ajuns. Avocatul spune că-i merge rău, doctorul se plânge că nu-l cercetează nimeni, popa vine să se tânguie ca o ceteră cu două coarde: sărăcie şi copii mulţi! Bine, măi nepoţilor, astea pot fi adevărate, şi sunt. Asta înseamnă însă a da de greutăţile vieţii. Ce credeţi voi, că noi nu ne-am izbit de ele?! O, Doamne! Da' încă izbit, nu numai aşa! Dar am fost oameni tari, măi, şi furtunile vieţii ne-au înăsprit şi mai mult. Pe voi lupta nu vă oţeleşte, ci vă înmoaie. Şi aici e toată primejdia.
Cei de faţă cunoşteau bine pe părintele Viron, şi ştiau că nu vorbeşte niciodată ca să le treacă vremea. Trebuia să le spună tot ce credea el despre lumea asta nouă.
— Ce gândiţi voi? Dacă la patruzeci şi opt am fi fost şi noi cu o inimă ca a voastră, s-ar fi făcut ceva? Hm! Şi doar noi n-am învăţat atâta cât voi! Da' ştii, pe-atunci era altceva! Pentru noi zidurile şcolii erau sfinte. Ne trăgea ceva de la inimă către şcoală. Drept că şi aveam dascăli de să nu te mai dezlipeşti de ei! Şi eu vă spun cu mâna pe inimă că nu m-am gândit o singură dată, cât am fost la învăţătură: ce câştig voi trage din strădania mea şi cum am să trăiesc de bine şi fără de griji. Hm! Azi, până nu gată cu gimnaziul, ştie studentul: avocatura îmi aduce atâta, doctoratul atâta! Şi abia apucă să treacă odată peste ani, să ajungă acolo unde vede de când i se deschide gândul. De aceea-i şcoala urâtă, pe când nouă ne era atât de dragă.
Vedeţi, aşa cumu-s, două locuri am şi eu dragi în viaţa mea: grădina clericilor din Blaj şi un loc în munte, undeva. Acolo, în grădina aceea, s-au aprins cele dintâi flăcări tainice în inima mea, acolo am legat prieteniile cele adevărate, care se fac numai-ntr-un chip: pe viaţă şi moarte. Iar celălalt, ştiţi voi toţi pentru ce mi-i scump, la ce să mai spun? — Aici ochii bătrânului priveau tot în lături, ca şi când ar fi voit să ascundă ceva.
Cei de faţă vedeau, ca într-o depărtare mare, locul unei lupte oţelite din vremile trezite şi scuturate de somn. Părintele vedea tot locul acela într-o lumină mare.
Şi multă vreme rămâneau pe gânduri, cu ochii neclintiţi.
36
— Fefeleaga —
Cei mai tineri priveau în răstimpuri la faţa nemişcată a bătrânului, şi nu le venea să creadă că din aşa depărtări a mai putut să rămână un om până în zilele lor.
Părintele Viron lăsa de altfel să fie bucurie deplină. Paharele se deşertau de multe ori şi se făcea că nici nu băga de seamă la vorbele celorlalţi, cum se înţelegeau între ei. Dar când se rupeau deodată vorbele toate şi rămânea un răstimp de tăcere, vedeau că el nu trece nimic nebăgat în seamă.
— Ce ziceţi? Că vremile mari îşi au oameni mari, că azi nu mai pot fi oameni de aceia? Vezi bine că nu! Da', măi nepoţi, atunci nu numai oamenii mari şi-au făcut datoria. Toţi ne-am făcut-o. Că dacă s-ar porni zece la luptă, iar ceilalţi ar sta cu mâinile în sân, să le cadă mană din cer, ce s-ar face, spuneţi voi, ce s-ar face? Aceia s-au luptat până la capăt, umăr la umăr. Au căzut, căci dreptăţii i se rup grumajii până odată. Da' numai până odată! Asta-i, voi credeţi că i s-au rupt pentru totdeauna. Şi aici iar e primejdie. Că, de crezi aşa, te ticăloşeşti, poţi să te faci putred de bogat, da' n-ai inimă, mă, că ţi s-a făcut inima ghem, şi dacă n-ai inimă, nu poţi să dai nici urmaşului tău! Când ne-am văzut noi cu morţii noştri mulţi, cu văduvele, cu orfanii, cu satele pustiite şi, pe deasupra, iarăşi îngenuncheaţi, atunci am gemut o dată înăbuşit, câtorva li s-a rupt ceva în piept de geamătul acela, da' n-am deznădăjduit. Am privit o dată la cer, a doua oară la plaiurile pe unde era să învingă dreptatea, am privit cu aceiaşi ochi încruntaţi, reci poate, da' care nu voiau deloc să se închidă, ca şi când toate s-ar fi sfârşit. Ne-am făcut o cruce largă apoi, de începutul unei munci noi, al unei noi lupte. Da' voi vă închideţi ochii fără de-a lupta şi spuneţi că azi nu se mai poate face nimic...
Aici părintele Viron îşi schimba deodată glasul şi vorbea domol cu ei, cum vorbeşti cu nişte copii nevârstnici. Şi cei mai mulţi se mirau de cunoştinţele moşneagului ăstuia şi, încetul cu încetul, îşi dădeau seama că pe vremea când a făcut gimnaziul şi teologia, — căci părintele Viron le-a isprăvit pe amândouă, — se învăţa cu temei, şi oamenii de-atunci nu
37
— Ion Agârbiceanu —
părăseau cititul după ce terminau şcoala. Şi vorbea înduioşat de nădejdile lui, de greutăţile de acum, de creşterea ce trăbă dată tuturor băieţilor. Mai ales să se ferească, ca de foc, să nu se tânguie de greutăţile vieţii, ci să se împace cu asta şi să răzbească. Un om harnic nu moare în lumea asta, oricât ar fi de rea. Şi lumea poate fi şi bună, numai s-o ştii face.
La sfârşit vorbea aspru:
— Grijiţi, măi nepoţi, să nu vă treziţi că urmaşii voştri, peste trei rânduri de oameni, nu vor mai semăna cu noi, ci să gândeşti că-s nişte nemţi subţiri, de să-i ducă vântul. Ce tot „Doamne, cum îmi va trăi copilul? Oare ca popă putea-va trăi? Ca avocat nu va fi mai bine?" Astea-s gânduri de om slab! Da, da, nu râdeţi, gânduri de om slab! îndreaptă copilul în viaţă după ce l-ai făcut om. Om să fie întâi! Lasă-l să se izbească de greutăţile vieţii, el, cum m-am izbit şi eu, cum v-aţi izbit şi voi. Care n-are curajul să se izbească se prăpădeşte, orice ar fi fost în lumea asta. Da' voi faceţi-l să aibă curaj, măi, să fie tare, măi nepoţilor, şi atunci v-aţi făcut datoria.
O zi, două de avea părintele Viron, cât ţinea toamna, să se mai răzbune şi el. Mulţi îi ştiau mai dinainte mănâncărimea lui de limbă, dar le plăcea de el. îl petreceau până departe între hotare, îi pofteau drum bun şi la anul întâlnire veselă şi se întorceau vorbind puţin şi încet, pe când căruţa cu doi cai a părintelui David ducea prin negurile dese pe moşul albit la barbă şi la păr. Nu mai zicea o vorbă legănată până acasă, ci se clătina în căruţă pe drumul pietros şi-i şuiera prin urechi vântul aspru de toamnă. Prin păduri era o jilăveală rece, de pe frunzele îngălbenite picura în răstimpuri, şi vâjâitul surd al depărtărilor trecea ca prin peşteri mari pe sub bolta arămie a pădurii. Părintele Viron se uita cu ciudă la frunzele pline de tina drumului, îşi trăgea apoi pălăria pe ochi şi nu mai voia să privească. Şi în gândul lui se încrunta când îi veneau în minte casa pustie şi mâţele.
1 9 0 6