Ion Agârbiceanu CULA MEREUŢ

La stâna de la Comandă, Cula Mereuţ e acum a cincea roată la car. Strungarii, nişte băieţandri de ieri, de-alaltăieri, îl iau peste picior, iar păcurarii roşcovani la faţă, cu cămăşile smolite, râd pe sub mustăţi de ponturile ce i le fac aceia. Dar când e să urnească o treabă cu temei, Cula Mereuţ trăbă să vie cu sfaturile bătrâneşti, aşezate, ca să iese toate bine la cale. Cea dintâi urdă, primăvara, şi cel dintâi caş Mereuţ trăbă să le
23
— Ion Agârbiceanu —
facă; el trăbă să potrivească laptele din fiert, să arate cât cheag trăbă pus ca brânza să iese potrivită pe întreg anul. Ceilal\i păcurari stau atunci pe de lături şi privesc \intă la toate apucăturile bătrânului.
— Ia gusta\i, puilor, de vede\i, mai are moşul pre\ de-un ban rău?
Şi Cula, cu ochii mici, strălucitori de bucurie, le împarte la to\i caş dulce şi urdă nouă.
— Plăteşti, moşule, un corn de \ară încă!
Flăcările arămii de sub căldare rumenesc şi mai mult fe\ele ciobanilor. Ochii le scânteie, negri ca tăciunele. îşi scutură capetele frumoase, — să le tai în marmoră! — ca să se tocmească bine părul luciu, şi privesc la urda şi la caşul alb ca zăpada.
— Măi strungari, măi, mă Bucure, mă, haida\i de duce\i zărul, să ştie şi câinii ăştia, săracii, că a mai sosit o dată sfânta primăvară!
Şi Cula Mereu\ le arată cât zăr să ducă. Strungarii se codesc, se frământă, şi unul îşi strâmbă gura, gata să plângă.
— Păi numai atâta să le ducem? Sunt şase zăvozi!
— Asta-i! Parcă ei ar fi spar\i, ca voi!
Şi strungarii, oricât ar voi să-şi hrănească bine câinii, trăbă să se mul\umească cu atâta.
La troaca îngustă, dulăii mari, lânoşi, pleoscăie cu limbile lungi, de-ai gândi că se îneacă, nu alta. Din când în când vreunul îşi arată col\ii, rânjind spre vecinul ce se îndeasă în el. Apoi, în răstimpuri, câte doi se muşcă de urechi, de gât, aleargă de la troacă unul după altul şi, unde se ajung, cad grămadă, încol\indu-se, hârâindu-se.
— Nu-i lăsa, Petre, mergi şi arde-l pe Bălan de mama-focului! De nu se-nfrică acum, de la-nceput, nu va mai fi pace între ei la nici o mâncare.
Un flăcăuandru oacheş, larg în spate, se repede cu bâta.
— Aşa! Dă-i, dă-i tâlharului, să \ie minte! Bun! Bun! Mai dă-i una. Brava! Acum ştiu că nu mai muşcă!
24
Şi Cula Mereuţ râde foarte mulţumit, înmulţindu-şi creţurile de pe obraz.
— Măi, aveam eu un câine, adaogă el, — voi nu l-aţi apucat, — ăla, dacă nu stăteai cu bâta lângă el, se punea de-a lungul în troacă, de nu se mai putea apropia nici un dulău. Muşca în dreapta, se rânjea în stânga, se îndrepta înainte, sărea deodată înapoi, de gândeai că-l poartă zmeii. Şi dacă se sătura, rămânea aşa, cu toate patru picioarele în zăr, ca încremenit. Numai colţii şi-i arăta din când în când. Al dracului câine! Da' şi lup să fi fost care, dacă intra odată în turmă, să se mai întoarcă în pădure! Era o prăsilă, ştii, cum azi nu se mai află.
— De mult a murit, moşule?
— De mult! Şi nici azi nu ştiu ce boală să fi avut. Că într-o dimineaţă mă trezesc numai că voinucul meu nu se mai scoală de lângă strungă. A zăcut patru săptămâni pe coaste şi nu mânca nimic, ci privea numa aşa, cu ochii învăluiţi de ceaţă, ca un om care simte că se duce. îl chemam pe nume şi nu mă auzea, îl mângâiam pe gât şi pe spate şi nu mă cunoştea. Sara numa, când se lăsa aşa o linişte de să auzi cum rumegă oile şi când vrun păcurar punea fluierul la gură şi-l făcea să plângă, atunci numa începea şi Hectoru meu să urle, da' nu aşa cum urlă câinii, ci părea un glas de om, de-mi rupea inima. Pasămite, numai fluierul îl mai auzea. Şi am plâns eu cu baba după el multă vreme, că era de la părinţii ei, şi când am adus mireasa acasă, nu s-a mai lăsat de car.
Cula Mereuţ clipea acum des din gene şi mişca din umeri, ca şi când şi-ar sălta cojocul pe spate, deşi nu-l avea. Ochii i se înduioşau la amintirea vremilor apuse şi clătina din cap fără să zică o vorbă.
Fusese vreme îndelungată baci la stâna asta, unde ca băiat a fost strungar, iar ca flăcău, păcurar harnic şi isteţ. Acum toate s-au dus! Oamenii cu care se putea înţelege bine, prietenii, viaţa, toate. A mai rămas cu câmpul şi cu pădurea de pe culme.
De cum se băgau oile în lapte, Cula Mereuţ umbla cu sterpele. Pornea dimineaţa, cu doi câini tărcaţi după el, cu
— Fefeleaga —
25
traista în vârful bâtei, şi nu mai dădea pe la stână câte două- trei zile.
Când apuca să doarmă la stână, nu mai încăpea de gura strungarilor, nişte frunză-n buze, de nu plăteau două parale!
— Moşule, am numărat sterpele dumitale şi se vede treaba că pe cinci le-a mâncat lupul!
Cula le da pace să vorbească, dacă nu-i venea somnul; se- ntorcea numai pe cealaltă parte.
— Ba să-ţi spun eu una, fârtate Niculae, zece sterpe de-ale moşului, de alaltăieri, au nişte miei ca aceia, să-i frângi în genunchi de graşi.
— Asta nu ştiu cum va fi, da' cea cu lupul stă. Eu am fost azi-dimineaţă pe la Valea-Vacii şi am văzut la marginea pădurii, într-un tufiş, lână de oaie mâncată acum, proaspăt, de lupi. Pe-acolo numa turma moşului umblă.
— Mai duceţi-vă şi dracului, măi copii, că de gura voastră nu poate omul închide un ochi! se răstea la ei, întru târziu, un păcurar ce era mai aproape.
Ceilalţi tăceau molcom, cu ochii la cerul înflorit de stele.
Cula Mereuţ nu zicea nimic. Se învârtea când pe-o latură, când pe alta. Nu-l prindea somnul. Se ridica într-un cot, îşi scotea pipa şi o îndesa cu tabac dintr-o beşică mare, smolită. Apoi se apuca să sloboadă la fumuri, tot câte-un ghem mic, din colţul gurii. în văzduh plutea o linişte de se auzea cum rumegă oile şi cum şopotă, înfiorată de taină, pădurea de pe culme. Sus, stelele se îndeseau tot mai mult şi trimiteau, tremurând, suliţe albe, fine, printre genele ce se lăsau grele pe ochii moşului. în răstimpuri mari se auzea câte un susur moale, îndelungat, ca şi când ar trece, prin văzduh, o pasăre uriaşă, nevăzută, cu aripile uşoare întinse. Cula Mereuţ, cu ochii închişi, punea luleaua după şerpar şi se lăsa domol pe spate. Dar când să-i fie somnul mai tihnit, strungarul Bucur, care nu avea deloc poftă să doarmă, se apropia încet de moşneag, îşi ducea fluierul la buze şi începea să tragă la doine ca acelea, de tresăreau coamele stejarilor bătrâni în
— Ion Agârbiceanu —
26
— Fefeleaga —
vis. Dacă se deştepta şi alt păcurar, Bucur mânca o papară ca aceea, dar bătrânul nu-i zicea nimic, deşi de adormit nu mai putea să adoarmă.
Cu dracii ăştia de strungari numai o dată pe an era prieten Cula Mereuţ: toamna, când se împreunau oile. Atunci îi muştruluia de mama-focului.
— Măi Bucure şi Niculae, voi să-mi prindeţi berbecele cel băl. Da' până număr la trei!
Băieţii alergau, speriau oile, îl prindeau şi rămâneau să tragă berbecele după turmă. Dar moşul îi ajungea şi punea şi el mâna.
— Aşa, acum să vie săinul.
Acesta era berbecele bătut de bălul.
Săinul venea adus de Bucur, se oprea aşa ca la douăzeci de paşi, cu capul ridicat, mândru. Moşul şi cu strungarii ţineau pă bălul, care, zărindu-şi duşmanul înainte, îşi încorda gâtul.
Bătrânul comanda:
— Uii-i-iup!
Săinul pornea furtună, de-i sălta lâna, şi se izbea ca maiul în capul bălului.
— Aşa, asta-i bună! încă una, săinule!
Acesta se retrăgea, mergând îndărăt, la aceeaşi distanţă, şi o altă izbitură de mai, — ca şi când ai da să crapi un butuc mare, — trăznea între coarnele bălului.
— Aşa ţi-a trebuit, hoţule! Asta-i învăţătură!
Şi slobozea berbecele.
Altfel, cu strungarii nu-şi făcea treabă. Numai când îi aduceau tabac, îi întreba cu ochii cercetători:
— Mai este, măi hoţilor? Că sunteţi curat hoţi.
De altfel nici nu rămânea multă vreme pe la stână. Vuţa, baba lui, îl găsea tot pe marginea pădurii de pe culme, de câte ori venea la el, ori în pădure. Şi venea regulat, de trei ori pe săptămână, să-i aducă un pachet de tabac de trei, toată patima ce o mai avea moşul în lumea asta. Când venea bătrâna, între ei, de ani de-a rândul, se petrecea aceeaşi scenă.
Vuţa se abătea totdeauna mai întâi pe la stână şi întreba cu
27
— Ion Agârbiceanu —
glas moale, sălciu:
— Omul meu nu e pe-aici?
— Nu, bunico, de două zile n-a mai venit. Poate l-or fi prins nişte lupi.
— Ha? făcea bătrâna şi pornea fără să mai întrebe ceva.
Când îl întâlnea pe Cula, la marginea pădurii, era bine, dar
câteodată numai clopotele se auzeau, unde şi unde, sub bolta de frunze. Atunci Vuţa dădea târcoale pe marginea pădurii şi- şi chema moşneagul, cu glas scârţâit:
— Uu, Culo, măăăă!
Şi în pădure răsuna un „ă" prelung. Vuţa se da pe unde era loc mai ridicat, îşi punea mâna zbârcită sub barbă, buzele i se despătureau din smerenia bătrâneţilor:
— Uu, Culo, măăă!
Şi abia întru târziu răsunau clopotele de la oi, tot mai aproape, tot mai aproape, până se iveau în marginea pădurii cele mai sprintene.
Bătrânii se aşezau, tăcuţi, pe ţelină.
— Ai venit iar, Vuţo?
Şi moşneagul privea în pământ. Bătrâna îi răspundea întru târziu:
— Venit, Culo!
Tăceau amândoi.
— Ş-ai mai făcut rând de un pachet?
— Mai, că încă am două găini care ouă. Ştii, ceea galbenă, cu creastă de cocoş, şi cea pestriţă, care ne-a stricat atunci, la Paşti, o fereastră.
Vuţa scotea din sân o năframă neagră, o despătura pe-ndelete şi-i dădea pachetul.
Nu zicea nici unul nimic.
Cula desfăcea hârtia galbenă, punea tabacul în beşică, scotea pipa şi o îndopa cu „proaspăt". Lăsa o dungă de catran pe cioareci şi aprindea iarba-dracului. Slobozea nouri uşori, alburii, prin colţul gurii.
Baba se uita la el.
28
— Fefeleaga —
— Doamne, Culo, mult pipi tu!
— Hm, mult! răspundea moşneagul, scurt, pe nas. — Apoi, cu gura plină de fum, adăoga: }mi mai aduc şi strungarii.
— Strungarii?! De unde, Culo?
Mereu\ clipea viclean din ochi.
— De la sasu.
— De la care sas?
— De la cel cu tabac.
— +i care-i ăsta?
— Iacă, soro, tu nu ştii! Sasu şi dracu! Acasă, în grădină, nu pune tabac, că i-i frică. La hotar, mai prin cucuruz, mai prin napi, pune. Dar au dat strungarii noştri de el şi-mi tot aduc.
Strungarii, ce-i drept, i-au adus de câteva ori, dar numai câteva fire. Bătrânul nu i-a crezut când i-au spus că nu mai este, şi de atunci, prăpădi\ii, îl \in pe bietul Mereu\ cu tabac din frunze uscate de napi şi de bostani.
După un timp baba se trezea ca din vis.
— Uite, Culo, stejarul acela n-a fost ars. Cine l-a ars?
— L-a trăznit, Vu\o!
— L-a trăznit! Măi, măi! se minuna bătrâna. Ce putere mare s-a făcut şi din pădurea asta! Ştii, mai demult erau numai nuiele de-ngrădit.
— E mult de-atunci, babo!
— Tare mult, moşnege!
Şi-şi aminteau linişti\i, ca şi când ar fi spus crâmpeie din via\a altora, atâtea lucruri trecute de pe când erau ei în floare...
Târziu, Vu\a se gătea de mers.
— Acum te duci, Vu\o?
— Da, mă duc! t
— Prin sat ce mai e nou?
— Ce să fie, moşnege? Nimic.
Şi Vu\a, adunată de spate, cu cârja bătrâne\ilor în mână, îşi trăgea cu greu cizmele mari, uscate, pe pajişte, iar Cula îşi aprindea din nou luleaua şi rămânea, aşa,-ntr-o dungă, cu ochii pierdu\i spre culmile pădurii, ce părea o boltire de smarald sub lumina soarelui tânăr.
1905