DIN ILIADA

DIN ILIADA
Cântă-ne, zână, a lui Anii Peleidul mânie,
Carea cumplită făcu aheilor jale nespusă,
Suflete mii viteze de fii de eroi în Ais
Au trimis, pe ei înşii de pradă la câni lăsându-i
5 Şi la paseri. Astfel se-mplini a lui Zeus voinţă
Din acea zi când cearta făcu dezbinare amară
Între mult divinul Ahil si fiul lui Atreu,
Agamemnon, al neamului tot şi al regilor rege.
Care din zei aţâţă al dezbinului foc între dânşii?
10 Fiul Latonei şi al lui Zeus; mânios pe rege,
El a trimis pierzătoare boli şi moarte prin gloate,
Pentru că Atreidul mustrase pe preotul Chrise
Când acesta veni l-a Achaiei mândre corăbii
Ca să-şi răscumpere fiic-aducând preţioasele daruri
15 Şi cu laurul nemuritorului Phoibos Apolon
Înconjurase toiagul de aur. Tare rugă el
Şi pre achei, dar mai cu seamă pe cei doi
Fraţii Atreizi, ce erau căpetenii ai limbilor toate.
[ 1 8 7 7 ]
172
DIN ODISSEIA
Spune-ne, muză divină, de mult iscusitul bărbat, ce
Lung rătăci după ce-au dărâmat Troada cea sfântă.
Multe cetăţi de oameni văzu şi datini deprinse,
Multe-n inima lui supărări pe mare avut-au,
5 Chibzuind pentru sufletul lui, alor săi înturnare.
Dar pe tovarăşi el nu mântui cu toat-a lui grijă.
Singuri ei gătiră peirea prin fărădelege,
Căci, nebuni, ei boii-au tăiet luminosului fiu al
Lui Hyperion, încât le luă a-ntoarcerii ziuă -
10 De-aste vorbeşte-mi asemeni puţin a Cronidului fiică.
Toţi ceilalţi precât de peire-au scăpat, pre acasă
Ei erau, mântuiţi de războaie şi de apele mării.
Numai pre el, doritul de patrie şi de soţie
Nimfa măreaţă-l oprea, minunata zână Calipso-n
15 Peşterea cea boltită, râvnind de bărbat ca să-l aibă.
În rotitoarea plinire de vremuri trecut-au un an azi,
De când zeii-ntoarcerea-n ţară îi rânduise
În Itaka si tot de nevoie el mântuit nu-i
La iubiţii lui. Toţi zeii-l plâng. Poseidon
20 Singur ţine mânie într-una el lui Odisseus,
Celui de-o samă cu zeii, nainte de-a ajunge în ţară-i.
[ 1 8 7 7 ]
173
DE-A NĂSCOCI NOI IPOTEZE...
De-a născoci noi ipoteze, doi filosofi s-au dus
Ca să găsească ce cătau în aer gol - în sus.
Ast-o făcuse ei ades şi fără de balon,
Acuma însă depărtaţi de-a lumii mare zvon
5 Pământu-ntreg li se părea un plan pestriţ departe.
Şi fericit unul din ei exclamă: - Frate, frate,
Mă simt acuma desfăcut, deasupra noastră nime.
Celalt se uită supărat la goala adâncime:
- Eu, zău că nu - zise apoi -
10 Nu văd pe nime nici sub noi.
[1874]
174
AUSONIUS
EPIGRAMA
Pallas - în Lacedemon - văzu pe Venera armată:
- Aide acum să luptăm, judice Paride - acum.
Venera însă răspunse: - Armată mă-nfrunţi temerară?
Eu, pe când te-am învins, ştii cum că goală eram.
[1874]
175
EPIGRAMATICE
I
Dulce cu corp de omăt înecat în păru-i de aur,
Venera zace murind - cine o va moşteni?
Ah, în două părţi d-opotrivă-mparţi bogăţia-i,
Ţie: frumuseţe ş-amor; mie: durere şi dor.
II
Ce cumplit este amorul, deşi dulce aparent.
Un tiran, care nu varsă decât sânge inocent.
III
- Cum poţi s-omori un colibri, diamant frumos de aer?
Nu e faimos şi strălucit, n-ai milă de-a lui vaier?
- De ce mai flutură şi el sclipind o aripă luxoasă?
Natura mea, amicul meu, e ternă, serioasă.
[1874]
176
EPIGRAMATICE
În somn nici Cresus nu-i bogat, cu tot tronu-i regal,
Şi jumătat' din viaţa lui cu Lazăr e egal.
II
Lungeşti prânzu-ţi pân' în noapte, tot mănânci,
mănânci de-a rândul,
Cin' te vede poate zice că cu dinţii-ţi sapi mormântul.
III
Vrei să fii Pallas Athena!
O, fetiţă, fii cuminte...
Tu ai pierde din frumseţe,
Dar n-ai câştiga la minte.
IV
E vinul de-azi -mai rău ca cel de ieri, amicii mei! -
Mai bun ca orice vin băut e cel pe care-l bei.
[1874]
177
I
ARAB
LA UN NOU-NASCUT
Plângând tu ai venit pe-acest pământ;
Amici, ce te-aşteptau, te-au salutat zâmbind:
Dar să trăieşti astfel, încât când te vei stinge,
Să părăseşti zâmbind amicii, ce te-or plânge.
[ 1 8 7 4 ]
178
DIN HALIMA
Harun-al-Raşid prin Bagdad adese
Tiptil pe uliţi cu vizirul iese,
Pe când prin frunza verde de platane
Seninul nopţii luminos se ţese.
5 Prin umbra neagră-n strâmte ulicioare
Ei pe fereşti se uită, prin pridvoare,
Colo aud râzând cu veselie,
Dincolo suspinând vreun om ce moare.
Şi-astfel sultanul singur cercetează
10 Oraşul lui, pe când în somn visează.
Durerea toat', adâncu-ntreg al vieţii
Va s-o pătrunz-a minţii sale rază.
Giafer vizirul l-asfinţitul serii
I-arată ale vieţii vii mizerii.
15 Nu de războaie, chin şi crudă moarte
De-adâncul gol al inimei te sperii.
Deci într-o seară-ajung mergând departe,
Pe uliţi strâmte şi prin pieţi deşarte,
Sub zidul unei case vechi şi negre,
20 Cu trepte scunde şi cu uşe sparte.
Aud din întru ţipăt şi suspine,
Aud cum unul bate pe-oarecine,
Iar cel bătut ţipa strigând mai tare:
- Te rog, bătrâne, dă, mai dă în mine...
179
25 Ei stau uimiţi, Giafer pe scări se suie,
Încet cu mâna uşa o descuie,
Se uită-nluntru şi-o minune vede,
Cum ca să vadă n-a fost dat altuie.
Privi-ntr-o sală-ngustă însă naltă
30 Şi cărţi în rafturi, una peste altă,
Maşini şi sticle, topitori, metaluri,
Ici pergamente, colo o unealtă.
Iar un bătrân cu o frânghie udă
Lovea-ntr-un tânăr, ce-n durere crudă
35 Se zvârcolea: - Mai dă, te rog, în mine,
Ca Domnul a ta rugă s-o audă.
Bătrânul însuşi îi plângea de milă.
Vedeai că spre a-l bate-şi face silă,
Ştergându-şi ochii săi cei plini de lacrimi
40 Dădea mereu în el [ca într-o grilă...]
Uimit Giafer se-ntoarce şi îi spune
Sultanului văzută-acea minune;
Şi-au hotărât la curte a-i aduce,
Pe amândoi la cercetare a-i pune.
45 A doua zi Harun în tron de fală,
Înconjurat de suita lui regală,
Ordonă ca pe-acel bătrân de-aseară
Şi pe-acel tânăr să-i aducă-n sală.
Şi-atunci apar l-a tronului său treaptă
50 Bătrânul alb cu faţa înţeleaptă
Ţinând de mână pe un mândru tânăr
Ce ochii lui sfioşi în sus i-ndreaptă.
Ei după chip păreau de viţă-arabă,
Dar faţa celui tânăr este slabă
55 Şi palidă de multe suferinţe -
Deci cu mânie împăratu-ntreabă:
180
— Ce ţi-a făcut, moşneag fără de milă,
Acest băiat de-l chinuieşti în silă,
Când el te roagă chiar să dai într-însul
60 Şi pare-atât de blând ca o copilă?
Bătrânul zise vorbele aceste:
- Stăpâne, lucrul nu îl ştii cum este -
Ciudată e istoria ăstui tânăr,
Deci voie dă-mi să-ţi spun a lui poveste
65 Tu vei fi auzit de un anume
Ali-ben-Maimun, unu-a fost în lume,
Un învăţat şi cititor de zodii,
Un vraci prea înţelept cu mare nume.
Cutreierat-au dânsul lumea toată,
70 Oraşe, ţări din sfera depărtată,
Pustiile Saharei, râul Gange,
Şi la izvorul Nilului o dată.
Acesta dar trecând odinioară
Pe-a lui cămilă arida Sahară,
75 Sub arşiţa cumplită de amiazăzi
Ce sacă râuri, lacuri şi izvoare,
Vuind aude împrejuru-i vântul
Samum, ce-n gură-ntunecă cuvântul,
Şi volburi de nisip rotind în aer
80 Cu ceru-ntunecat uneau pământul.
Prin volburi repezi si prin vânt fierbinte
Zbura pe-un cal arab mereu nainte,
Ca o fantasmă albă a pustiei:
Era femeie ce-şi ieşea din minte.
85 Căci volburi de nisip o-mpresurară
Şi calul ei în loc l-împedicară,
Iar ea ţipa cu un copil în braţe
Chemând pe-Ali în ajutor să-i sară.
181
Cum volbura-mprejuru-i se roteşte,
90 Cum arde vântul viaţa-i si cum creşte,
Prin aer ea îi aruncă copilul
Strigând: „O, mântuie-l, Ali, grăbeşte!"
[ 1 8 7 8 - 1 8 7 9 ]
182
POVESTE INDICĂ
A fost odat-un cântăreţ
Frumos şi simţitor
Cântat-a-ntr-un castel măreţ
La masa regelui.
5 Frumoasă fată el avea,
Cum nu s-a pomenit,
Cu ochi albaştri râzători,
Cu părul aurit.
Şi cântăreţul o iubi
10 Şi sară prin grădini
Când luna tainic străluci
I-o spuse tremurând.
Ea-i ascultă şi-i zise atunci
Cu glasul apăsat:
15 - În veci nu pot să fiu a ta,
De n-ăi fi împărat.
Şi el s-a dus şi-a răscolit
Popoare, ţări întregi,
Sfărmat-a antice cetăţi,
20 Zdrobit-au mândri regi
Şi i-au supus şi i-au silit
Să-l aibă împărat.
Unii d-iubire-l ascultau,
Alţii de frică iar.
183
25 Atunci s-a dus colo, colo,
La cel castel măreţ,
Unde ca luna-i străluci
Amoru-adânc şi drag.
Dar vai! când intră-n şalele
30 Măreţe, nalte, reci,
Pe-un sarcofag întins văzu
Copila ce-a iubit.
Ca ceara palidă era
Şi, moale, părul blond
35 Sta resfirat, amestecat
Cu aurul vergin.
Şi preoţi tainici murmurau
Adânce rugăciuni
Şi clopote se auzeau
40 Vuind încet şi lin.
„Atât de mult am suferit
Dureri, mărirea gre
Si astfel toate s-a sfârşit
Şi-ntreb: de ce? de ce?"
45 Ea auzise cum că el
Murise-n bătălii
Şi de durere ea s-a stins
Ca floarea-n vijelii.
[1874]