RESIGNAŢIUNE

RESIGNAŢIUNE
Şi eu născui în sânul Arcadiei şi mie
Natura mi-a jurat
La leagănu-mi de aur să-mi deie bucurie;
Şi eu născui în sânul Arcadiei, dar mie
5 O scurtă primăvară dureri numai mi-a dat.
O dată numai Maiul vieţei înfloreşte -
La mine-a desflorit;
Şi zeul lin al păcei - o, lume, mă jeleşte! -
Făclia mi-o apleacă, lumina-i asfinţeşte
10 Şi iasma-i a fugit.
Acuma stau pe podu-ţi, vecie-nfricoşată -
Pe podul tău pustiu:
Primeşte-mputerirea-mi fortunei adresată,
Ţi-o napoiez neatinsă şi nedisigilată
15 De fericire-n lume nimica eu nu ştiu.
Şi Tronului în preajmă ridic a mea-acuzare,
O, jude voalat!
Pe steaua-aceea merse senina zicătoare
Că cumpăna dreptăţii o porţi răsplătitoare,
20 De secoli intronat.
Aci - se zice - aşteaptă pe cei răi spăimântare,
Cei buni sunt fericiţi.
A inimei adâncuri vei da la-nfaţişare,
Enigmei Providenţei vei da o dezlegare,
25 Vei ţine socoteală de cei nenorociţi.
133
Aici expatriatul o patrie găseşte,
A suferinţei cale spinoasă s-a finit.
Divina fiică, care-Adevărul se numeşte,
Care puţini o-adoară, mulţimea-o-ocoleşte,
30 A vieţei mele repezi frâu iute a oprit.
- Îţi răsplătesc, îmi zise, în viaţa viitoare,
O, dă-mi juneţea ta!
Nu-ţi dau nimic acuma far' d-astă îndreptare.
Luai avizu-acesta pe viaţa viitoare
35 Şi îi jertfii plăcerea din tinereţea mea.
- Dă-mi mie-acea femeie scumpă inimei tale -
Dă-mi mie Laura ta!
De gropi dincolo-amaru-ţi luce cu-ncămătare.
Şi sângerând, rumpând-o din inima-arzătoare,
40 Plângeam cu hohot, însă am dat-o şi pe ea.
- Această-obligaţiune la morţi e îndreptată
- Râzând lumea zicea -
Căci, nu vezi, mincinoasa de tirani cumpărată
Umbra ţi-a dat în loc de ferice-adevărată,
45 La terminu-ăstui cambiu tu n-ei mai exista.
Isteţ glumea o oaste de şerpi derâzătoare:
- Naintea unui caos de ani zeificat
Tu tremuri. Ce sunt oare zeităţile tale?
Slabului plan al lumei scorniri mântuitoare
50 Ce-ngeniul umanei nevoi a-mprumutat.
Ce e viitorimea de gropi învăluită?
Vecia ce-i cu care deşert ni te făleşti?
Măreaţă pentru că e cu coji acoperită,
A spasmelor-ne proprii umbră-nurieşită,
55 Pe-oglinda cea pustie a conştiinţei omeneşti.
Icoană mincinoasă de fiinţi vieţuitoare
- Mumia timpului-
De balsamul speranţei ţinute în răcoarea
A groapei locuinţă; nu aceştia oare
60 Îi zici tu nemurire-n febrea delirului?
134
Şi pe speranţi, pe cari le dezminte putrezirea,
Bunuri sigure-ai dat.
De şase mii ani moartea nu-şi ţine ea tăcerea?
Văzut-a de atuncea vrun mort reînvierea
65 Să-ţi spună că dincolo vei fi recompensat?
Văzui că zboară timpul spre ţărmurile tale;
Natura înflorind,
Că rămânea în urmă-i cadavru demn de jale,
Că nici un mort nu iese din umbra groapei sale
70 Şi totuşi credeam tare divinul jurământ.
Orice plăcere-n lume ţi-am junghiat-o ţie -
Acum m-arunc la tronu-ţi acel judecător,
Căci surd despreţuit-am a lumei flecărie,
Numa-n a tale bunuri credeam cu frenezie,
75 Acum cer recompensa-mi, divin răsplătitor!
- Eu îmi iubesc copiii cu egală iubire!
Din sfere nevăzute zise-un geniu divin.
Sunt două flori - el zise - ascultă, Omenire,
Sunt două flori expuse l-a omului găsire:
80 Speranţa-i una, pe-alta Plăcerea o numim.
Şi cine-aţi frânt în lume numai una din ele,
Cealaltă n-o aveţi.
Cine nu poate crede, să guste. E-o părere
Eternă ca şi lumea. Renunţe cel ce speră.
85 A lumei istorie a lumei e judeţ.
Tu ai sperat - răsplata ţi-a fost dar acordată -
Speranţa-i bunul care norocu-ţi destina.
Putuşi să-ntrebi pe-ai voştri filosofi vre odată:
Ce se refuză unei minute-ntraripată
90 Nici însuşi vecinicia nu [mai] poate reda.
1 867