Comentarii eminesciene

Comentarii eminesciene
1880-1883
PREOT SI FILOSOF
În ms.2260, f. 241-242, 195. Publicată în ed. Opere complete, Iaşi, 1914; în ed.
Perpessicius, vol. IV, p. 218; note în vol. V, p. 187.
v. 4 Gândirea pesimistă exprimată adesea de Eminescu îşi găseşte o puternică expresie în
Mureşanu (1876).
v, 7-8 Idee statornică la Eminescu. Vezi Fata-n grădina de aur, v. 449-456, Scrisoarea I, v. 61 şi
urm., Luceafărul, v. 317 şi urm.
v. 32 Pentru ideea lumea-teatru, vezi Glossa, v, 25 şi urm.
Poezia a fost încercată mai întâi cu ani în urmă, pe vremea studiilor la Berlin.
În această formă o avem în ms. 2262, f. 43v.-44:
Neavând pe sfinţii voştri voi ne huliţi, preoţiŞi
totuşi tagm-aceeaşi noi o avem cu toţi.
Şi nouă vânătoarea dup-aur şi mărire
Ni-nsamnă-n astă lume a răului domnire,
Şi nouă adorarea viţelului, plăcerea
În suflet naşte scârbă şi inimei durerea,
Şi noi simţim că suntem copii nimicniciei,
Nefericiri zvârlite în brazdele veciei
Şi tristul [nostru] suflet ca ocean s-aşterne,
Tăiat e de corabia gândirilor eterne...
Ca unde trecătoare a mării cei albastre,
Dorinţa noastră spuma nimicniciei noastre.
Şi noi avem o lege, deşi nu Dumnezeu,
Simţim că Universul ni-i greu şi prea ni-i greu.
Ştim a fi strănepoţii străvechiului păcat
Ce seminţia Cain în lumea-a aruncat.
De n-o-mbrăcăm-n-icoqne semn e c-o am înţeles
Că în noi e credinţă ce-n alţii e-un eres,
Căci eretic tiranul ce crucei se închină
Când p-inima-i bolnavă Satana o domină;
Căci eretic zgârcitul ce mielul lumii-adoră,
Când mâna sa sudoarea altora o coloră;
Căci eretic e răul ce rasa v-o sărută
Când ura-şi are cuibul în inima-i astută
Şi-n van cercaţi a-i drege, căci răi rămân de-a valma
Şi trebuie ca cerul să-i însemne cu palma,
Din visul să-i trezească, cu care i-nconjoară
Demonul lumii-aceştia, comedia-i bizară.
Nu ne huliţi r- noi eş'tia avem auzul fin,
Auzim şoptirea trist-a misterului divin;
189
Urmaţi în calea voastră mulţimea, pe absurzi,
Şi compuneţi simfonii şi muzici pentru surzi,
Şi-ascuţiţi adevărul în pietre, idoli, lemn,
Căci doar astfel pricepe tot neamul cel nedemn
Al oamenilor zilei sublimul adevăr,
Ce voi puneţi în predici şi noi l-avem din cer.
O, MAMA...
A apărut în Convorbiri literare, 1 aprilie 1880. Întâia versiune a poeziei, care ni s-a păstrat,
poartă data de 1 ian. 1880 în ms. 2276 I, f. 46.
Şi pentru O, mamă..., ca şi pentru alte poezii ale lui Eminescu, se pot face legături cu restul
operei poetice. În Pierdută pentru mine, zâmbind prin lume treci!, dragostea pentru iubită readuce
în amintire dragostea pentru mamă. Poemul face o emoţionantă comparaţie (vezi versurile 66-78).
Versurile apar şi-n încercarea dramatică Bogdan Dragoş, în exprimarea dragostei fiului de domn
pentru Anna (1877).
Ca sentiment şi ca expresie, este desigur legătură între O, mamă..., strofa II, şi Mai am un
singur dor (vezi Aug. Z.N. Pop, Contribuţii eminesciene, II: O, mamă... în Convorbiri literare,
1940, nr. 7-12 şi extras).
În O, mamă... sunt fără îndoială aspecte de natură din Ipoteşti, rămase întipărite în sufletul
poetului. Elemente descriptive de cimitir şi de morminte familiale se află şi în încercarea de
nuvelă, din tinereţe, Visul unei nopţi de iarnă. (Vezi fragmentele ce s-au păstrat, în notele la
Codru şi salon, vol. II, al acestei ediţii.) Apropierea între aceste scrieri o face şi Augustin Z.N.
Pop, op. cit. I. Scurtu publică în Sămănătorul, II (1903), 14 sept, după ms. 2285, f. 117v-128, o
însemnare pe care-o pune în legătură cu sentimentul dragostei de mamă la Eminescu. O
reproducem, introducând corectările conform cu ms.: „A se lăsa iubit ca un copil, va să zică a iubi
ca un copil. E tânăr şi frumos lucru a avea o femeie care te idolatrizează, te giugiuleşte ca o mamă
pe copilul ei; să simţi mânuţele-i dulci, înconjurându-ţi fruntea sau ţiindu-ţi ochii cu palmele,
glumind cu tine cu acea duioşie de mamă, ca şi când n-ai fi avut niciodată vârsta de 30 de ani, ca
şi cînd n-ai fost nici bărbat, nici bătrân, şi tu singur să simţi acea bucurie senină şi inocentă, pe
care o simţeai la laudele şi la dezmierdările mamei. Să te simţi virgin în inima ta, ba chiar
vinovăţia amorului să ţi se pară ca şi când ai dormi la sânul tinerei tale maici - o idee care trebuie
luată à-peu-prés, sau la pieptul fratelui tău mai mare. În gândurile tale să te simţi privegheat, în
neştiinţa ta să te ştii ştiut, singur să nu ştii ce gândeşti şi ce voieşti, şi ea să te ştie ca mamă la
copiii dezmierdaţi. Şi cât de bine o ştie aceasta mama!... Să te simţi încă o dată de 7 ani, să asculţi
cu aceeaşi naivă curiozitate poveştile pe care ţi le spunea ea, să simţi cu aceeaşi pietate mâna ei, să
te simţi protejat de o mână albă, frumoasă şi fină - şi să ştii, să ştii totdeauna că acel amor al ei e
flacăra arzătoare, de care ea însăşi te păzeşte, pentru a nu te nenoroci. Şi numai când ţi-e frig,
foarte frig, ea te apropie de sine, îţi hrăneşte, mintea cu poveşti, sufletul cu sărutări, până când,
căzut în nişte friguri dulci şi fără durere, adormit lângă ea surâzând, ştiind că ea până şi în somnul
ei, lăsându-şi capul pe pieptul tău, îţi numără cu urechea deşteaptă încă bătăile inimii, şi te iubeşte
- şi mult te iubeşte."
În această pagină deşi dragostea de mamă se împleteşte cu dragostea pentru iubită, se pot
disocia cele două afecte, se pot stabili diferenţele de expresie între ele, dacă pagina, bineânţeles,
nu cade sub cercetarea vreunui „sot savant" care a răsfoit pe Freud.
Şi că în asemenea manifestare de sentimente, este posibil să nu fie nimic refulat şi nimic
incestuos, avem o dovadă şi-n ceea ce scrie Wagner către mama sa: „Elogné de toi maintenant, je
suiş submergé par le sentiment de la reconnaissance pour l'admirable amour que tu donnes à ton
190
enfant; à ce point que je voudrais te parler et t'écrire sur le ton le plus tendre, celui d'un amant
pour sa bien-aimée..." (citat de Guy de Pourtalès, Wagner-histoire d'un artiste, ed. XXXII,
Paris, p. 58).
S-a discutat problema unităţii de fond a poeziei, de către N.N. Răutu (în Note pentru „O,
mamă", Făt-Frumos, 1929, p. 110 şi 162). Lipsa de unitate însă este numai aparentă. Deşi în
strofa I poetul se adresează mamei, iar în celelalte două este vorba de dragostea pentru iubită,
refrenul, care se înfăţişează sub trei forme asemănătoare, exprimă concepţia şi stabileşte legătura
de fond între părţile poeziei.
Victor Morariu (Iarăşi „O, mamă..." în Făt-Frumos, 1929, p. 141) respinge ideea lipsei de
unitate susţinută de N.N. Răutu. După Morariu, poetul se imaginează împreună cu iubita sa la
mormântul de la Ipoteşti. Acolo gândul putea trece în mod firesc de la moartea mamei la propria
sa moarte şi la eventualitatea morţii în acelaşi timp şi a iubitei şi a poetului. Morariu arată şi
asemănarea unor elemente de cadru natural între O, mamă... şi Mai am un singur dor.
Istoria şi critica literară au căutat să afle şi eventualele influenţe suferite de poet. Tudor
Vianu stabileşte raporturile între O, mamă... şi Der Seelenkranke de Lenanu, însă originalitatea de
expresie a lui Eminescu nu poate fi pusă la îndoială: „Dar cu cât mai aspru este accentul
deznădejdei la Leanu, cu atât mai dulce este el la Eminescu, topit în acel ritm legănător al naturii,
care alcătuieşte armonia întregii bucăţi" (Poezia lui Eminescu, p. 103-104).
Problema influenţei lui Leanu o pune şi N. Tcaciuc Albu (De la Lenau la Eminescu, în
Convorbiri literare, nr. 6-9 din 1939), dar poeziile citate sunt mult prea îndepărtate de cea a lui
Eminescu. Este de reţinut doar că-n An* poetul ar vrea să fie pus în acelaşi sicriu cu iubita moartă
(vezi şi Augustin Z.N. Pop, op. cit.).
Properţiu în elegia 16/III exprimă tema dorinţei de a fi înmormântat departe de lume şi de a
i se sădi răposatului un arbore la căpătâi. Eminescu ar fi cunoscut această elegie (vezi N. Sulică,
Eminescu şi clasicismul latin, Tg. Mureş, 1931 şi Augustin Z.N. Pop, Note eminescinene, II, O,
mamă..., loc. cit.).
Dar asemănări între Eminescu şi marii lirici ai lumii se pot încă afla. Am putea însă afirma
cu siguranţă că Eminescu n-a putut avea, şi el, aceleaşi sentimente şi că acestea nu puteau ajunge
în mod natural la expresii care s-ar înfăţişa ca un mod general poetic de îmbrăcare a unui fond?
Vom da un exemplu de asemănare şi cu o poezie a lui Byron To an oak at Newstead (Către un
stejar din Newstead). Poetul se gândeşte că atunci când va fi de mult mort, stejarul va înfrunta
încă iernile şi timpul, şi secole de-a rândul îşi va legăna ramurile deasupra mormântului:
Oh! yet if maturity 's years may be thine,
Though I shall lie low in the cavern of Death,
On thy leaves yet the day-beam of ages may shine,
Uninjured by time, or the rude winter's breath.
For centuries still may thy boughs lightly wave
O 'er the corse of the lord in thy canopy laid;
While the branches thus gratefully sheller his grave.
The chief who survives may recline in thy shade...
Eminescu a fost un poet de mare cultură literară şi este firesc să credem că şi prin aceasta
şi-a îmbogăţit sensibilitatea şi mijloacele de expresie. Apropieri de marii scriitori s-au propus şi se
vor mai propune, dar că poetul român rămâne totuşi original nimeni nu va putea să nege! Nu este
o exagerare, privind astfel lucrurile, când Perpessicius scrie: „O mamă... nu datorează nimănui
nimic" (loc. cit., vol. II, p. 169).
Comparaţia între O, mamă... şi Pasărea de Creţeanu, făcută de Radu Paul, Izvoarele de
inspiraţie a câtorva poezii ale lui Eminescu, p. 12-13, nu este convingătoare. Să reţinem doar că
şi Eminescu scrie în vers iambic de 13 silabe. Dar nu numai Creţeanu a scris în astfel de vers.
191
Problema sunetelor din O, mamă... pentru obţinerea unei armonii „sobre şi aspre" a fost
atinsă de I. Slavici (vezi D. Caracostea, Arta cuvântului la Eminescu p. 24-25).
Problema a fost reluată mai pe larg de G. Ibrăileanu în Eminescu - Note asupra versului
(Studii literare, p. 179) în legătură cu Mai am un singur dor si cu O, mamă... „Nouă din
şaptesprezece rime (în Mai am un singur dor) aşadar 50% au n şi m (iar n şi m formează numai
10% din consoanele limbii). Aceste rime sonore dau poeziei un adevărat acompaniament muzical.
Aşa şi O, mamă... Patru rime din nouă conţin aceste sunete. Iar restul de cinci nici ele nu sunt
oricare. Ele conţin, toate pe u sau o, vocalele care contribuie la impresia de gravitate şi tristeţe.
Aşadar, în O, mamă..., toate rimele, într-un fel sau altul, ajută la impresia profundă produsă de
această poezie. Dar în O, mamă..., la impresia muzicală a rimelor contribuie şi sonoritatea
cuvintelor din corpul versurilor, căci aceste cuvinte sunt excepţional de bogate în sunete metalice
n, m şi combinaţiile lor".
Caietul legat în piele roşie, pomenit de Mite Kremnitz, în Amintiri fugare despre Eminescu,
există în adevăr şi a putut fi adus în ţară. Se confirmă aşadar că Eminescu a dedicat unele poezii
lui Mite, cât şi că aceasta şi-a transcris alte poezii, pentru a le încredinţa eventual Convorbirilor
literare, cum reiese dintr-o scrisoare către Iacob Negruzzi, din 28 iunie 1879. Între poeziile
transcrise se află şi O, mamă, dulce mamă... cu o singură deosebire faţă de textul apărut în revista
„Junimea". în versul 4: „Salcâmii îşi scutură floarea de toamnă şi de vânt".
În legătură cu acest caiet, Flora Şuteu a ţinut, la Institutul de lingvistică din Bucureşti, o
comunicare amănunţită, la 2 oct. 1970.
S-A STINS VIAŢA...
Apărută mai întâi în ed. I - Maiorescu din dec. 1883. În ed. Perpessicius, vol. I, p. 202; note
în vol. III, p. 146 şi urm.
În scrisoarea din Bucureşti 6/18 dec. 1883 către sora sa Emilia, Maiorescu aminteşte şi
ediţia de Poezii ale lui Eminescu, pentru care făcuse şi corectura ultimei coli: „Poeziile, aşa cum
sunt orânduite, sunt cele mai strălucite din câte s-au scris vreodată în româneşte şi unele chiar în
alte limbi. Unele absolut inedite, mai ales un foarte frumos sonet despre Veneţia şi o Glossă"
(vezi I.E. Torouţiu, Studii si documente literare, V, p. 18).
Din scrisoarea lui Maiorescu nu se poate afla despre poezie decât că era inedită. Despre
originalitatea ei, Maiorescu nu scrie nimic, ceea ce însemnează că, pentru dânsul, nici nu există
vreo îndoială în această privinţă. Problema nu s-a pus nici pentru redacţia Convorbiri literare,
care publică poezia în numărul din ian. 1884.
Despre influenţele străine asupra poeziei, primul care a amintit este Al. Grama în 1891, în
cunoscutul lui studiu-pamflet despre Eminescu. Aici se afirmă că izvorul poeziei ar fi scriitorul
Platen. La indicarea acestui izvor a rămas Anghel Demetriescu în studiul despre Eminescu,
publicat după un ms. de Ovidiu Papadima, în vol. Opere, 1957, p. 223 şi urm.
N.I. Apostolescu, după cunoaşterea ediţiei I. Scurtu din 1908 şi indicaţiilor acestuia, la
izvorul Platen adaogă şi izvorul Cerri, susţinând însă că Eminescu a cunoscut traducerea poeziei
lui Platen de către N. Martin în Contele Platen şi Italia, lucru prin nimic probat.
Despre o influenţă a poeziei Venise de Musset scrie I. Şiadbei în Influenţe franceze în
poezia lui Eminescu din Viaţa românească, 1925, p. 424 şi urm., dar poezia lui Musset, în altă
versificaţie şi mai ales cu altă concepţie, poate fi amintită numai fiindcă, şi ea, cuprinde elemente
descriptive generale în legătură cu Veneţia: dogele, orologiul, palatul, impresia de linişte şi
părăsire.
Veneţia a inspirat şi pe doi poeţi înaintaşi ai lui Eminescu. Alecsandri, în Veneţia, evocă
oraşul cernit, umbrele dogilor, palatele triste şi canalurile, dar acestea sunt pentru poet un îndemn
mai mult la iubire şi la gustarea plăcerilor pe care ţi le oferă viaţa în plină tinereţe.
Dragoste şi romantism străbat poezia lui G. Creţeanu, O noapte la Veneţia. Elementele de
cadru nu pot fi decât cele cunoscute: cetate tristă şi mută, gondole, plutire legănată pe valuri.
192
Lăsăm la o parte ce este romanţios şi fără nici o atingere cu poezia lui Eminescu şi amintim ceea
ce reprezintă sentimentul trecutului:
Nu mai cântă barcarolul
A lui Tasso armonii;
Nu mai vede Bucentaurul
Ale mării cununii.
A Veneţiei frumoase
În balconuri nu mai ies;
Nici perechile-amoroase
În gondole nu merg des.
Sântu Marcu nu mai face,
Nu mai face la minuni;
Aripatul leu e-n pace,
Dinţii săi nu mai sunt buni.
Adriatica nu vede
Spărgând valuri flote mii;
Suvenirul chiar se pierde
De trecute vitejii!
Şi aici avem sugerarea tăiniciei miezului de noapte:
Din turnuri în turnuri orologiul ce bate
(Ce tulbură pacea cu-a sale loviri),
Anunţă că noaptea trecu jumătate
Şi-n suflet deşteaptă pioase gândiri.
Dar în lucrarea lui Creţeanu se împletesc multe reminiscenţe ce vin din Volney, Byron, Musset.
Mai ales amprenta byroniană este puternică şi ni-l arată pe Creţeanu cunoscător al dramelor
inspirate poetului englez de istoria Veneţiei, şi al peregrinărilor lui Childe Harold.
Eminescu a cunoscut desigur poezia lui Creţeanu din Melodii intime, 1855, fără însă să fi
reţinut ceva pentru sonetul care avea să fie odată scris. Şi cum a cunoscut şi alte poezii ale lui
Byron, îşi va fi îndreptat atenţia şi spre o scriere celebră ca Childe Harold's pilgrimage. Fără să
susţinem că ar fi vreo influenţă, numai pentru o apropiere de teme, amintim din această scriere
strofa 11 din cartea a IV-a:
The spouseless Adriatic mourns her lord;
And, anhual marriage now no more renew 'd,
The Bucentauer lies rotting unrestored,
Neglected garment of her widowhood.
St. Markyet sees his lion where he stood
Stand, but in mockery of his wither'd power,
Over the proud Place where an Emperor sued
And monarchs gazed and envied in the hour
When Venice was a queen with an unequall'd dower.
Studierea izvoarelor poeziei S-a stins viaţa... este înlesnită chiar de Eminescu. În versiunea
din ms. 2262, f 142, după titlul Veneţia, avem subtitlul: Sonet - Imitaţie. În acelaşi ms. la f. 193,
sub titlu, se menţionează: „După G. Cern". Că poezia s-a publicat fără aceste indicaţii, nu este
vina lui Eminescu.
193
Ion Grămadă, în Mihail Eminescu - Contribuţii la studiul vieţii şi operei sale, Heidelberg,
914, p. 34 şi urm. se ocupă şi de problema sonetului lui Eminescu. Se arată aici că traducerea s-a
acut după Venedig, de Gajetano Cerri, o poezie din 1850 apărută în volumul Aus einsamer Stube
lin Viena 1864. Reproducem după Grămadă originalul german:
So oft ich seh' in düstrer Mondeshelle,
Wie, folgend einem innren dunklen Zwange,
Das Meer sich schmiegt in nie gestillten Drange
Wild an Venedigs bleiche Marmorschwelle -
Ist's mir als wäre diese dunkle Welle
Ein düst'rer Knabe, der, verstört und bange
Auf der Geliebten bleicher Todtenwange
Getäuscht von Neum sucht des Lebens Quelle.
Und tönt dann durch die öde Kirchhofsstille
Vom Markusturm die zwölfte Stunde, schaurig,
Wie das Gestöhne einer Schmerzsibylle:
So ist 's, als wänn, aus einem dumpfen Grabe
Das Wort ertönte, wehmutsvoll und traurig:
„Lass ab! die Todten stehn nicht auf, o Knabe!"
Prima încercare de traducere este din epoca studiilor la Berlin şi s-a păstrat în
ms. 2285,1 135:
Când sub lumina lunei clar-obscură,
Marea pornită de durere-adâncă
Pe ale Veneţiei trepte se aruncă,
Mângâind [marmura] cea palid-pură,
Atunci îmi pare cum că unda sură
E un copil, ce disperat să plângă
Ar vrea şi pe a miresei faţă moartă încă
Vrea să trezească viaţă şi natură.
Că-n ţintirim tăcere e-n cetate;
Ca glasul dureroaselor sibile
Din turnul Marcu miază noaptea bate
Şi pare-atunci că a istoriei file
Ca din mormânt şoptesc încet şi mate:
Morţii nu-nvie — van te-ncerci, copile!
În ce priveşte valoarea poeziei, şi în comparaţie cu originalul, s-a scris adesea. Fără să fi
cunoscut izvorul poeziei, dar bănuind un model german, I. Al. Rădulescu-Pogoneanu scrie:„E
probabil că originalul după care s-a inspirat Eminescu e în nemţeşte... suntem siguri că «imitaţia»
lui Eminescu e cu mult superioară originalului" (Din poeziile inedite ale lui Mihail Eminescu, în
Convorbiri literare, din mai 1902).
Pentru I. Grămadă (op. cit., p. 34) 5-a stins viaţa... şi variantele „sunt o traducere - în cazul
mai bun o imitaţie, ce-i drept genială".
Părerea lui G. Ibrăileanu: „«traduceri» ca aceea a sonetului Veneţiei sunt opere originale. Şi
s-ar putea zice fără paradox că meritul artistic pur se vădeşte mai bine în astfel de traduceri decât
194
chiar în poeziile originale, căci e mai uşor de găsit forma perfectă şi admirabilă pentru propriile
tale idei decât pentru ale altora. După mine, proba cea mai puternică a artei infinite a lui Eminescu
sunt «traducerile» lui. Şi faptul că s-a aplicat cu atâta răbdare şi înverşunare să scoată o perlă din
sonetul Veneţiei (dovadă mulţimea variantelor) - dintr-o poezie ce nu era a lui - ne arată
artistul de rasă din el" (Ediţiile poeziilor lui Eminescu, în Viaţa românească, ian. 1927,
p. 99-100).
Înscriem şi justa observaţie a lui Perpessicius (loc. cit., p. 148): „Desigur, un elaborat atât
de perfect şi dat la strung cu atâta aplicaţie nu se putea să nu poarte sigiliul personalităţii lui
Eminescu. Dar, cu aceasta, virtualităţile şi chiar însuşirile reale ale sonetului lui Cerri fost-au ele
anulate? Răspunsul nu poate veni decât din-un examen, nu numai al calităţii tălmăcirii, cât al
amândurora. Fiecare limbă îşi are armonia ei proprie şi în raport cu legile ei proprii se cuvine
judecată fiecare formă în parte. Izbuteşte fiecare din ele să realizeze poezia gloriei decadente şi
ireversibile? Mai mult chiar, sonetul îşi are canoanele lui. Câtă vreme anumite din blazoanele
originalităţii lui sunt păstrate, şi este cerinţa dintâi a unei tălmăciri ideale, nu văd de ce s-ar
impune detronarea modelului, când nu şi desfiinţarea lui. Sonetul Veneţiei gravitează şi se zideşte
pe axa de susţinere a ultimului vers şi acest ultim vers este identic la Cerri şi la Eminescu."
În ce priveşte arta din S-a stins viaţa..., M. Dragomirescu (în Teoria poeziei, 1906, p. 104 şi
1927, p. 80) arată originalitatea plastică inhibitivă şi explozivă a lui Eminescu, poet care începe
cu imagini pline de reflexivitate tristă şi, în final, îşi polarizează imaginile în adâncime.
Un valoros studiu comparativ face D. Caracostea în Arta cuvântului la Eminescu, în cap. O
structură stilistică şi ritmică: Sonetul Veneţiei (p. 192 şi-urm.).
DIN VALURILE VREMII...
A apărut în ed. Maiorescu, dec. 1883. În ed. Perspessicius, vol. I, p. 213; note în vol. III, p.
215 şi urm.
v. 6 În Iar faţa ta e străvezie, v. 7-8:
Tu, ca femeie între flori eşti
Şi-o dulce floare-ntre femei.
v. 6 În Zadarnic şterge vremea, v. 8:
Tu chip frumos cu capul întors spre umăr stâng.
În Atât de fragedă..., versiunea ms. 2262, f. 36 v.:
Cu-a ei faţă lin plecată înspre umărul ei stâng.
Pentru Din valurile vremii... sunt versiuni care arată că pezia a fost la-nceput concepută
independent. Deşi versiunile sunt îndepărtate de textul aşa cum îl cunoaştem din ed.
Maiorescu, unele versuri comune arată bine la ce temă trebuie să fie raliate.
Poetul însă a încercat să înglobeze versurile şi în construcţii mai ample, pentru care
manuscrisele ne sunt mărturie. Un fragment din Sarmis şi Gemenii poate fi socotit ca
versiune de tranziţie atât pentru Din valurile vremii... cât şi pentru Atât de fragedă... (ms.
2260, f. 174, 224 şi ms. 2260, f. 223, 174 v.). Au fost publicate de Perpessicius în vol. II, p.
107 şi vol. III, p. 221 şi urm.
Din valurile vremii... urma să fie încorporată şi într-o încercare dramatică, Cel din
urmă Muşatin, al cărei subiect, fugitiv însăilat, se păstrează în ms. 2276, f. 187- 189 v. În
actul III, pe malul lacului Brateş, Petru Rareş, îndrăgostit de fata despotului Serbiei, în clipe
de adâncă tristeţe, avea să-şi exprime starea sufletească prin Din valurile vremii...
195
Ultima versiune independentă, apropiată de textul din ed. Maiorescu, se află în ms.
2282, f. 74-75. Formele ei particulare sunt:
v. 2 Cu umerii de marmur...
v. 8 ...mă uit uimit şi plâng
v. 14 Pe inimă ţinând-o când ţie mă închin?
v. 15 Dar vai, un chip aievea nu eşti. Astfel de treci...
v. 20 Din valurile vremei, cum fugi, să te cuprind.
NU MĂ ÎNŢELEGI
S-a publicat în Album literar, 15 martie 1886, editat de Societatea studenţilor universitari
„Unirea". Facsimil în ed. Perpessicius, vol. III, p. 301 şi urm. În Album literar, datată: 1879-
1886, anul din urmă fiind al publicării.
În v. 14 o greşeală, trecută de aici şi în ed. Maiorescu:
Ce-adânc trecut de gânduri e-n noaptea lor adâncă
Corect: în noaptea lui adâncă. Expresia se raportează la „ochiul tău" din versul 12
v. 11-12 În Urât şi sărăcie, v. 57-58:
Cu gura ei subţire şi mâni reci ca de ceară,
Iar ochiu-i plin de raze străluce în afară...
v. 17 şi urm. În Urât şi sărăcie, v. 79 şi urm.:
Acea eternă sete ce-o au dupăolaltă
Doi oameni ce-şi pierdură privirea una-ntr-altă,
Acel amor atât de nemărginit, de sfânt,
Cum nu mai e nimica în cer şi pe pământ,
Acea înamorare de tot ce e al ei,
De-un zâmbet, de un tremur al gingaşei femei,
Când pentru o privire dai viaţă, dai noroc,
Când lumea ţi-este neagră, de nu eşti la un loc
Cu ea... Unde-i norocul ce l-a promis ea ţie?
Ce vă rămâne vouă? Urât şi sărăciei
În afară de versiunea publicată, Nu mă înţelegi mai are una, mai dezvoltată, de prin
1880-1881, în ms. 2282, f. 6-9. Reprodusă şi de Perpessicius în vol. IV, p. 436; note în vol. V,
p. 515 şi urm.
G. Ibrăileanu, neavând posibilitatea să cerceteze Albumul literar, a cerut informaţii lui Artur
Gorovei despre această publicaţie şi despre data exactă a poeziei. Vezi scrisoarea, în Cronica,
Iaşi; 1966, 11 iunie: Documente: G. Ibrăileanu către Artur Gorovei.
NU MĂ-NŢELEGI
În ochii mei acuma nimic nu are preţ
Ca taina ce ascunde a tale frumuseţi.
Mi-aş risipi o viaţă de cugetări senine
Pe basme şi nimicuri, cuvinte cumpănind,
În vorbe peritoare ca-n lanţ să te cuprind,
196
5
Şi în senin de stele durerile să-mi ferec
Pân' nu s-o stinge umbra lor dulce-n întunerec?
Şi azi când a mea minte, a farmecului roabă,
10 Din orişice durere îţi face o podoabă,
Şi când răsai nainte-mi ca marmura de clară
Iar ochii tăi cei mândri scânteie în afară,
Încă de-ale lor raze nu pot pătrunde încă
Ce-adânc trecut de gânduri e-n noaptea lor adâncă;
15 Azi - când a mea iubire e-atâta de curată,
Ca ziua cea de care tu eşti împresurată,
Ca setea ursitoare ce-o au dupăolaltă
Lumina de-ntunerec şi marmura de daltă,
Când sufletu-mi atârnă plutind în ochii mei
20 De un cutremur tainic al tinerei femei
Şi vieţile-a mândoror s-amestecă-n întreg,
Când înţeles de tine, eu însumi mă-nţeleg.
Să treacă înflorirea de-un vânt al recii ierne,
Să-nceţi a fi icoana iubirii cei eterne,
25 Cu marmura cea albă să nu te mai asameni,
Să fii ca toată lumea —frumoasă între oameni,
Să-ncete-acea simţire ce te-au făcut o zeie,
Să fii - încântătoare - dar numai o femeie,
Ş-atunci să-mi zici: — Privirea ce-atât ai adorat-o
30 E încă tot senină, fermecătoare... Iat-o!
E încă tot!... Avea-vei în ochii-mi acel preţ
Ce azi ţi-l dă sfiala pierdutei mele vieţi?
Voi fi supus duioasei, nemaisimţitei munci,
C-o oaste de imagini să te iubesc ş-atunci?
35 Au nu ştii tu ce suntem? Copii nimicniciei,
Nefericiri zvârlite în brazdele veciei,
Ca repedea rotire a undelor albastre
Gândirea noastră spuma zădărniciei noastre,
Iar visuri şi iluzii, pe marginea uitării,
40 Trec şi se pierd în zare ca paserile mării.
Şi ce rămâne-n urmă în noi decât obscura
Şi oarba suferinţă ce bântuie natura?
Şi azi când am puterea ce-o are numai Domnul,
Din chaosul uitării s-alung pe-o clipă somnul,
45 Pe schelea lumii noastre urâte şi-ntr-un chip,
Cu vorbe-mpestriţată, zidită din nisip,
Eu să zăresc o altă — un rai, o primăvară,
Şi-n codri plini de umbră lucire de izvoare —
Azi, când eşti prea mult înger şi prea puţin femeie,
197
50 Frumoasă cum nici Venus nu a putut să steie,
În loc de-a fi un soare al astei lumi întregi,
Tu îmi ucizi gândirea, căci nu mă înţelegi.
v. 8 La Perpessicius: umbra iar dulce-n...
v. 16 La Perpessicius: Ca aura de care...
În v. 16-17, Chendi transcrie formele de tranziţie: „Ca farmecul de care... - Ca setea cea
eternă..."
v. 27-28 În Pierdută pentru mine, zâmbind prin lume treci!, v. 25-26 şi 53-54:
Atât de frumoasă... şi tot numai femeie?
Ah! am crezut o clipă că eşti poate o zeie...
Pututa-a împotriva atâtora să steie
Când e aşa frumoasă, cînd nu-i decât femeie?
În Icoană şi privaz, v. 157—158:
Ce-i zic dumnezeire, şi înger, stea şi zeie,
Când ea este femeie şi vrea a fi femeie?
În Gelozie, v. 13-14:
Putut-a împotriva atâtora să steie,
Când e aşa de dulce şi nu-i decât femeie?
v. 35-38 În Preot şi filosof,v. 7-8, 11—12.
Şi noi simţim că suntem copii nimicniciei,
Nefericiri zvârlite în braţele veciei...
Ca unde trecătoare a mării cei albastre,
Dorinţa noastră - spuma nimicniciei noastre.
v. 41-42 În Memento mori, v. 346:
Nu simţim lumea pătrunsă de-o durere lungă, vană?
v 46 La Perpessicius: vorbe-mpestriţate, zidite...
v. 48 Versul şi-a găsit forma definitivă în Scrisoarea I, v. 10:
Şi câţi codri-ascund în umbră strălucire de izvoară
În Sarmis, v. 59-60:
Cum s-a putut ca-n lume aşa minuni să steie,
Căci tu eşti prea mult înger şi prea puţin femeie!
B:A:R: a intrat de curând în posesia unui ms. cuprinzând o versiune a poeziei cu oarecare
deosebiri faţă de cea din ms. 2282. Este o transcriere îngrijită, care reia unele versuri din
versiunea mai veche, aşa cum a apărut în Album literar, 15 martie 1886: v. 6-7, 16-17,
19-24.
Deosebiri faţă de ms. 2282 în versiunea ms. 5186:
v. 3 Căci pentru care altă minune decât tu
v. 4 Mi-aş risipi viaţa în vremea de acu
198
v. 13 Aşa că-mi iau simţirea, de nu pot să văz încă
v. 27 Să-ncete acel farmec ce te-au făcut o zeie
v 31 E încă tot!... Avè-vei în ochi-mi acel preţ
v 47 Eu să zăresc o lume-un rai de primăvară,
v 48 În codri plini de umbră sclipire de izvoară.
CE SUFLET TRIST...
În ms. 2260, f. 206. În ed. Hodoş, 1902, p. 86. În ed. Perpessicius, vol. IV, p. 395; note în
vol. V, p. 418, cu titlul după primul vers.
În ms. 2277, f. 52, aceste versuri de prin 1879:
La ce s-urmez cărarea departe pe pământ
De ce s-atârne toate nădejdile de vânt,
Iar inima, organul atâtor suferinţi
Trecut-o-au asupră-mi părinţii din părinţi?
Să voi s-o sufăr încă nu pot, dar nu mai voi,
O valuri luminoase, luaţi-mă-ntre voi...
Iar inima-mi organul atâtor suferinţi
N-o moşteniră veacuri părinţii din părinţi,
Ca să mi-o dea şi mie ca tristă moştenire,
Iubind cu-adâncă sete şi neaflând iubire?
În Pe lângă plopii fără soţ...
Căci te iubeam cu ochi păgâni
Şi plini de suferinţi,
Ce mi-i lăsară din bătrâni
Părinţii din părinţi.
DINTRE SUTE DE CATARGE
În ms. 2260, f. 273 r. şi v. În ed. Hodoş, 1902, p. 1-2. În ed. Perpessicius, vol. IV, p. 396;
note în vol. V, p. 418 şi urm.
În versiunile de tranziţie nota subiectivă este accentuată. În ms. 2277, f. 86-87 v.:
Taină neagră este jalea
Ce-mi străbate cânturile,
De mă-ngână-n toate calea
Valurile, vânturile...
Şi menit sunt să n-am parte
A ajunge malurile,
Căci mă duc tot mai departe
Vânturile, valurile.
În ms. 2277, f. 98:
Peste viaţa-mi sfărâmată
Gonind idealurile,
Pe de-a pururi vor străbate
Vânturile, valurile.
199
v. 9-10: Vezi şi Ce s-au ales... textul şi notele.
„Limitându-ne la sentimentul timpului, am constatat că motivele urmărite se reduc la acest
acord fundamental. Astfel, opoziţia de imagini tinereţe-bătrâneţe din Noaptea, cu accentele:
O, dezmiardă pân' ce fruntea-mi este netedă şi lină; ciuda că vremea nu se opreşte asupra
idilei din Singurătate, clurerea din Departe sunt de tine că clipa fericirii e pentru totdeauna
apusă; scuturarea liliecilor în chiar clipa jurămintelor eterne din Când amintirile...;
răsunetele în formă populară şi cultă a motivului naturii veşnice, pe când omul e
schimbător; viziunea trecerii universale din Stelele-n cer; desfacerea de vremelnic din
Glossă; aspiraţia spre eternitate din Oda — în metru antic —; în sfârşit în Dintre sute de
catarge, opoziţia dintre idealurile şi cânturile de o parte şi valurile, vânturile, de alta, toate
acestea sunt forme felurite pe care le ia sentimentul timpului. La acestea: s-ar mai putea
adăuga altele, tot atâtea feţe ale aceleiaşi forme interne, conştiinţa care suferă şi ar vrea să
se izbăvească de apărarea forţelor oarbe, care duc totul fără noi şi împotriva noastră" (D.
Caracostea, Arta cuvântului la Eminescu, p. 255).
DIN CERURILE-ALBASTRE
În ms. 2260, f. 261. În ed. Hodoş 1902, p. 103. În ed. Perpessicius vol. IV, p. 398; note în
vol. V, p. 423 şi urm., cu titlul după primul vers. Scrisă pe un afiş de teatru din 24 iunie 1880,
piesa Trei pălării, la teatrul „Orpheu".
Prin refren, poezia se înrudeşte cu Ce s-au ales... Vezi şi această compoziţie, textul şi
notele în acest volum.
RUGĂCIUNE
Rugăciune se află înglobată în Tat twam asi, versiunea din ms. 2276, f. 76-80. În ultima
versiune a poeziei Tat twam asi, din ms. 2260,i. 196-200, de prin 1880, Eminescu nu mai
cuprinde decât o parte a poeziei, cu altă ordine a versurilor. Aceasta a fost publicată de Maiorescu
în ed. VI (1892) cu titlul Rugăciune. Spre deosebire de ed. Maiorescu, în versiunea 2276, versul 7
este (f. 77 v.):
Şi dreapta ta-ncercată
După versiunile de la f. 78:
Privirea-ţi adorată - Şi mila ta-ncercată
— Şi mila ta-nălţată.
În ed. Perpessicius, vol. IV, p. 360; note în vol. V, p. 373 şi urm.
Pentru Rugăciune se află exerciţii, care cuprind, cu mici deosebiri şi versuri din forma de
mai sus, în ms. 2254, f. 104-103 v. şi ms. 2276, f. 18-19, 74-79. I.M. Raşcu, în Eminescu şi
catolicismul, Bucureşti, 1935, p. 7-9, prezintă dovezi că poetul a cunoscut deaproape Litaniile
Maicei Domnului, şi alte rugăciuni ale Bisericii latine.
TAT TWAM ASI
În ms. 2260, f. 196-200. În ed. Chendi, 1905. Ed. Scurtu, 1908. Ed. Perpessicius, vol. IV,
p. 362; note în vol. V, p. 373 şi urm
v. 8 Tu te-nchini... cu înţelesul: Tu te-nclini... Tot astfel în Feciorul de împărat fără de stea, v.
111: A tatălui său vorbă aude şi se-nchină...
200
v. 20 Ca temă şi concepţie socială, de comparat cu versul din Împărat şi proletar:
Nu! nu eşti tu de vină, ci cei ce te-au vândut!
Vezi şi notele la acest vers.
v 29-36 Desprinzând din poezie aceste versuri, Maiorescu le-a publicat în ed. VI, Poezii, sub
titlul Rugăciune. O dată cu aceasta, ed. VI publică încă cinci poezii noi. Vezi nota lui
Maiorescu la Pe un album, în vol. II al ediţiei de faţă.
Tema poeziei trebuie pusă în legătură cu ceea ce Eminescu a putut cunoaşte din
Schopenhauer, Lumea ca voinţă şi reprezentare, cap. XLIV din cartea a IIl-a. Dăm un pasaj în
traducerea lui Maiorescu: „Această cunoaştere a ideilor de grade superioare, ce o primim în
pictură prin mijlocirea străină, o putem dobândi şi nemijlocit, prin intuiţia pură a plantelor şi
contemplarea animalelor, a acestora anume în starea lor liberă, naturală şi când sunt în tihnă.
Privirea obiectivă a figurilor lor felurite şi admirabile şi a întregii lor mişcări şi lucrări este o lecţie
instructivă din marea carte a naturii, o descifrare a adevăratei Signatura rerum: în ele vedem
gradele şi modurile multiple ale manifestării voinţei, care, identică în toate fiinţele, tinde oriunde
spre o ţintă identică, care se obiectivează ca viaţă, ca existenţă, într-o varietate nesfârşită şi sub
atâtea forme diferite, care toate sunt acomodări la diferitele condiţii exterioare, comparabile
variaţiilor celor multe asupra aceleiaşi teme. Dar dacă ar fi să dăm spectatorului o desluşire despre
firea lor internă, şi pentru reflecţie şi cu un singur cuvânt, atunci am putea întrebuinţa mai bine
acea formulă sanscrită, care se întâlneşte de atâtea ori în cărţile sfinte ale inzilor şi se numeşte
Mahavakya, adică cuvântul cel mare: Tat twam asi, ceea ce vrea să zică: «acest vieţuitor eşti tu»".
Pentru „signatura rerum", Schopenhauer înscrie o notă" pe care-o dăm în traducere: „Iacob
Böhme în cartea sa De signatura rerum, cap. 1 § 15, 16 şi 17 spune: «Nu-i nici un lucru în natură
care să nu exprime şi-n afară conformaţia lui interioară: căci interiorul lucrează cu statornicie ca
să se revele. Orice lucru îşi are vocea sa prin care ajunge la revelare. Şi acesta e limbajul naturii,
prin care orice lucru îşi exprimă proprietatea sa şi se revelă şi se manifestă el însuşi. Căci fiecare
lucru ăşi arată pe mama sa, care i-a dat, ca al lui caracter, esenţa şi voinţa.» "
În ms. 2257, f. 215 se află un text în proză care dezvoltă tema din Tat twam asi. Textul este
datat aproximativ 1871 de Perpessicius, care îl reproduce (loc. cit., p. 374) şi pune problema că
am putea fi în faţa unei traduceri din limba franceză. Tot la Perpessicius, apropieri între ideile din
text şi cele ale lui Hugo (loc. cit., p. 373).
În notele la împărat şi proletar, vol. I, p. 356-357, Perpessicius dă o versiune a părţii finale
a poemului, după ms. 2262, f. 58. Legătura cu poemul acesta este evidentă, dar din cele două
teme: Tat twam asi şi Viaţa este un vis al morţii, poetul acordă atenţie îndeosebi primei. Dăm, de
aceea, aici, această versiune:
Unul şi-acelaşi este Cesar şi cerşetorul,
Părere-i osebirea cea mare dintre ei.
Schimbaţi-le doar locul şi aţi schimbat izvorul
Gândirii lor... Şi Cesar va plânge la piciorul
5 Unei statui... iar cellalt s-a sămui cu zei..
Acelaşi om e-un preot ce strigă şi declamă,
Acelaşi, în ostaşul ce merge la război,
Acelaşi, în orator cu vocea de aramă,
Acelaşi, în cesarul ce lumea o înhamă
10 La carul lui... Părerea-i desparte pe-amândoi.
Un vis este mărire, şi faimă, şi cădere,
Imperiul, coroana — mizeria, un vis...
Dormind îmblăm prin lume cuprinşi de o părere,
Străfulgerată doară de-a morţii-apropiere,
15 Zvârlindu-ne-n nimicul din care-am fost învins,
201
O clipă... şi în somnu-i o lume se cufundă...
O clipă... şi-ncetară şi sclavi, ş-eroi, şi regi...
Cum a putut părerea atât de mult s-ascundă
Propriul sens al lumii?... E spuma de pe-o undă,
20 Un vis al morţii-eterne e viaţa lumii-ntregi.
În legătură cu v. 13, amintim din Bossuet - Sermon sur la mort:„te doute quelquefois avec
Arnobe, si je dors ou si je veille: Vigilemus aliquando, an ipsum vigilare, quod dicitur, somni sit
perpetui portio. Je ne sais si ce que j'appelle veiller n'est peut-être pas une partie plus excitée
d'un sommeil profond." Despre izvoarele gândirii din v. 20, vezi Schopenhauer Lumea ca voinţă
şi reprezentare - Principiul raţiunii suficiente, § 5.
CU PÂNZELE-ATÂRNATE
În ms. 2276, f. 113. În Convorbiri literare din 1 aprilie 1902. În ed. Chendi, 1905. În ed.
Perpessicius, vol. IV, p. 397; note în vol. V, p. 420 şi urm. cu titlul după primul vers.
v. 8 La Perpessicius: nemuritoare,
v. 21 La Perpessicius: În cer întotdeuna.
Pe aceeaşi p. a ms., încadrând v. 21-24, sunt alte două catrene:
Astfel şi eu din lume De ce atâta plângere,
Voit-aş fi să pier, A tuturora soarte
Ca unda fără nume, E ardere - stingere,
Ca ziua cea de ieri. Viaţă şi moarte.
Cum nu pot fi versiuni ale catrenului v. 21-24, trebuie să presupunem că poezia este
neterminată şi că Eminescu ar fi avut intenţia să scrie încă două strofe pentru aceste catrene.
RĂSAI ASUPRA MEA...
În ms. 2260, f.202. În ed. Hodoş, 1902, p. 62. În ed. Perpessicius, vol. IV, p. 361; note în
vol. V, p. 371 şi urm.
v.6 Versul are două versiuni:„Pe inima-mi adânc noian de vină" şi "Deşi al meu e un noian de
vină". La Perpessicius, versiunea a II-a, care nu se racordează cu versul anterior. Chiar şi
dacă am interpreta: „Deşi un noian de vină e al meu", exprimând cât de multe sunt vinile de
care se simte copleşit poetul, expresia rămâne greoaie. Este necesar să utilizăm versiunea
primă, aducând schimbarea: „Din inima-mi..." în loc de „Pe inima-mi.
Poezia are o versiune, din aceeaşi vreme, în ms. 2276, f. 81, demnă să fie reprodusă, pentru
nuanţele ce se imprimă temei poetice.
Revars-asupra mea lumină lină,
O maică sfântă pururea fecioară...
Că-n visul meu ceresc de-odinioară
În umbra gândurilor mele vină.
5 Şi mii de limbi şi sute de popoară
Te-au înălţat în glorie senină,
O, dă-mi credinţa lor... cât de puţină,
Nu cred nimic şi asta mă doboară.
202
Nici în amor nu cred si nici în ură
10 Şi sfântă nu-mi mai e nici o idee,
Pierdui avântul ce-mi dădea tărie,
A mele visuri toate se pierdură...
Eşti prea mult înger, prea puţin femeie,
De ce te stingi în gândul meu... Marie!
v. 8 Se poate urmări evoluţia stării afective a lui Eminescu. În Epigonii (1870):
Voi credeaţi în scrisul vostru, noi nu credem în nimic.
Eu nu cred nici în Iehova (1876). În O,-nţelepciune, ai aripi de ceară! (1879):
Când nu mai crezi, să cânţi mai ai putere?
În O, stingă-se a vieţii... (1879):
Dar nu ţiu la nimica, căci nu mai cred nimic.
În Ca o făclie... (1880):
Dar nu ţin la nimica, căci nu mai cred nimic.
v. 13 În Nunta lui Brigbelu (1876) una din versiunile poemului Gemenii:
Căci tu eşti prea mult înger şi prea puţin femeie
Apoi, în S-a dus amorul...:
Prea mult un înger mi-ai părut
Şi prea puţin femeie...
GELOZIE
În ms. 2277, f. 37-40. În ed. Perpessicius, vol. IV, p. 422; note în vol. V, p. 223 şi
urm.
v.3-4 În Pentru păzirea auzului, sfat pentru a scăpa de imaginile ispititoare ale dragostei:
De vrei să scapi de ele, de-urmarea lor amară,
Astup-a ta ureche tu singur chiar - cu ceară...
v. 13-14 În Pierdută pentru mine, zâmbind prin lume treci!, v. 25 şi 53-54.
v. 26 Pentru „ochi de şerpe" vezi Gemenii, v. 122.
v. 35-36 În Pe lângă plopii fără soţ:
Căci azi le semeni tuturor,
La umblet şi la port,
Şi te privesc nepăsător
C-un rece ochi de mort.
v. 43-52 Versurile de extraordinară amploare. Eminescu a atins sublimul expresiei dragostei lui,
după ce în versurile 37-42 îşi înălţase sentimentul până la spiritualitatea pură.
Poezia, sub această formă, este de prin 1880 şi are versiuni anterioare, încă de prin
epoca ieşeană. Versiunea Când te-am văzut, Verena..., ms. 2260, f. 45-41; în ed. Chendi,
203
1905 cu titlul: Când te-am văzut, Venera...; în ed. Perpessicius, vol. IV, p. 260; note
în vol. V, p. 223 şi urm. poate fi de prin 1876, an de variată activitate lirică a
poetului.
CÂND TE-AM VĂZUT, VERENA...
Când te-am văzut, Verena, atunci am zis în sine-mi:
Zăvor voi pune minţii-mi, simţirei mele lacăt,
Să nu pătrundă dulce zâmbirea ta din treacăt
Prin uşile gândirei, cămara tristei inemi.
5 Căci nu voiam să ardă pe-al patimilor rug
Al gândurilor sânge şi sufletu-n cântare-mi;
Şi nu voiam a vieţii iluzie s-o sfarmi
Cu ochii tăi de-un dulce, puternic vicleşug.
Te miri atunci, crăiasă, când tu zâmbeşti, că tac:
10 Eu idolului mândru scot ochii blânzi de şerpe,
La rodul gurii tale gândirile-mi sunt sterpe,
De cărnurile albe eu fălcile-ţi dizbrac.
Şi pielea de deasupra şi buzele le tai.
Hidoasa căpăţână de păru-i despoiată,
15 Din sânge şi din flegmă scârbos e închegată.
O, ce rămase-atuncea naintea minţii-mi? Vai!
Nu-mi mrejuiai gândirea cu perii tăi cei deşi,
Nu-mi pătrundeai, tu idol, în gând vrodinioară;
Pentru că porţi pe oase un obrăzar de ceară,
20 Păreai a fi-nceputul frumos al unui leş.
Oricât fii mlădioasă, oricum fie-al tău port,
Şi blândă ca un înger de-ai fi cântat în psalme,
Sau dacă, o heteră, jucând băteai din palme,
Priveam de o potrivă c-un rece ochi de mort.
25 De dulcea iscodire eu mă feream în lături,
În veci cătam în suflet mânia s-o întărt,
Ca lumea ş-a ei chipuri să-mi pară vis deşert
De muiereşti cuvinte şi lunecoase sfaturi.
Uşor te biruieşte poftirea frumuseţii,
30 Ziceam - şi o privire din arcul cel cu gene
Te-nvaţă crud durerea fiinţei pământene
Şi-n inimă îţi bagă el viermele vieţii.
Venin e sărutarea păgânei zâne Vineri,
Care aruncă-n inimi săgeţile-ndulcirii,
35 Dizbărbătează mintea cu vălul amăgirii —
Deci în zădar ţi-i gura frumoasă, ochii tineri.
204
Decât să-ntind privirea-mi, ca mâni fără de trup,
Să caut cu ei dulcea a ochilor tăi vrajă,
În porţile acestea mi-oi pune mâna strajă, —
40 De nu - atunci din frunte-mi mai bine să mi-i rup.
v. 1-4 În Diamantul Nordului, v 173-175:
În van e, crăiaso! zâmbirea-ţi din treacăt
Căci mintea mea pus-au simţirilor lacăt
Şi chipu-ţi nu poate pătrunde-n visare-mi...
v. 10 şi urm La aceste versuri fac aluzie Constanţa Marinescu (Postumele lui Eminescu, Buc, 1912,
p. 26) şi G. Călinescu (Cultura lui Eminescu, în Studii şi cercetări de istorie literară şi folclor,
1956, nr. 1-2, p. 48) cînd găsesc baudelairianism la Eminescu. În notele noastre, de mai multe
ori am făcut apropieri între unele versuri ale lui Eminescu şi versuri din Baudelaire. Fără
îndoială, Eminescu a cunoscut Les fleurs du mal, dar este greşită trimiterea, în legătură cu v.
10 şi urm. la Une charogne, tară nici o altă lămurire. Baudelaire, e drept, a utilizat imagini
realiste, dar de la ele s-a ridicat la spiritualitate, la o „peinture d'une vie magnifique", la
„vibrations infmies", la „mouvements harmonieux", după cum remarcă un comentator, André
Ferran. Tocmai această spiritualitate n-o aflăm în versurile din Când te-am văzut, Verena...
spre deosebire de Gelozie. Izvorul pentru v. 12 şi urm. din Când te-am văzut, Verena... este cel
arătat de I. Creţu în Din aspectele limbajului eminescian (Limba română, nr. 2-1965). În
Cărticică sfătuitoare pentru păzirea celor cinci simţuri de monahul Nicodim, trad. rom. din
greceşte de un anonim în 1819, se află următoarele:
„Iar dacă diavolul nu încetează a te supăra cu acel idol al feaţii care s-au apucat a să
tipări în nălucirea ta, te sfătuieşte dumnezeescu Gură de aur... să unelteşti acest meşteşug,
pentru ca să te izbăveşti de împătimirea lui, adică cu mintea ta scoate ochii idolului aceluia,
scoate carnea de pe fălcile lui, taie buzele lui, scoate partea ceea ce pre deasupra se arată
frumoasă şi socoteşte că ceea ce să ascunde dedesupt iaste atâta de greţoasă încât omul nu
suferă a vedea fără urâciune şi îngreţoşare. Pentru că nu iaste altă decât o căpăţână
despoiată şi un ciolan roş plin de sânge şi groaznic la vedere... şi aşa să taie ochii idolului
şi cărnurile obrazelor să se scoată, să se taie buzele şi să veadă de-acia închegare urâtă de
oase goale şi aşa să priceapă că... cea iubită nimic nu era alta decât sînge şi oareşcare
flegmă închegată..." (f. 49 şi 50). Poetul a cunoscut şi piesa lui Racine, Athalie, actul II, sc.
V, visul Athaliei.
v. 24 De observat că „un rece ochi de mort" este o expresie de prin 1876, care şi-a găsit locul ei
definitiv numai odată cu Pe lângă plopii fără soţ.
v. 25-28 În Diamantul Nordului, v. 177-178:
Păstrează, crăiaso, viclenele sfaturi,
În laturi, frumoasă ispită, în laturi.
v. 37-40 În Pierdută pentru mine, zâmbind prin lume treci!, v. 109 şi urm.
Să văd a ta făptură să nu mai fi ajuns!
Ce demon oare-n cale-ţi m-a pus ca să pătrunz -
Şi de sub frunte ochii mai bine i-aş fi rupt
Decât să sorb din ochi-i veninul ce l-am supt,
Decât să fiu un preot la un astfel de cult,
Mai bine-mi rupeam capul şi-aş fi pierit de