DIN VALURILE VREMII...

DIN VALURILE VREMII...
Din valurile vremii, iubita mea, răsai
Cu braţele de marmur, cu părul lung, bălai
Şi faţa străvezie ca faţa albei ceri —
Slăbită e de umbra duioaselor dureri!
Cu zâmbetul tău dulce tu mângâi ochii mei,
Femeie între stele şi stea între femei
Şi întorcându-ţi faţa spre umărul tău stâng,
În ochii fericirii mă uit pierdut şi plâng.
Cum oare din noianul de neguri să te rump,
10 Să te ridic la pieptu-mi, iubite înger scump,
Şi faţa mea în lacrimi pe faţa ta s-o plec,
Cu sărutări aprinse suflarea să ţi-o nec
Şi mâna friguroasă s-o încălzesc la sân,
Aproape, mai aproape pe inima-mi s-o ţin.
15 Dar vai, un chip aievea nu eşti, astfel de treci
Şi umbra ta se pierde în negurile reci,
De mă găsesc iar singur cu braţele în jos
În trista amintire, a visului frumos...
Zadarnic după umbra ta dulce le întind:
20 Din valurile vremii nu pot să te cuprind.
[1880]