LASĂ-ŢI LUMEA TA UITATĂ

LASĂ-ŢI LUMEA TA UITATĂ
Lasă-ţi lumea ta uitată,
Mi te dă cu totul mie,
De ţi-ai da viaţa toată,
Nime-n lume nu ne ştie.
5 Vin' cu mine, rătăceşte
Pe cărări cu cotituri,
Unde noaptea se trezeşte
Glasul vechilor păduri.
Printre crengi scânteie stele,
10 Farmec dând cărării strâmte,
Şi afară doar de ele
Nime-n lume nu ne simte.
Părul tău ţi se desprinde
Şi frumos ţi se mai şede,
15 Nu zi ba de te-oi cuprinde, -
Nime-n lume nu ne vede.
Tânguiosul bucium sună,
L-ascultăm cu-atâta drag,
Pe când iese dulcea lună
20 Dintr-o rarişte de fag.
Îi răspunde codrul verde
Fermecat şi dureros,
Iară sufletu-mi se pierde
După chipul tău frumos.
127
25 Te desfaci c-o dulce silă,
Mai nu vrei şi mai te laşi,
Ochii tăi sunt plini de milă,
Chip de înger drăgălaş.
Iată lacul. Luna plină,
30 Poleindu-l, îl străbate;
El, aprins de-a ei lumină,
Simte-a lui singurătate.
Tremurând cu unde-n spume,
Între trestie le farmă
35 Şi visând o-ntreagă lume
Tot nu poate să adoarmă:
De-al tău chip el se pătrunde,
Ca oglinda îl alege —
Ce priveşti zâmbind în unde?
40 Eşti frumoasă, se-nţelege.
Înălţimile albastre
Pleacă zarea lor pe dealuri,
Arătând privirii noastre
Stele-n ceruri, stele-n valuri.
45 E-un miros de tei în crânguri,
Dulce-i umbra de răchiţi
Şi suntem atât de singuri
Şi atât de fericiţi!
Numai luna printre ceaţă
50 Varsă apelor văpaie,
Şi te află strânsă-n braţe,
Dulce dragoste bălaie.
[1883]