CU PÂNZELE-ATARNATE

CU PÂNZELE-ATARNATE
Cu pânzele-atârnate
În linişte de vânt,
Corabia străbate
Departe de pământ.
5 Iar stolul rândunelelor
Trece-ntre cer şi mare...
O, stelelor, stelelor,
Nenumărătoare
De ce şi voi nu vă luaţi
10 Pe-ale lor urme oare?
De ce mă întristează
Că valurile mor,
Când altele urmează
Rotind în urma lor?
15 De ce căderea florilor
Ş-a frunzelor ne doare?
O, norilor, norilor,
Şti-veţi voi, oare,
De ce rămân atâtea-n veci
20 Şi numai omul moare?
În cerc întotdeauna
Urmăm al nostru mers,
Ca soarele şi luna
Rotind în univers.
25 Un crez adânc pătrunde-va
De-a pururi omenirea
Că undeva, undeva
E fericirea;
Şi toţi aleargă după ea:
30 N-o află nicăirea.
[1880]