URÂT ŞI SĂRĂCIE

URÂT ŞI SĂRĂCIE
Urât şi sărăcie sunt acei doi tovarăşi,
A căror urme crude le aflu pururi iarăşi
Pe orice chip şi-n orice-ndrăznii de a iubi...
Iubit-am poate cântul, voit-am a robi
5 Cu el un suflet dulce, al meu întreg să fie...
Zburat-au chip şi cântec - urât şi sărăcie!
Căci ce nu ai în clipa în care ai dorit
Se schimbă-n rău cu vremea, de farmec sărăcit.
S-arată înainte-ţi o schele despoiată
10 De orice vis cu care o îmbrăcasi odată.
Puterea tinereţii, a minţii vioiciune,
A inimei bătaie, şi gingaşa minune
Din ochi, când toată viaţa în ei îţi este scrisă
De o citeşte-oricine scrisoarea ei deschisă,
15 Dar mai cu seamă aceea ce tu vrei s-o citească...
Cum trec, cum trec cu toate... şi far' să le oprească
Nimic... Astfel te-ntuneci o stea în vecinicie
Şi ce-ţi rămâne-n urmă? vreme şi sărăcie.
Da, vreme! numai vreme să aibi să simţi deplin
20 Ce mult puteai în lume, şi cât, cât de puţin
Ţi-a fost dat. Dacă nobil ai fost şi blând şi drept,
Dacă prin a ta minte ai fost un înţelept,
Având darul pe care natura-l poate da,
Frumseţe, minte, faimă, ajuns-ai la ceva?
25 Căci nu caută lumea aceea ce slăveşte,
Aceea ce o prinde - ci ceea ce-i prieşte.
Dacă eşti rău şi-i vine răutatea la-ndemână,
Dacă eşti prost, şi vasta prostie e stăpână,
Sau de-un deşert atârnă în lume a ta soartă
30 Şi nu ştii cum deşerţii prin linguşiri se poartă
Sau nu poţi şti... Atuncea de ce folos e ţie
C-ai avut tot ce firea ţi-a dat cu dărnicie,
Că eşti podoabă scumpă în lume orişicui,
Podoabă ce nu-i trebuie în lume nimănui?
247
\
35 Virtutea e-o poveste... când gândul ţi-l ascuţi,
Tu vezi că slăbiciuni sunt vestitele virtuţi:
Nobleţea-i slăbiciunea acelor ce nu pot
Pe sine să se puie deasupra peste tot
Să aibă pentru toate adânc şi greu dispreţ,
40 Hrănind a lui viaţă din sute de vieţi,
A nu-ti ţine cuvântul când nu-ţi vine-ndemână,
A dezbrăca pe-acela ce ţi s-a dat pe mână,
A înşela mulţimea cu mii făgăduinţi
Când ai minţit o dată să te mai pui să minţi,
45 A urgisi pe-acela care ţi-a făcut bine,
A împle a lui nume de pete şi ruşine -
Aceasta nu e nobil... Dar toţi - şi-ndeosebi
O fac uşor - tu numai stai vecinie să întrebi.
Tu numai îţi pui vorba şi gândul la cântări,
50 Tu numai vrei a-ntrece caracterele mari,
Privind peste mulţime cu multă nepăsare...
Ei bine! P-astă dramă şi soarta ta cea mare,
Din astă cumpănire de drept şi datorie,
Ce ţi-a rămas la urmă? urât şi sărăcie.
55 Iubit-ai?... Ah! un caier de cânepă nu-i moale,
Nu-i blond cum e podoaba cea dulce-a frunţii sale!
Cu gura ei subţire şi mâni reci ca de ceară,
Iar ochiu-i plin de raze străluce în afară,
Răpindu-ţi ţie ochii cu a lor strălucire.
60 Tu n-ai gustat din rodul acel de fericire:
Tu eşti onest şi plin de respect şi generos
Să frângi în zarea vieţii un rod aşa frumos.
Te-ai dus şi te urmară părerile de rău.
În urma ta venit-au un neted nătărău
65 S-acesta... ei... facut-au ce n-ai vrut să cutezi;
Ce-a mai rămas din dulcea figură mergi de vezi:
Anii i-au scris cu pana lor neagră pe-a ei frunte.
Şi gura cea cu albe mărgăritari, mărunte,
Acuma e zbârcită şi ochiul plin de pară,
70 Ce-şi revărsa lumina sa rece în afară,
E stins, şi nu-i nimica în el, nu-i adâncime;
Tu nu mai vezi într-însul ce nu văzuse nime
Decât tu... Ce ajunse a fi? Cochetă, rece,
Linguşitoare, crudă, din mână-n mână trece
75 Şi caută-n iubire plăcerea numai, care
E-o clipă de beţie şi-o zi de dezgustare.
Dară acea iubire adâncă şi curată,
Care-n viaţă vine o dată, num-o dată,
Acea eternă sete ce-o au dupăolaltă
80 Doi oameni ce-ţi pierdură privirea una-ntr-altă,
248
Acel amor atât de nemărginit, de sfânt,
Cum nu mai e nimica în cer si pre pământ,
Acea înamorare de tot ce e ai ei,
De-un zâmbet, de un tremur al gingaşei femei,
85 Când pentru o privire dai viaţă, dai noroc,
Când lumea ti-este neagră de nu eşti la un loc
Cu ea... Unde-i norocul ce 1-a promis ea ţie?
Ce vă rămâne vouă? Urât şi sărăcie!
[18 7 9]
249