LUCEAFĂRUL

LUCEAFĂRUL
A fost odată c-an povesti,
A fost ca niciodată,
Din rude mari împărăteşti,
O prea frumoasă fată.
5 Şi era una la părinţi
Şi mândră-n toate cele,
Cum e Fecioara între sfinţi
Şi luna între stele.
Din umbra falnicelor bolţi
10 Ea pasul şi-l îndeaptă
Lângă fereastră, unde-n colţ
Luceafărul aşteaptă
Privea în zare cum pe mări
Răsare şi străluce,
15 Pe mişcătoarele cărări
Corăbii negre duce.
Îl vede azi, îl vede mâni,
Astfel dorinţa-i gata;
El iar, privind de săptămâni,
20 Îi cade dragă fata.
Cum ea pe coate-şi răzima
Visând ale ei tâmple,
De dorul lui şi inima
Şi sufletu-i se împle
103
25 Şi cât de viu s-aprinde el
În orişicare sară,
Spre umbra negrului castel
Când ea o să-i apară.
Şi pas cu pas pe urma ei
30 Alunecă-n odaiet Tesând cu recile-i scântei
O mreajă de văpaie.
Şi când în pat se-ntinde drept
Copila să se culce,
35 I-atinge mânile pe piept,
I-nchide geana dulce!
Şi din oglindă luminiş
Pe trupu-i se revarsă,
Pe ochii mari, bătând închişi,
40 Pe faţa ei întoarsă.
Ea îl privea cu un surâs,
El tremura-n oglindă,
Căci o urma adânc în vis
De suflet să se prindă.
45 Iar ea vorbind cu el în somn,
Oftând din greu suspină:
- O, dulce-al nopţii mele domn,
De ce nu vii tu? Vină!
Cobori în jos, luceafăr blând,
50 Alunecând pe-o rază.
Pătrunde-n casă şi în gând
Şi viaţa-mi luminează!
El asculta tremurător,
Se aprindea mai tare
55 Şi s-arunea fulgerător,
Se cufunda în mare;
104
Şi apa unde-au fost căzut
În cercuri se roteşte,
Şi din adânc necunoscut
60 Un mândru tânăr creste.
Uşor el trece ca pe prag
Pe marginea fereştii
Şi ţine-n mână un toiag
Încununat cu trestii.
65 Părea un tânăr voievod
Cu păr de aur moale,
Un vânăt giulgi se-ncheie nod
Pe umerele goale.
Iar umbra feţei străvezii
70 E albă ca de ceară -
Un mort frumos cu ochii vii
Ce scânteie-n afară.
— Din sfera mea venii cu greu
Ca să-ţi urmez chemarea,
75 Iar cerul este tatăl meu
Şi mumă-mea e marea.
80
Ca în cămara ta să vin,
Să te privesc de-aproape,
Am coborât cu-al meu senin
Şi m-am născut din ape.
O, vin ! odorul meu nespus,
Şi lumea ta o lasă!
Eu sunt luceafărul de sus,
Iar tu să-mi fii mireasă.
85 Colo-n palate de mărgean
Te-oi duce veacuri multe,
Şi toată lumea-n ocean
De tine o s-asculte.
105
— O, eşti frumos, cum numa-n vis
90 Un înger se arată,
Dară pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodată;
Străin la vorbă şi la port,
Luceşti făr' de viată,
95 Căci eu sunt vie, tu eşti mort,
Şi ochiul tău mă-ngheaţă.
Trecu o zi, trecură trei
Şi iarăşi, noaptea, vine
Luceafărul deasupra ei
100 Cu razele-i senine.
Ea trebui de el în somn
Aminte să-şi aducă
Şi dor de-al valurilor domn
De inimă-o apucă:
105 - Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n casă şi în gând
Şi viaţa-mi luminează!
Cum el din cer o auzi,
110 Se stinse cu durere,
Iar ceriu-ncepe a roti
În locul unde piere;
În aer rumene văpăi
Se-ntind pe lumea-ntreagă,
115 Şi din a chaosului văi
Un mândru chip se-ncheagă;
Pe negre viţele-i de păr
Coroana-i arde pare,
Venea plutind în adevăr
120 Scăldat în foc de soare.
106
Din negru giulgi se desfăşor
Marmoreele braţă,
El vine trist şi gânditor
Şi palid e la faţă;
125 Doar ochii mari şi minunaţi
Lucesc adânc himeric,
Ca două patimi fără saţ
Şi pline de-ntuneric.
- Din sfera mea venii cu greu
130 Ca să te-ascult ş-acuma,
Şi soarele e tatăl meu,
Iar noaptea-mi este muma;
O, vin', odorul meu nespus,
Şi lumea ta o lasă;
135 Eu sunt luceafărul de sus,
Iar tu să-mi fii mireasă.
O, vin', în părul tău bălai
S-anin cununi de stele,
Pe-a mele ceriuri să răsai
140 Mai mândră decât ele.
- O, eşti frumos cum numa-n vis
Un demon se arată
Dară pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodată!
145 Mă dor de crudul tău amor
A pieptului meu coarde,
Şi ochii mari şi grei mă dor,
Privirea ta mă arde.
- Dar cum ai vrea să mă cobor?
150 Au nu-nţelegi tu oare,
Cum că eu sunt nemuritor,
Şi tu eşti muritoare?
107
- Nu caut vorbe pe ales,
Nici ştiu cum aş începe
155 Deşi vorbeşti pe înţeles,
Eu nu te pot pricepe;
Dar dacă vrei cu crezământ
Să te-ndrăgesc pe tine,
Tu te coboară pe pământ,
160 Fii muritor ca mine.
— Tu-mi cei chiar nemurirea mea
În schimb pe-o sărutare,
Dar voi să ştii asemenea
Cât te iubesc de tare;
165 Da, mă voi naşte din păcat,
Primind o altă lege;
Cu vecinicia sunt legat,
Ci voi să mă dezlege.
Şi se tot duce... S-a tot dus.
170 De dragu-unei copile,
S-a rupt din locul lui de sus,
Pierind mai multe zile.
În vremea asta Cătălin,
Viclean copil de casă,
175 Ce umple cupele cu vin
Mesenilor la masă,
Un paj ce poartă pas cu pas
A-mpărătesii rochii,
Băiat din flori şi de pripas,
180 Dar îndrăzneţ cu ochii,
Cu obrăjei ca doi bujori
De rumeni, bată-i vina,
Se furişează pânditor
Privind la Cătălina.
108
185 Dar ce frumoasă se făcu
Şi mândră, arz-o focul;
Ei Cătălin, acu-i acu
Ca să-ţi încerci norocul.
Şi-n treacăt o cuprinse lin
190 Într-un ungher degrabă.
-Da' ce vrei, mări Cătălin?
Ia las' cată-ţi de treabă.
- Ce voi? Aş vrea să nu mai stai
Pe gânduri totdeuna,
195 Să râzi mai bine şi să-mi dai
O gură, numai una.
- Dar nici nu ştiu măcar ce-mi ceri,
Dă-mi pace, fugi departe -
O, de luceafărul din cer
200 M-a prins un dor de moarte.
— Dacă nu ştii, ţi-aş arăta
Din bob în bob amorul,
Ci numai nu te mânia,
Ci stai cu binisorul.
205 Cum vânătoru-ntinde-n crâng
La păsărele laţul,
Când ţi-oi întinde braţul stâng
Să mă cuprinzi cu braţul;
Şi ochii tăi nemişcători
210 Sub ochii mei rămâie...
De te înalţ de subsuori
Te-nalţă din călcâie;
Când faţa mea se pleacă-n jos,
În sus rămâi cu faţa,
215 Să ne privim nesăţios
Şi dulce toată viaţa;
109
Şi ca să-ţi fie pe deplin
Iubirea cunoscută,
Când sărutându-te mă-nclin,
220 Tu iarăşi mă sărută.
Ea-l asculta pe copilaş
Uimită şi distrasă,
Şi ruşions şi drăgălaş
Mai nu vrea, mai se lasă,
225 Şi-i zise-ncet: - Încă de mic
Te cunoşteam pe tine,
Şi guraliv şi de nimic,
Te-ai potrivi cu mine...
Dar un luceafăr, răsărit
230 Din liniştea uitării,
Dă orizon nemărginit
Singurătăţii mării;
Şi tainic genele le plec,
Căci mi le umple plânsul
235 Când ale apei valuri trec
Călătorind spre dânsul;
Luceşte c-un amor nespus,
Durerea să-mi alunge,
Dar se nalţă tot mai sus,
240 Ca să nu-l pot ajunge.
Pătrunde trist cu raze reci
Din lumea ce-l desparte...
În veci îl voi iubi şi-n veci
Va rămânea departe...
245 De-aceea zilele îmi sunt
Pustii ca nişte stepe,
Dar nopţile-s de-un farmec sfânt
Ce nu-l mai pot pricepe.
110
— Tu eşti copilă, asta e...
250 Hai ş-om fugi în lume,
Doar ni s-or pierde urmele
Şi nu ne-or şti de nume;
Căci amândoi vom fi cuminţi,
Vom fi voioşi şi teferi,
255 Vei pierde dorul de părinţi
Şi visul de luceferi.
Porni luceafărul Creşteau
În cer a lui aripe,
Şi căi de mii de ani treceau
260 Şi tot atâtea clipe.
Un cer de stele dedesupt,
Deasupra-i cer de stele
Părea un fulger nentrerupt
Rătăcitor prin ele.
265 Şi din a chaosului văi,
Jur împrejur de sine,
Vedea, ca-n ziua cea dintâi,
Cum izvorau lumine;
Cum izvorând îl înconjor
270 Ca nişte mări, de-a-notul.
El zboară, gând purtat de dor,
Pân'piere totul, totul;
Căci unde-ajunge nu-i hotar,
Nici ochi spre a cunoaşte,
275 Şi vremea-ncearcă în zadar
Din goluri a se naşte.
Nu e nimic şi totuşi e
O sete care-l soarbe,
E un adânc asemene
280 Uitării celei oarbe.
111
— De greul negrei vecinicii,
Părinte, mă dezleagă,
Şi lăudat pe veci să fii
Pe-a lumii scară-ntreagă,
285 O, cere-mi, Doamne, orice preţ,
Dar dă-mi o altă soarte,
Căci tu izvor eşti de vieţi
Si dătător de moarte;
Reia-mi al nemuririi nimb
290 Şi focul din privire,
Şi pentru toate dă-mi în schimb
O oară de iubire...
Din chaos, Doamne,-am apărut
Şi m-aş întoarce-n choas...
295 Şi din repaos m-am născut,
Mi-e sete de repaos.
- Hyperion, ce din genuni
Răsai c-o-ntreagă lume,
Nu cere semne şi minuni
300 Care n-au chip şi nume;
Tu vreai un om să te socoti,
Cu ei să te asameni?
Dar piară oamenii cu toţi,
S-ar naşte iarăşi oameni.
305 Ei doar au stele cu noroc
Şi prigoniri de soarte,
Noi nu avem nici timp, nici loc,
Şi nu cunoaştem moarte.
În Almanahul soc. acad. social-lit. „România Jună", după v. 304, urmează strofa:
Ei numai doar durează-n vânt
Deşerte idealuri -
Când valuri află un mormânt,
Răsar în urmă valuri;
112
Din sânul vecinicului ieri
310 Trăieşte azi ce moare.
Un soare de s-ar stinge-n ceri
S-aprinde iarăşi soare.
Părând pe veci a răsări,
Din urmă moartea-l paşte?
315 Căci toţi se nasc spre a muri
Şi mor spre a se naşte.
Iar tu, Hyperion rămâi
Oriunde ai apune...
Tu eşti din forma cea dintâi,
320 Eşti vecinică minune.
Şi pentru cine vrei să mori?
Întoarce-te, te-ndreaptă
Spre-acel pământ rătăcitor
Şi vezi ce te aşteaptă.
În Almanahul soc. acad...., v. 319-320
Cere-mi cuvântul meu dentâi —
Să-ţi dau înţelepciune?
În Almanahul soc. acad., după v. 320 urmează:
Vrei să dau glas acelei guri,
Ca dup-a ei cântare
Să se ia munţii cu păduri
Şi insulele-n mare?
Vrei poate-n faptă să arăţi
Dreptate şi tărie?
Ţi-aş da pământul în bucăţi
Să-l faci împărăţie.
Îţi dau catarg lângă catarg,
Oştiri spre a străbate
Pământu-n lung şi marea-n larg,
Dar moartea nu se poate...
113
325 În locul lui menit din ceri -
Hyperion se-ntoarsă
Şi, ca şi-n ziua cea de ieri,
Lumina si-o revarsă.
Căci este sara-n asfinţit
330 Şi noaptea o să-nceapă:
Răsare luna liniştit
Şi tremurând din apă
Şi umple cu-ale ei scântei
Cărările din crânguri..,
335 Sub şirul lung de mândri tei
Şedeau doi tineri singuri.
— O, lasă-mi capul meu pe sân,
Iubito, să se culce
Sub raza ochiului senin
340 Şi negrăit de dulce;
Cu farmecul luminii reci
Gândirile străbate-mi,
Revarsă linişte de veci
Pe noaptea mea de patemi.
345 Şi de asupra mea rămâi
Durerea mea de-o curmă,
Căci eşti iubirea mea dintâi
Şi visul meu din urmă.
Hyperion vedea de sus
350 Uimirea-n a lor faţă;
Abia un braţ pe gât i-a pus
Şi ea l-a prins în braţă.
Miroase florile-argintii
Şi cad, o dulce ploaie,
355 Pe creştetele-a doi copii
Cu plete lungi, bălaie.
114
Ea, îmbătată de amor,
Ridică ochii. Vede
Luceafărul. Şi-ncetişor
360 Dorinţele-i încrede:
— Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n codru şi în gând,
Norocu-mi luminează!
365 El tremură ca alte daţi
În codri şi pe dealuri,
Călăuzind singurătăţi
De mişcătoare valuri;
Dar nu mai cade ca-n trecut
370 În mări din tot înaltul:
- Ce-ţi pasă ţie, chip de lut,
Dac-oi fi eu sau altul?
Trăind în cercul vostru strâmt
Norcul vă petrece, —
375 Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor si rece.
1883