VIAŢ

VIAŢ
Când aud vreodată un rotund egumen,
Cu foalele-ncinse şi obrazul rumen
Povestind că viaţa e calea durerii
Şi că pocăinţa urmează plăcerii,
Mă întreb: „Acesta poate ca să ştie
Cum este viaţa, cum cată să fie?"
Noaptea scânteiază cu-a ei mii de stele,
Varsă raze slabe păsurilor mele,
Ulicioara-i strâmtă şi, din ziduri vechi,
10 Vorbe, râs şi plânset sună în urechi;
Glasuri rătăcite trec prin geamuri sparte
Şi prin uşi închise, prin zidiri deşarte.
Colo, lângă lampă, într-un mic ietac,
Vezi o fată care pune aţă-n ac;
15 Faţa ei e slabă de-o paloare crudă,
Ochii ei sunt turburi, pleoapele asudă,
Degetele repezi poartă acul fin;
Ea îşi coase ochii într-un tort de in;
Vânătă-i e buza, lipsită de sânge,
20 Ochiul ei cel turbur nu mai poate plânge.
La ce oare dânsa s-a născut pe lume,
O sărmană frunză pe oceanu-n spume,
O sărmană umbră, orfană şi slabă,
De care-n mulţime nimenea nu-ntreabă?
25 Din zori până-n noaptea neagră şi târzie
154
5
O vezi printr-o albă perdea străvezuie
Cum mereu lucrează... ş-abia pâne goală,
Frig şi insomnie, lacrime şi boală.
Tot ce-n astă lume mai poate pricepe
30 E ca de-ncetează lucrul, foamea-ncepe.
Negustoru-şi pune pânzele-nainte,
Lucrul scump şi harnic unor ceasuri sfinte,
El are briliante pe degete groase
Din nopţile celor care pânza-i coase;
35 Desface Ducesei, c-o galantă grabă,
În cusut în lacrimi de o mână slabă:
Pânze moi în care se ţesură, zile.
Vederea şi somnul sărmanei copile,
Albe ca zăpada ce cade în fulgi;
40 Dar, cum sunt cusute, sunt bune de giulgiu.
Când îţi trec prin minte acestea, copilă,
Te uiţi în oglindă şi îţi plângi de milă;
Vrei s-o vezi chiar bine, s-o ţii bine minte
Pe nefericita dulce şi cuminte,
45 Fără nici un reazem, care nu aşteaptă
Decât moartea care singură e dreaptă...
În această viaţă de mizerii plină,
Singura-i amică este o albină,
Rătăcită - ce ştii cum - în strada veche,
50 Glasul îi pătrunse la a ei ureche;
Deschizând fereastra, să intre o lasă
Între flori să doarmă şi să-i stea în casă.
Se iubiră cele două proletare:
O insectă-umană, una zburătoare.
55 Fata stând pe gânduri, vesela albină
Cu galanterie de buze-i s-anină,
Ca şi când i-ar zice: „Au nu ştii tu oare
Cum că a ta gură-i cea mai dulce floare?
Căci tu eşti frumoasă, chiar ca şi o sfântă,
60 Ochiul tău cel dulce şi umbrit mă-ncântă".
155
Într-o zi copila moare: se-nţelege
Moartea numai ştie mânile să lege.
În sicriu au pus-o. Faţa ei cea trasă
Era adâncită, însă tot frumoasă.
65 I-au pus flori pe frunte... Corpul ei cel fin
Ce nobil transpare din giulgiul de in!
Fereastra-i deschisă, primăvara plină
Pătrunde printr-însa; dar biata albină
În câmp nu mai fuge, ci-mprejur se poartă,
70 Încunjură capul şi guriţa moartă;
Ea zboară aproape şi tot mai aproape,
Şi vrea cu amica-i deodată s-o-ngroape...
Deci când se întâmplă s-aud vreun egumen
Cu foalele-ncinse şi obrazul rumen,
75 Povestind că viaţa e calea durerii
Şi că pocăinţa urmează plăcerii,
Mă întreb: „Acesta poate ca să ştie
Cum este viaţa, cum cată să fie?"
[1879]