SCRISOAREA V

SCRISOAREA V
Biblia ne povesteşte de Samson, cum că muierea,
Când dormea, tăindu-i părul, i-a luat toată puterea
De l-au prins apoi duşmanii, l-au legat şi i-au scos ochii,
Ca dovadă de ce suflet stă în pieptii unei rochii...,.
5 Tinere, ce plin de visuri urmăreşti vre o femeie,
Pe când luna, scut de aur, străluceşte prin alee
Şi pătează umbra verde cu misterioase dungi,
Nu uita că doamna are minte scurtă, haine lungi.
Te îmbeţi de feeria unui mândru vis de vară,
10 Care-n tine se petrece... Ia întreab-o bunăoară —
O să-ţi spuie de panglice, de volane şi de mode,
Pe când inima ta bate ritmul sfânt al unei ode...
Când cochetă de-al tău umăr ţi se razimă copila,
Dac-ai inimă şi minte, te gândeşte la Dalila.
15 E frumoasă, se-nţelege... Ca copiii are haz,
Şi când râde face încă şi gropite în obraz
Şi gropite face-n unghiul ucigaşei sale guri
Şi la degetele mânii şi la orice-nchieturi.
Nu e mică, nu e mare, nu-i subţire, ci-mplinită,
20 Încât ai ce strânge-n braţe - numai bună de iubită.
Tot ce-ar zice i se cade, tot ce face-i sade bine
Şi o prinde orice lucru, căci aşa se şi cuvine.
,. Dacă vorba-i e plăcută, şi tăcerea-i încă place;
Vorba zice: fugi încolo, râsul zice: vino-ncoace!
25 Umblă parcă amintindu-şi vre un cântec, alintată,
Parcă i-ar fi tot alene şi s-ar cere sărutată.
Şi se-naltă din călcâie să-ţi ajungă pân' la gură,
Dăruind c-o sărutare acea tainică căldură,
Ce n-o are decât numai sufletul unei femei...
30 Câtă fericire crezi tu c-ai găsi în braţul ei!
Te-ai însenina văzându-i rumenirea din obraji —
Ea cu toane, o crăiasă, iar tu tânăr ca un paj —
Şi adânc privind în ochii-i, ţi-ar părea cum că înveţi
Cum viata preţ să aibă şi cum moartea s-aibă preţ.
55
35 Şi pătruns de-o bucurie şi fermecătoare jale,
Ai vedea în ea crăiasa lumii gândurilor tale,
Aşa că, închipuindu-ţi lăcrimoasele ei gene,
Ţi-ar părea mai mândră decât Venus Anadyomene,
Şi, în chaosul uitării, oricum orele alerge,
40 Ea, din ce în ce mai dragă, ţi-ar cădea pe zi ce merge.
Ce iluzii? Nu-nţelegi tu, din a ei căutătură,
Că deprindere, grimasă este zâmbetul pe gură,
Că întreaga-i frumuseţe e în lume de prisos,
Şi că sufletul şi-l pierde fără de nici un folos?
45 În zadar boltita liră, ce din şapte coarde sună,
Tânguirea ta de moarte în cadenţele-i adună; "
În zadar în ochi avé-vei umbre mândre din povesti,
Precum iarna se aşează flori de gheaţă pe fereşti,
Când în inimă e vară...; în zadar o rogi: „ Consăcră-mi
50 Creştetul cu-ale lui gânduri, să-l sfinţesc cu-a mele lacrămi!"
Ea nici poate să-nţeleagă că nu ta o vrai... că-n tine
E un demon ce-nsetează după dulcele-i lumine,
C-acel demon plânge, râde, neputând s-auză plânsu-şi,
Că o vrea... spre-a se-nţelege în sfârşit pe sine însuşi,
55 Că se zbate ca un sculptor fără braţe care geme,
Ca un maistru ce-asurzeşte în momentele supreme,
Pân-a nu ajunge-n culmea dulcei muzice de sfere,
Ce-o aude cum se naşte din rotire şi cădere.
Că el nu-i cere drept jertfă pe-un altar înalt să moară
60 Precum în vechimea sfântă se junghiau odinioară
Virginele ce statură sculptorilor de modele,
Când tăiau în marmor chipul unei zâne după ele.
S-ar pricepe [pe el însuşi] acel demon... s-ar renaşte,
Mistuit de focul propriu, el atunci s-ar recunoaşte
65 Şi, pătruns de-ale lui patimi şi de-amoru-i cu nesaţiu,
El ar frânge-n vers adonic limba lui ca şi Horatiu,
Ar atrage-n visu-i mândru a izvoarelor murmururi,
Umbra umedă din codri, stelele ce ard de-a pururi,
Şi-n acel moment de taină, când s-ar crede că-i ferice,
70 Poate-ar învia în ochiu-i ochiul lumii cei antice
Şi cu patimă adâncă ar privi-o s-o adore,
De la ochii ei cei tineri mântuirea s-o implore;
Ar voi în a lui braţe să o ţină-n veci de veci,
Dezgheţând cu sărutarea-i raza ochilor ei reci.
75 Căci de piatră de-ar fi, încă s-o-ncălzi de-atât amor,
Când căzându-i în genunche, i-ar vorbi tânguitor,
Fericirea înecându-l, el ar sta să-nnebunească,
Ca-n furtuna lui de patimi şi mai mult să o iubească.
56
Ştie oare ea că poate ca să-ţi dea o lume-ntreagâ,
80 C-aruncându-se în valuri şi cercând să te-nţeleagă
Ar împlea-a ta adâncime cu luceferi luminoşi?
Cu zâmbiri de curtizană şi cu ochi bisericoşi,
S-ar preface că pricepe. Măgulite toate sunt
De-afi umbra frumuseţii cei eterne pe pământ.
85 O femeie între flori zi-i şi o floare-ntre femei —
Ş-o să-i placă. Dar o pune să aleagă între trei
Ce-o-nconjoară, toţi zicând că o iubesc - cât de naivă,
Vei vedea că deodată ea devine pozitivă.
Şi când dama cochetează cu privirile-i galante,
90 împărţind ale ei vorbe între-un crai bătrân şi-un fante,
Nu-i minune ca simţirea-i să se poată înşela,
Să confunde-un crai de pică cu un crai de mahala...
Căci cu dorul tău demonic va vorbi călugăreşte,
Pe când craiul cel de pică de s-arată, pieptu-i creste,
95 Ochiul îngheţat i-l umplu gânduri negre de amor
Şi deodată e vioaie, stă picior peste picior,
Ş-acel sec în judecata-i e cu duh şi e frumos...
100
A visa că adevărul sau alt lucru de prisos
E în stare ca să schimbe în natur-un fir de păr,
Este piedica eternă ce-o punem la adevăr.
Aşadar, când plin de visuri, urmăreşti vre o femeie,
Pe când luna, scut de aur, străluceşte prin alee
Şi pătează umbra verde cu fantasticele-i dungi:
Nu uita că doamna are minte scurtă, haine lungi,
105 Te îmbeti de feeria unui mândru vis de vară,
Care-n tine se petrece...
Ia întreab-o, bunăoară,
Şi-o să-ţi spuie de panglice, de volane şi de mode,
Pe când inima ta bate-n ritmul sfânt al unei ode...
Când vezi piatra ce nu simte nici durerea şi nici mila —
110 De ai inimă şi minte -feri în lături, e Dalila!
[1881}