MEDICUL SĂRACILOR

MEDICUL SĂRACILOR
Prin murii ulicioare-ntunecate,
Calci pospăind cu picioruşul tău,
Cu fruntea-n cozi de aur adunate.
De jur în jur - cu grijă te-uiţi mereu
În toate părţile - a tale buze
Murmură lin ce tu socoţi a vrea
Şi-apoi dispari în porţile ursuze -
În vechea casă hrentuită - rea.
Să te urmăm pe scări mai putrezite
10 Pocnind sub paşii tăi atât de-uşori.
Tu le urci iute şi bătăi pripite
Îţi îmflă piepţii - stai adeseori -;
Acum deschisă-i uşa - tata-n jeţu-i
Ochii şi-ndreapt' sub verde cozoroc
15 Şi micu-ţi frate călăreşte băţu-i,
Iar mama ta cârpeşte la un roc.
Tu i-ai adus lui Ciulei o căciulă,
Tatei o gumă, mamei bumbăcel,
De-a ta privire casa nu-i sătulă,
20 Odor al clasei vechi, copil frumos.
Nu vezi cum ochii toţi ţintesc la tine?
Tu scoţi timidă cu mânuţa parale
Din sacul tău - pui bani mărunţi grămadă
Pe masă - preţul săptămânei tale.
25 Şi roşă eşti ca mărul, de mândrie.
Că mama-ţi netezeşte fruntea albă.
Eşti dragă tatei şi numiri o mie
Îţi dă Ciulei în cizme fără talpă.
158
5
Fii binecuvântată-n vecinicie,
30 Tu, înger blond în arătare albă.
Dar colo sus în colţ de stradă,
Aduc doi oameni parc-o ladă.
O ladă nu-i - este o raclă.
N-urmează nime - nici o faclă
35 Şi nici un preot - lângă templu.
Ei trec cu grabă făr' exemplu.
Cine-a murit? - nu ştie nime.
E-un sinucid? - s-a stins în lume
Neplâns, necunoscut şi far' să ştii
40 Nici c-a trăit şi nici cine-i.
A fost un medic de sărmani.
Sărman el singur, plin de ani.
În chilioara lui retras
Da sfatul lui cu dulce glas.
45 Trăia din scris şi din tradus,
Nimicuri ce erau în uz. -
Când a murit, deşi om n-a fost
Cărui amic să nu-i fi fost
Şi totuşi nime n-a-ntrebat
50 Cine la groapă fu cărat
Şi nu se mir' cum de nu-l văd
Mergând pe uliţe încet.
Le-a dispărut din ochi o zi,
Din minte vecinic le pieri.
55 Dar în palat cu cariatide
Stă în fereastă naltă, râde
Un medic gras şi pântecos
Cu o ţigară-n botul gros.
Văzând sicriul de stejar,
60 Mustaţa şi-o suceşte iar,
Fluieră-ncet prin dinţii săi:
Desigur nu-i bolnav de-ai mei.
Dar totuşi de departe văzând acest sicriu,
L-urmează de departe un om cu ochiul viu,
65 La groapa lui ce-afară-i de cimitir şi porţi -
Căci ateist fu mortul. - E furul cel de morţi.
159
Câmpia incoloră de sară-i apăsată
Curând l-acoperiră c-o mână de pământ.
Nici umbra-i nu-i în lume. Şi sufletul lui vânt
70 Şi ca şi cum pe lume n-ar fi fost niciodată.
Ba chiar expus ca locul unde fu îngropat
Cu-acel al unui lotru să fie-nconjurat,
Afar' de cimitirul făcut pentru acei
Ce-au murit în credinţa, ce-o aveau popii lor.
75 Expus ca corpu acela să fie chiar furat,
Lipsit de orice pază, de zid neapărat...
Şi-ntr-adevăr o umbră se desemnă pe zid:
Cel ce urmă sicriu-i e cerşetorul hâd.
E fur de morţi... Ş-aruncă el cârja de o parte,
80 Ochii din fund şi-ntoarce, el ce trecea de orb,
Priveşte la mormântul cel galben, mâna-i arde
Parcă trecu fiorul prin inima-i de corb.
Biet om care se ţine cu mână beşicată
Şi neagră, aspră, groasă, plină de bătături,
85 Care-n lumina lunei fantastic se arată
În trenţele-i curgânde şi răzimat de muri.
Ăst om urât ce are atâta bucurie,
Când ar vede că arde o casă, piere-un om,
Ce milă îl pătrunse, de stă-n nedumerire
90 Şi clatină în vânturi complitul lui fantom.
Nu-i milă. De ce oare îi vine-aminte-acuma
Ce-a fost? A-nceput cariera fiind negustor de sclavi
Şi sărăcind căzuse din treaptă-n treaptă - numa
Un om îi scăpă gâtul de nodul unui laţ.
95 Galerian pe fugă şi osândit la moarte,
Călcă-ntr-o noapte-oraşul cel mare şi căzu
Pe strade de-osteneală, de foame - şi pe soarte
El blestemă. - De ziduri s-apropie, şezu.
160
Întinse mâna neagră la trecători, dar nime
100 Nu se uita la dânsul; cum lumea se trecu
Nepăsătoare... atuncea pierdut de-amărăciune,
A vrut să se denunţe, să strige cine fu.
Pe strada pustiită un om trecu atuncea,
Un om bătrân şi dulce, cu straiul vechi şi ros.
105 Văzu chipul de jale mai mort de oboseală,
Îl ridică în braţu-i, ducându-l aşa rufos
Cum el era, la sine în casă fără grijă
Şi far' să se ruşine de un aşa amic.
În mica-i zăhăstrie de toate-i purta grijă
110 Şi în schimb el nu-i cere nici numele, nimic
Dar inimă îşi face, de groapă s-apropie,
Cu mânile răneşte mereu galbenul hlei,
Puţin adâncă-i groapa, curând ajunge dânsul
Şi scândura răsună sub pumnii lui cei grei -
115 Aha!... cu bucurie el trase la lumina
De lună tot sicriul... ridic-a lui capac
Şi... şi în loc s-atingă cu mâna lui impie
Cadavrul...faţa-i cade pe pieptul lui...
El plânge... Hiena asta plânge
120 Şi mânile sărută... plângea ca un copil.
Apoi pune capacul la loc, la loc l-mpinge
În groapa-i destinată, în pacinicu-i azil.
Şi cine-a văzut asta, acela-nvidiază
Mormântul fără glorie-a sărmanului bătrân.
125 Nici un mormânt de rege acest efect nu are,
Acesta este sensul virtuţii pe pământ.
Care mormânt de rege, ce mausoleu de piatră,
Ce laur, ce avere pot s-aibă aşa onori?
Ăsta-i sensul virtuţii în astă lume atră,
130 Asta-i lumina, gloria şi mângâierea ei.
161
Şi cu tot palatu-i, cel cu cariatide,
Cu toată avuţia şi tronul cel lemnos,
O lacrimă de-aceasta n-a stoarce-n veci în lume
Colegu-i pântecos.
[1873]
162