DIN ILIADA
Cântă-ne, zână, a lui Anii Peleidul mânie,
Carea cumplită făcu aheilor jale nespusă,
Suflete mii viteze de fii de eroi în Ais
Au trimis, pe ei înşii de pradă la câni lăsându-i
5 Şi la paseri. Astfel se-mplini a lui Zeus voinţă
Din acea zi când cearta făcu dezbinare amară
Între mult divinul Ahil si fiul lui Atreu,
Agamemnon, al neamului tot şi al regilor rege.
Care din zei aţâţă al dezbinului foc între dânşii?
10 Fiul Latonei şi al lui Zeus; mânios pe rege,
El a trimis pierzătoare boli şi moarte prin gloate,
Pentru că Atreidul mustrase pe preotul Chrise
Când acesta veni l-a Achaiei mândre corăbii
Ca să-şi răscumpere fiic-aducând preţioasele daruri
15 Şi cu laurul nemuritorului Phoibos Apolon
Înconjurase toiagul de aur. Tare rugă el
Şi pre achei, dar mai cu seamă pe cei doi
Fraţii Atreizi, ce erau căpetenii ai limbilor toate.
[ 1 8 7 7 ]
172
DIN ODISSEIA
Spune-ne, muză divină, de mult iscusitul bărbat, ce
Lung rătăci după ce-au dărâmat Troada cea sfântă.
Multe cetăţi de oameni văzu şi datini deprinse,
Multe-n inima lui supărări pe mare avut-au,
5 Chibzuind pentru sufletul lui, alor săi înturnare.
Dar pe tovarăşi el nu mântui cu toat-a lui grijă.
Singuri ei gătiră peirea prin fărădelege,
Căci, nebuni, ei boii-au tăiet luminosului fiu al
Lui Hyperion, încât le luă a-ntoarcerii ziuă -
10 De-aste vorbeşte-mi asemeni puţin a Cronidului fiică.
Toţi ceilalţi precât de peire-au scăpat, pre acasă
Ei erau, mântuiţi de războaie şi de apele mării.
Numai pre el, doritul de patrie şi de soţie
Nimfa măreaţă-l oprea, minunata zână Calipso-n
15 Peşterea cea boltită, râvnind de bărbat ca să-l aibă.
În rotitoarea plinire de vremuri trecut-au un an azi,
De când zeii-ntoarcerea-n ţară îi rânduise
În Itaka si tot de nevoie el mântuit nu-i
La iubiţii lui. Toţi zeii-l plâng. Poseidon
20 Singur ţine mânie într-una el lui Odisseus,
Celui de-o samă cu zeii, nainte de-a ajunge în ţară-i.
[ 1 8 7 7 ]
173
DE-A NĂSCOCI NOI IPOTEZE...
De-a născoci noi ipoteze, doi filosofi s-au dus
Ca să găsească ce cătau în aer gol - în sus.
Ast-o făcuse ei ades şi fără de balon,
Acuma însă depărtaţi de-a lumii mare zvon
5 Pământu-ntreg li se părea un plan pestriţ departe.
Şi fericit unul din ei exclamă: - Frate, frate,
Mă simt acuma desfăcut, deasupra noastră nime.
Celalt se uită supărat la goala adâncime:
- Eu, zău că nu - zise apoi -
10 Nu văd pe nime nici sub noi.
[1874]
174
AUSONIUS
EPIGRAMA
Pallas - în Lacedemon - văzu pe Venera armată:
- Aide acum să luptăm, judice Paride - acum.
Venera însă răspunse: - Armată mă-nfrunţi temerară?
Eu, pe când te-am învins, ştii cum că goală eram.
[1874]
175
EPIGRAMATICE
I
Dulce cu corp de omăt înecat în păru-i de aur,
Venera zace murind - cine o va moşteni?
Ah, în două părţi d-opotrivă-mparţi bogăţia-i,
Ţie: frumuseţe ş-amor; mie: durere şi dor.
II
Ce cumplit este amorul, deşi dulce aparent.
Un tiran, care nu varsă decât sânge inocent.
III
- Cum poţi s-omori un colibri, diamant frumos de aer?
Nu e faimos şi strălucit, n-ai milă de-a lui vaier?
- De ce mai flutură şi el sclipind o aripă luxoasă?
Natura mea, amicul meu, e ternă, serioasă.
[1874]
176
EPIGRAMATICE
În somn nici Cresus nu-i bogat, cu tot tronu-i regal,
Şi jumătat' din viaţa lui cu Lazăr e egal.
II
Lungeşti prânzu-ţi pân' în noapte, tot mănânci,
mănânci de-a rândul,
Cin' te vede poate zice că cu dinţii-ţi sapi mormântul.
III
Vrei să fii Pallas Athena!
O, fetiţă, fii cuminte...
Tu ai pierde din frumseţe,
Dar n-ai câştiga la minte.
IV
E vinul de-azi -mai rău ca cel de ieri, amicii mei! -
Mai bun ca orice vin băut e cel pe care-l bei.
[1874]
177
I
ARAB
LA UN NOU-NASCUT
Plângând tu ai venit pe-acest pământ;
Amici, ce te-aşteptau, te-au salutat zâmbind:
Dar să trăieşti astfel, încât când te vei stinge,
Să părăseşti zâmbind amicii, ce te-or plânge.
[ 1 8 7 4 ]
178
DIN HALIMA
Harun-al-Raşid prin Bagdad adese
Tiptil pe uliţi cu vizirul iese,
Pe când prin frunza verde de platane
Seninul nopţii luminos se ţese.
5 Prin umbra neagră-n strâmte ulicioare
Ei pe fereşti se uită, prin pridvoare,
Colo aud râzând cu veselie,
Dincolo suspinând vreun om ce moare.
Şi-astfel sultanul singur cercetează
10 Oraşul lui, pe când în somn visează.
Durerea toat', adâncu-ntreg al vieţii
Va s-o pătrunz-a minţii sale rază.
Giafer vizirul l-asfinţitul serii
I-arată ale vieţii vii mizerii.
15 Nu de războaie, chin şi crudă moarte
De-adâncul gol al inimei te sperii.
Deci într-o seară-ajung mergând departe,
Pe uliţi strâmte şi prin pieţi deşarte,
Sub zidul unei case vechi şi negre,
20 Cu trepte scunde şi cu uşe sparte.
Aud din întru ţipăt şi suspine,
Aud cum unul bate pe-oarecine,
Iar cel bătut ţipa strigând mai tare:
- Te rog, bătrâne, dă, mai dă în mine...
179
25 Ei stau uimiţi, Giafer pe scări se suie,
Încet cu mâna uşa o descuie,
Se uită-nluntru şi-o minune vede,
Cum ca să vadă n-a fost dat altuie.
Privi-ntr-o sală-ngustă însă naltă
30 Şi cărţi în rafturi, una peste altă,
Maşini şi sticle, topitori, metaluri,
Ici pergamente, colo o unealtă.
Iar un bătrân cu o frânghie udă
Lovea-ntr-un tânăr, ce-n durere crudă
35 Se zvârcolea: - Mai dă, te rog, în mine,
Ca Domnul a ta rugă s-o audă.
Bătrânul însuşi îi plângea de milă.
Vedeai că spre a-l bate-şi face silă,
Ştergându-şi ochii săi cei plini de lacrimi
40 Dădea mereu în el [ca într-o grilă...]
Uimit Giafer se-ntoarce şi îi spune
Sultanului văzută-acea minune;
Şi-au hotărât la curte a-i aduce,
Pe amândoi la cercetare a-i pune.
45 A doua zi Harun în tron de fală,
Înconjurat de suita lui regală,
Ordonă ca pe-acel bătrân de-aseară
Şi pe-acel tânăr să-i aducă-n sală.
Şi-atunci apar l-a tronului său treaptă
50 Bătrânul alb cu faţa înţeleaptă
Ţinând de mână pe un mândru tânăr
Ce ochii lui sfioşi în sus i-ndreaptă.
Ei după chip păreau de viţă-arabă,
Dar faţa celui tânăr este slabă
55 Şi palidă de multe suferinţe -
Deci cu mânie împăratu-ntreabă:
180
— Ce ţi-a făcut, moşneag fără de milă,
Acest băiat de-l chinuieşti în silă,
Când el te roagă chiar să dai într-însul
60 Şi pare-atât de blând ca o copilă?
Bătrânul zise vorbele aceste:
- Stăpâne, lucrul nu îl ştii cum este -
Ciudată e istoria ăstui tânăr,
Deci voie dă-mi să-ţi spun a lui poveste
65 Tu vei fi auzit de un anume
Ali-ben-Maimun, unu-a fost în lume,
Un învăţat şi cititor de zodii,
Un vraci prea înţelept cu mare nume.
Cutreierat-au dânsul lumea toată,
70 Oraşe, ţări din sfera depărtată,
Pustiile Saharei, râul Gange,
Şi la izvorul Nilului o dată.
Acesta dar trecând odinioară
Pe-a lui cămilă arida Sahară,
75 Sub arşiţa cumplită de amiazăzi
Ce sacă râuri, lacuri şi izvoare,
Vuind aude împrejuru-i vântul
Samum, ce-n gură-ntunecă cuvântul,
Şi volburi de nisip rotind în aer
80 Cu ceru-ntunecat uneau pământul.
Prin volburi repezi si prin vânt fierbinte
Zbura pe-un cal arab mereu nainte,
Ca o fantasmă albă a pustiei:
Era femeie ce-şi ieşea din minte.
85 Căci volburi de nisip o-mpresurară
Şi calul ei în loc l-împedicară,
Iar ea ţipa cu un copil în braţe
Chemând pe-Ali în ajutor să-i sară.
181
Cum volbura-mprejuru-i se roteşte,
90 Cum arde vântul viaţa-i si cum creşte,
Prin aer ea îi aruncă copilul
Strigând: „O, mântuie-l, Ali, grăbeşte!"
[ 1 8 7 8 - 1 8 7 9 ]
182
POVESTE INDICĂ
A fost odat-un cântăreţ
Frumos şi simţitor
Cântat-a-ntr-un castel măreţ
La masa regelui.
5 Frumoasă fată el avea,
Cum nu s-a pomenit,
Cu ochi albaştri râzători,
Cu părul aurit.
Şi cântăreţul o iubi
10 Şi sară prin grădini
Când luna tainic străluci
I-o spuse tremurând.
Ea-i ascultă şi-i zise atunci
Cu glasul apăsat:
15 - În veci nu pot să fiu a ta,
De n-ăi fi împărat.
Şi el s-a dus şi-a răscolit
Popoare, ţări întregi,
Sfărmat-a antice cetăţi,
20 Zdrobit-au mândri regi
Şi i-au supus şi i-au silit
Să-l aibă împărat.
Unii d-iubire-l ascultau,
Alţii de frică iar.
183
25 Atunci s-a dus colo, colo,
La cel castel măreţ,
Unde ca luna-i străluci
Amoru-adânc şi drag.
Dar vai! când intră-n şalele
30 Măreţe, nalte, reci,
Pe-un sarcofag întins văzu
Copila ce-a iubit.
Ca ceara palidă era
Şi, moale, părul blond
35 Sta resfirat, amestecat
Cu aurul vergin.
Şi preoţi tainici murmurau
Adânce rugăciuni
Şi clopote se auzeau
40 Vuind încet şi lin.
„Atât de mult am suferit
Dureri, mărirea gre
Si astfel toate s-a sfârşit
Şi-ntreb: de ce? de ce?"
45 Ea auzise cum că el
Murise-n bătălii
Şi de durere ea s-a stins
Ca floarea-n vijelii.
[1874]
vineri, 13 ianuarie 2017
FRAGMENTE DIN POEMUL NATURII
FRAGMENTE DIN POEMUL NATURII
Dulce-i când vântul munceşte cumplit adâncimile mării,
Să priveşti de pe ţărm cum altul se luptă cu valuri.
Vezi prin oraş frecându-se cela şi iar la palatu-i
Vine degrab, deşi de urât fugise de dânsul.
Mai îndemână de loc nu se simte aici ori aiurea.
Vezi-l mânând telegarii: la ţară aleargă cu-o grabă,
Parcă goneşte cu zor să stingă vro casă aprinsă,
Dar abia dă de pragul vilei de ţară şi caseă.
Greu se-ntinde pe somn, ori caută alte petreceri,
Ori dorit de oraş, se-ntoarce să-l treiere iarăşi.
[1877]
Dulce-i când vântul munceşte cumplit adâncimile mării,
Să priveşti de pe ţărm cum altul se luptă cu valuri.
Vezi prin oraş frecându-se cela şi iar la palatu-i
Vine degrab, deşi de urât fugise de dânsul.
Mai îndemână de loc nu se simte aici ori aiurea.
Vezi-l mânând telegarii: la ţară aleargă cu-o grabă,
Parcă goneşte cu zor să stingă vro casă aprinsă,
Dar abia dă de pragul vilei de ţară şi caseă.
Greu se-ntinde pe somn, ori caută alte petreceri,
Ori dorit de oraş, se-ntoarce să-l treiere iarăşi.
[1877]
GERMANU-I FOARTE TACTIC
GERMANU-I FOARTE TACTICOS
Neamţul cercetează lucrul tacticos, pe dos, pe faţă.
La surtuc de are pată, el chemia o învaţă.
Ani întregi mereu citeşte spre a şti cum se cuvine,
Cu ce chip din cit şi lână iese petele mai bine.
Dar când ştie toate celea - cu ce scop le ştie toate? -
Când surtucul cu pricina e o zdreanţă fără coate!
[ 1 8 7 8UN OM DE STAT
Neamţul cercetează lucrul tacticos, pe dos, pe faţă.
La surtuc de are pată, el chemia o învaţă.
Ani întregi mereu citeşte spre a şti cum se cuvine,
Cu ce chip din cit şi lână iese petele mai bine.
Dar când ştie toate celea - cu ce scop le ştie toate? -
Când surtucul cu pricina e o zdreanţă fără coate!
[ 1 8 7 8UN OM DE STAT
FRAGMENT
FRAGMENT
Cele mai bune daruri sunt
Cu-admiratori puţini de tot.
Căci cei mai mulţi de pre pământ
Ce-i rău, drept bine îl socot.
5 Aceasta orişicând se vede
Şi ca o ciumă pare-a fi,
Dar eu mă îndoiesc a crede
De ea că ne vom mântui.
Un singur mijloc am în minte,
10 Dar greu şi nu cred să se poată:
Nătângii toţi să prinză minte,
Dar vai! n-or prinde niciodată!
Ei văd cu ochii, nu cu mintea,
Nu ştiu al lucrurilor preţ:
15 Admiră vecinic cele proaste,
Nicicând nu ştiu ce este bun.
Cele mai bune daruri sunt
Cu-admiratori puţini de tot.
Căci cei mai mulţi de pre pământ
Ce-i rău, drept bine îl socot.
5 Aceasta orişicând se vede
Şi ca o ciumă pare-a fi,
Dar eu mă îndoiesc a crede
De ea că ne vom mântui.
Un singur mijloc am în minte,
10 Dar greu şi nu cred să se poată:
Nătângii toţi să prinză minte,
Dar vai! n-or prinde niciodată!
Ei văd cu ochii, nu cu mintea,
Nu ştiu al lucrurilor preţ:
15 Admiră vecinic cele proaste,
Nicicând nu ştiu ce este bun.
FRAGMENTE
FRAGMENTE
Spun popoară, sclavii, regii
Că din câte-n lume-avem
Numai personalitatea
Este binele suprem.
Nu faci efect; nesimţitori
Rămân cu toţii? Fii pe pace:
Când piatra cade-n mlaştină,
Ea nici un cerc nu face.
Că-n ziua, care lumii te dete, în tării
10 Sta Soarele în crugu-i spre-a saluta planeţii;
Crescuşi dup-acea lege, de ea şi azi te ţii
Cum o urmaşi pe-atuncea, păşind în drumul vieţii.
Nu scapi de tine însuţi, cum eşti trebui să fii:
Din vechi ne-o spun aceasta sibile şi profeţii
15 Şi nici un timp cu nici o putere laolaltă
Nu frâng tiparul formei, ce vie se dezvoaltă.
[1877]
Spun popoară, sclavii, regii
Că din câte-n lume-avem
Numai personalitatea
Este binele suprem.
Nu faci efect; nesimţitori
Rămân cu toţii? Fii pe pace:
Când piatra cade-n mlaştină,
Ea nici un cerc nu face.
Că-n ziua, care lumii te dete, în tării
10 Sta Soarele în crugu-i spre-a saluta planeţii;
Crescuşi dup-acea lege, de ea şi azi te ţii
Cum o urmaşi pe-atuncea, păşind în drumul vieţii.
Nu scapi de tine însuţi, cum eşti trebui să fii:
Din vechi ne-o spun aceasta sibile şi profeţii
15 Şi nici un timp cu nici o putere laolaltă
Nu frâng tiparul formei, ce vie se dezvoaltă.
[1877]
CÂNTEC DE NUNTA
CÂNTEC DE NUNTA
(Hochzeitlied)
Povestim şi cîntăm de-acel conte cu drag
Ce-odat' locuit-a castelul,
Azi când un nepot al fericelui moşneag
Face pe însurăţelul.
Fusese acela în sfântul război,
C-onoare luptase prin multe nevoi;
De pe cal când se dete, întors înapoi,
Găsi cetăţuia lui susă -
Dar slugile, averile dusă.
10 Acum, conţişorule, acasă că-mi eşti...
Dar afli mai rău cele toate,
Căci vânturile trec neoprit prin fereşti
Şi vin prin odăile toate.
În noaptea de toamnă ce-ar fi de făcut?
15 Ah! multe de-aceste mai rău le-am trecut.
Vede-se-va mâne ce-ar mai fi de făcut.
Deci iute, în luna bălaie,
În vechiul crevat şi în paie.
Şi cum el de voie-i aşa aţipea,
20 Sub pat se mişca ceva pare.
Guzganul foşnească oricât şi va vrè...
De-ar ave vo farmioară, cum n-are!
Dar iute! - un pitic se arată deodat'.
C-a lampei lumină el e spiţelat.
25 Cu mutra lui gravă de-orator încercat
La picioarele contelui vine,
Ce nu doarme, să doarmă voire-ar!
140
5
Permisu-ne-am noi sărbători aici sus
De când părăsişi aste sale.
30 - Şi când te credeam îndeparte-ncă dus,.
Gândeam să petrecem încale,
Şi dacă dai voie şi nu te înfrici
Petrece-or în gură-îndemână, pitici,
'N-onoarea miresei bogate şi mici.
35 Iar contele-n visu-i răspunde:
Serviţi-vă numai orunde.
Şi ies trei călări ce se mişcă uşor,
Ei stătuse sub pat pân-aice.
Le-urmează un cor cântător-sunător
40 De chipuri posace şi mice.
Şi car după car ce-s cu toate de rând
De-ţi trece vederea ş-auzul văzând,
Cum este-n castelele regilor rând.
În căruţa aurită în fine
45 Mireasa cu oaspeţii vine.
Ş-aleargă cu toţii acuma-n galop
Să-şi aleagă în sală locşorul.
La-nvârtit şi la valţ şi la veselul hop
Îşi alege oricare odorul.
50 Ş-acum ţiuie, scripcăie, sun' zurăind,
Se rotesc şi foşnesc, şuşăiesc şfarlind,
Ţistăiesc, poşpăiesc, şopotesc, zvârlind.
Conţişorul priveşte si sigur
El crede că zace în friguri.
55 Ş-acum clappai şi dappai şi rappai, aşa
De laiţi, scaune, mese.
La masa cea mare oricare ar vrè
Să stea lângă puicele-alese.
S-aduc cârnăciorii, jamboanele mici
60 Şi păsări şi peşti şi fripture pitici
Şi vinul înconjură mesele mici,
Şi vuiesc, gălăgesc pân' dispare
Întreag-arătare-n cântare.
Vreţi ce s-a-ntâmplat mai departe să zic.
65 Să tacă-atunci zvon şi cântare:
Ce-atât de gentil el văzuse în mic
I s-a dat ş-a gustat el în mare.
141
Si trâmbiţe, sunet, cântări, tărăboi
Şi căniţi, călări, de mireasă convoi,
70 Ei vin şi s-arăt si se pleacă la noi:
Oameni mulţi şi-n voia lor bună -
Aşa fu şi va fi totdeuna.
[ 1 8 7 3 ]
142
(Hochzeitlied)
Povestim şi cîntăm de-acel conte cu drag
Ce-odat' locuit-a castelul,
Azi când un nepot al fericelui moşneag
Face pe însurăţelul.
Fusese acela în sfântul război,
C-onoare luptase prin multe nevoi;
De pe cal când se dete, întors înapoi,
Găsi cetăţuia lui susă -
Dar slugile, averile dusă.
10 Acum, conţişorule, acasă că-mi eşti...
Dar afli mai rău cele toate,
Căci vânturile trec neoprit prin fereşti
Şi vin prin odăile toate.
În noaptea de toamnă ce-ar fi de făcut?
15 Ah! multe de-aceste mai rău le-am trecut.
Vede-se-va mâne ce-ar mai fi de făcut.
Deci iute, în luna bălaie,
În vechiul crevat şi în paie.
Şi cum el de voie-i aşa aţipea,
20 Sub pat se mişca ceva pare.
Guzganul foşnească oricât şi va vrè...
De-ar ave vo farmioară, cum n-are!
Dar iute! - un pitic se arată deodat'.
C-a lampei lumină el e spiţelat.
25 Cu mutra lui gravă de-orator încercat
La picioarele contelui vine,
Ce nu doarme, să doarmă voire-ar!
140
5
Permisu-ne-am noi sărbători aici sus
De când părăsişi aste sale.
30 - Şi când te credeam îndeparte-ncă dus,.
Gândeam să petrecem încale,
Şi dacă dai voie şi nu te înfrici
Petrece-or în gură-îndemână, pitici,
'N-onoarea miresei bogate şi mici.
35 Iar contele-n visu-i răspunde:
Serviţi-vă numai orunde.
Şi ies trei călări ce se mişcă uşor,
Ei stătuse sub pat pân-aice.
Le-urmează un cor cântător-sunător
40 De chipuri posace şi mice.
Şi car după car ce-s cu toate de rând
De-ţi trece vederea ş-auzul văzând,
Cum este-n castelele regilor rând.
În căruţa aurită în fine
45 Mireasa cu oaspeţii vine.
Ş-aleargă cu toţii acuma-n galop
Să-şi aleagă în sală locşorul.
La-nvârtit şi la valţ şi la veselul hop
Îşi alege oricare odorul.
50 Ş-acum ţiuie, scripcăie, sun' zurăind,
Se rotesc şi foşnesc, şuşăiesc şfarlind,
Ţistăiesc, poşpăiesc, şopotesc, zvârlind.
Conţişorul priveşte si sigur
El crede că zace în friguri.
55 Ş-acum clappai şi dappai şi rappai, aşa
De laiţi, scaune, mese.
La masa cea mare oricare ar vrè
Să stea lângă puicele-alese.
S-aduc cârnăciorii, jamboanele mici
60 Şi păsări şi peşti şi fripture pitici
Şi vinul înconjură mesele mici,
Şi vuiesc, gălăgesc pân' dispare
Întreag-arătare-n cântare.
Vreţi ce s-a-ntâmplat mai departe să zic.
65 Să tacă-atunci zvon şi cântare:
Ce-atât de gentil el văzuse în mic
I s-a dat ş-a gustat el în mare.
141
Si trâmbiţe, sunet, cântări, tărăboi
Şi căniţi, călări, de mireasă convoi,
70 Ei vin şi s-arăt si se pleacă la noi:
Oameni mulţi şi-n voia lor bună -
Aşa fu şi va fi totdeuna.
[ 1 8 7 3 ]
142
MĂNUŞA
MĂNUŞA
Lânga-a leilor grădină regele Francisc aşteaptă,
Ca să vază cum s-o-ncinge între fiare lupta dreaptă,
Împrejur cei mari ai ţării şi ai sfatului s-adună,
Pe balconul nalt se-nsiră dame-n veselă cunună.
5 Regele dă semn cu mâna, sare-o poartă din tătâne,
Şi un leu iese în faţă, cumpătat, cu păsuri line,
Mut se uită împrejuru-i, cască lung, şi a lui coamă
Scuturând-o. îşi întinde muşchii şi s-aşează jos.
Regele un semn mai face, se deschide-o altă poartă
10 Şi dintr-însa se răpede
C-un sălbatec salt un tigru, care, când pe leu îl vede,
Muge tare,
Coada roată o-nvârteşte,
Scoate limba,
15 Spărios însă pe leu într-un cerc îl ocoleşte,
Sforăie înverşunat,
Apoi mormăind se-ntinde
Lângă el.
Regele mai face-un semn
20 Şi pe două porţi deschise
Se azvârl' doi leoparzi,
Ce cu poftă inimoasă de-a lupta se şi aruncă
Peste tigru,
Dar acesta îi apucă în cumplitele lui gheare -
25 Leul muge,
Se ridică în picioare,
Fiarele se-nfiorează,
Şi-mprejur, arzând de dorul de-a se afăşia-ntre ele,
Se aşează.
138
30 O frumoasă mână scapă de pe margine de-altan
O mănuşă, drept la mijloc, între tigru şi-ntre leu;
Însă dama Cunigunda zise-atunci, bătându-şi joc,
Cavalerului Delorges:
- Dac-amorul ţi-e fierbinte cum te juri în orice oară,
35 Să te văd,
Mergi, mănuşa de-mi ridică!
Cavaleru-aleargă iute, se coboară
În grozava prejmuire, calcă sigur, fără frică,
Din mijlocu-acelor monştri
40 Cu-a lui degete-ndrăzneţe el mânuşa i-o ridică.
Cu mirare şi cu groază
Damele şi cavalerii l-au privit,
Însă foarte liniştit
El mănuşa o aduce înapoi
45 De-a lui laudă răsună orice gură,
Cunigunda îl priveşte cu o gingaşă căldură,
Ce-i promite că norocu-i e aproape. -
Dar mănuşa el în faţă i-o aruncă:
— Doamna mea, o mulţămire ca aceasta n-o mai voi.
50 Şi-o lăsă numaidecât.
1881
Lânga-a leilor grădină regele Francisc aşteaptă,
Ca să vază cum s-o-ncinge între fiare lupta dreaptă,
Împrejur cei mari ai ţării şi ai sfatului s-adună,
Pe balconul nalt se-nsiră dame-n veselă cunună.
5 Regele dă semn cu mâna, sare-o poartă din tătâne,
Şi un leu iese în faţă, cumpătat, cu păsuri line,
Mut se uită împrejuru-i, cască lung, şi a lui coamă
Scuturând-o. îşi întinde muşchii şi s-aşează jos.
Regele un semn mai face, se deschide-o altă poartă
10 Şi dintr-însa se răpede
C-un sălbatec salt un tigru, care, când pe leu îl vede,
Muge tare,
Coada roată o-nvârteşte,
Scoate limba,
15 Spărios însă pe leu într-un cerc îl ocoleşte,
Sforăie înverşunat,
Apoi mormăind se-ntinde
Lângă el.
Regele mai face-un semn
20 Şi pe două porţi deschise
Se azvârl' doi leoparzi,
Ce cu poftă inimoasă de-a lupta se şi aruncă
Peste tigru,
Dar acesta îi apucă în cumplitele lui gheare -
25 Leul muge,
Se ridică în picioare,
Fiarele se-nfiorează,
Şi-mprejur, arzând de dorul de-a se afăşia-ntre ele,
Se aşează.
138
30 O frumoasă mână scapă de pe margine de-altan
O mănuşă, drept la mijloc, între tigru şi-ntre leu;
Însă dama Cunigunda zise-atunci, bătându-şi joc,
Cavalerului Delorges:
- Dac-amorul ţi-e fierbinte cum te juri în orice oară,
35 Să te văd,
Mergi, mănuşa de-mi ridică!
Cavaleru-aleargă iute, se coboară
În grozava prejmuire, calcă sigur, fără frică,
Din mijlocu-acelor monştri
40 Cu-a lui degete-ndrăzneţe el mânuşa i-o ridică.
Cu mirare şi cu groază
Damele şi cavalerii l-au privit,
Însă foarte liniştit
El mănuşa o aduce înapoi
45 De-a lui laudă răsună orice gură,
Cunigunda îl priveşte cu o gingaşă căldură,
Ce-i promite că norocu-i e aproape. -
Dar mănuşa el în faţă i-o aruncă:
— Doamna mea, o mulţămire ca aceasta n-o mai voi.
50 Şi-o lăsă numaidecât.
1881
Comentarii eminesciene
Comentarii eminesciene
1880-1883
PREOT SI FILOSOF
În ms.2260, f. 241-242, 195. Publicată în ed. Opere complete, Iaşi, 1914; în ed.
Perpessicius, vol. IV, p. 218; note în vol. V, p. 187.
v. 4 Gândirea pesimistă exprimată adesea de Eminescu îşi găseşte o puternică expresie în
Mureşanu (1876).
v, 7-8 Idee statornică la Eminescu. Vezi Fata-n grădina de aur, v. 449-456, Scrisoarea I, v. 61 şi
urm., Luceafărul, v. 317 şi urm.
v. 32 Pentru ideea lumea-teatru, vezi Glossa, v, 25 şi urm.
Poezia a fost încercată mai întâi cu ani în urmă, pe vremea studiilor la Berlin.
În această formă o avem în ms. 2262, f. 43v.-44:
Neavând pe sfinţii voştri voi ne huliţi, preoţiŞi
totuşi tagm-aceeaşi noi o avem cu toţi.
Şi nouă vânătoarea dup-aur şi mărire
Ni-nsamnă-n astă lume a răului domnire,
Şi nouă adorarea viţelului, plăcerea
În suflet naşte scârbă şi inimei durerea,
Şi noi simţim că suntem copii nimicniciei,
Nefericiri zvârlite în brazdele veciei
Şi tristul [nostru] suflet ca ocean s-aşterne,
Tăiat e de corabia gândirilor eterne...
Ca unde trecătoare a mării cei albastre,
Dorinţa noastră spuma nimicniciei noastre.
Şi noi avem o lege, deşi nu Dumnezeu,
Simţim că Universul ni-i greu şi prea ni-i greu.
Ştim a fi strănepoţii străvechiului păcat
Ce seminţia Cain în lumea-a aruncat.
De n-o-mbrăcăm-n-icoqne semn e c-o am înţeles
Că în noi e credinţă ce-n alţii e-un eres,
Căci eretic tiranul ce crucei se închină
Când p-inima-i bolnavă Satana o domină;
Căci eretic zgârcitul ce mielul lumii-adoră,
Când mâna sa sudoarea altora o coloră;
Căci eretic e răul ce rasa v-o sărută
Când ura-şi are cuibul în inima-i astută
Şi-n van cercaţi a-i drege, căci răi rămân de-a valma
Şi trebuie ca cerul să-i însemne cu palma,
Din visul să-i trezească, cu care i-nconjoară
Demonul lumii-aceştia, comedia-i bizară.
Nu ne huliţi r- noi eş'tia avem auzul fin,
Auzim şoptirea trist-a misterului divin;
189
Urmaţi în calea voastră mulţimea, pe absurzi,
Şi compuneţi simfonii şi muzici pentru surzi,
Şi-ascuţiţi adevărul în pietre, idoli, lemn,
Căci doar astfel pricepe tot neamul cel nedemn
Al oamenilor zilei sublimul adevăr,
Ce voi puneţi în predici şi noi l-avem din cer.
O, MAMA...
A apărut în Convorbiri literare, 1 aprilie 1880. Întâia versiune a poeziei, care ni s-a păstrat,
poartă data de 1 ian. 1880 în ms. 2276 I, f. 46.
Şi pentru O, mamă..., ca şi pentru alte poezii ale lui Eminescu, se pot face legături cu restul
operei poetice. În Pierdută pentru mine, zâmbind prin lume treci!, dragostea pentru iubită readuce
în amintire dragostea pentru mamă. Poemul face o emoţionantă comparaţie (vezi versurile 66-78).
Versurile apar şi-n încercarea dramatică Bogdan Dragoş, în exprimarea dragostei fiului de domn
pentru Anna (1877).
Ca sentiment şi ca expresie, este desigur legătură între O, mamă..., strofa II, şi Mai am un
singur dor (vezi Aug. Z.N. Pop, Contribuţii eminesciene, II: O, mamă... în Convorbiri literare,
1940, nr. 7-12 şi extras).
În O, mamă... sunt fără îndoială aspecte de natură din Ipoteşti, rămase întipărite în sufletul
poetului. Elemente descriptive de cimitir şi de morminte familiale se află şi în încercarea de
nuvelă, din tinereţe, Visul unei nopţi de iarnă. (Vezi fragmentele ce s-au păstrat, în notele la
Codru şi salon, vol. II, al acestei ediţii.) Apropierea între aceste scrieri o face şi Augustin Z.N.
Pop, op. cit. I. Scurtu publică în Sămănătorul, II (1903), 14 sept, după ms. 2285, f. 117v-128, o
însemnare pe care-o pune în legătură cu sentimentul dragostei de mamă la Eminescu. O
reproducem, introducând corectările conform cu ms.: „A se lăsa iubit ca un copil, va să zică a iubi
ca un copil. E tânăr şi frumos lucru a avea o femeie care te idolatrizează, te giugiuleşte ca o mamă
pe copilul ei; să simţi mânuţele-i dulci, înconjurându-ţi fruntea sau ţiindu-ţi ochii cu palmele,
glumind cu tine cu acea duioşie de mamă, ca şi când n-ai fi avut niciodată vârsta de 30 de ani, ca
şi cînd n-ai fost nici bărbat, nici bătrân, şi tu singur să simţi acea bucurie senină şi inocentă, pe
care o simţeai la laudele şi la dezmierdările mamei. Să te simţi virgin în inima ta, ba chiar
vinovăţia amorului să ţi se pară ca şi când ai dormi la sânul tinerei tale maici - o idee care trebuie
luată à-peu-prés, sau la pieptul fratelui tău mai mare. În gândurile tale să te simţi privegheat, în
neştiinţa ta să te ştii ştiut, singur să nu ştii ce gândeşti şi ce voieşti, şi ea să te ştie ca mamă la
copiii dezmierdaţi. Şi cât de bine o ştie aceasta mama!... Să te simţi încă o dată de 7 ani, să asculţi
cu aceeaşi naivă curiozitate poveştile pe care ţi le spunea ea, să simţi cu aceeaşi pietate mâna ei, să
te simţi protejat de o mână albă, frumoasă şi fină - şi să ştii, să ştii totdeauna că acel amor al ei e
flacăra arzătoare, de care ea însăşi te păzeşte, pentru a nu te nenoroci. Şi numai când ţi-e frig,
foarte frig, ea te apropie de sine, îţi hrăneşte, mintea cu poveşti, sufletul cu sărutări, până când,
căzut în nişte friguri dulci şi fără durere, adormit lângă ea surâzând, ştiind că ea până şi în somnul
ei, lăsându-şi capul pe pieptul tău, îţi numără cu urechea deşteaptă încă bătăile inimii, şi te iubeşte
- şi mult te iubeşte."
În această pagină deşi dragostea de mamă se împleteşte cu dragostea pentru iubită, se pot
disocia cele două afecte, se pot stabili diferenţele de expresie între ele, dacă pagina, bineânţeles,
nu cade sub cercetarea vreunui „sot savant" care a răsfoit pe Freud.
Şi că în asemenea manifestare de sentimente, este posibil să nu fie nimic refulat şi nimic
incestuos, avem o dovadă şi-n ceea ce scrie Wagner către mama sa: „Elogné de toi maintenant, je
suiş submergé par le sentiment de la reconnaissance pour l'admirable amour que tu donnes à ton
190
enfant; à ce point que je voudrais te parler et t'écrire sur le ton le plus tendre, celui d'un amant
pour sa bien-aimée..." (citat de Guy de Pourtalès, Wagner-histoire d'un artiste, ed. XXXII,
Paris, p. 58).
S-a discutat problema unităţii de fond a poeziei, de către N.N. Răutu (în Note pentru „O,
mamă", Făt-Frumos, 1929, p. 110 şi 162). Lipsa de unitate însă este numai aparentă. Deşi în
strofa I poetul se adresează mamei, iar în celelalte două este vorba de dragostea pentru iubită,
refrenul, care se înfăţişează sub trei forme asemănătoare, exprimă concepţia şi stabileşte legătura
de fond între părţile poeziei.
Victor Morariu (Iarăşi „O, mamă..." în Făt-Frumos, 1929, p. 141) respinge ideea lipsei de
unitate susţinută de N.N. Răutu. După Morariu, poetul se imaginează împreună cu iubita sa la
mormântul de la Ipoteşti. Acolo gândul putea trece în mod firesc de la moartea mamei la propria
sa moarte şi la eventualitatea morţii în acelaşi timp şi a iubitei şi a poetului. Morariu arată şi
asemănarea unor elemente de cadru natural între O, mamă... şi Mai am un singur dor.
Istoria şi critica literară au căutat să afle şi eventualele influenţe suferite de poet. Tudor
Vianu stabileşte raporturile între O, mamă... şi Der Seelenkranke de Lenanu, însă originalitatea de
expresie a lui Eminescu nu poate fi pusă la îndoială: „Dar cu cât mai aspru este accentul
deznădejdei la Leanu, cu atât mai dulce este el la Eminescu, topit în acel ritm legănător al naturii,
care alcătuieşte armonia întregii bucăţi" (Poezia lui Eminescu, p. 103-104).
Problema influenţei lui Leanu o pune şi N. Tcaciuc Albu (De la Lenau la Eminescu, în
Convorbiri literare, nr. 6-9 din 1939), dar poeziile citate sunt mult prea îndepărtate de cea a lui
Eminescu. Este de reţinut doar că-n An* poetul ar vrea să fie pus în acelaşi sicriu cu iubita moartă
(vezi şi Augustin Z.N. Pop, op. cit.).
Properţiu în elegia 16/III exprimă tema dorinţei de a fi înmormântat departe de lume şi de a
i se sădi răposatului un arbore la căpătâi. Eminescu ar fi cunoscut această elegie (vezi N. Sulică,
Eminescu şi clasicismul latin, Tg. Mureş, 1931 şi Augustin Z.N. Pop, Note eminescinene, II, O,
mamă..., loc. cit.).
Dar asemănări între Eminescu şi marii lirici ai lumii se pot încă afla. Am putea însă afirma
cu siguranţă că Eminescu n-a putut avea, şi el, aceleaşi sentimente şi că acestea nu puteau ajunge
în mod natural la expresii care s-ar înfăţişa ca un mod general poetic de îmbrăcare a unui fond?
Vom da un exemplu de asemănare şi cu o poezie a lui Byron To an oak at Newstead (Către un
stejar din Newstead). Poetul se gândeşte că atunci când va fi de mult mort, stejarul va înfrunta
încă iernile şi timpul, şi secole de-a rândul îşi va legăna ramurile deasupra mormântului:
Oh! yet if maturity 's years may be thine,
Though I shall lie low in the cavern of Death,
On thy leaves yet the day-beam of ages may shine,
Uninjured by time, or the rude winter's breath.
For centuries still may thy boughs lightly wave
O 'er the corse of the lord in thy canopy laid;
While the branches thus gratefully sheller his grave.
The chief who survives may recline in thy shade...
Eminescu a fost un poet de mare cultură literară şi este firesc să credem că şi prin aceasta
şi-a îmbogăţit sensibilitatea şi mijloacele de expresie. Apropieri de marii scriitori s-au propus şi se
vor mai propune, dar că poetul român rămâne totuşi original nimeni nu va putea să nege! Nu este
o exagerare, privind astfel lucrurile, când Perpessicius scrie: „O mamă... nu datorează nimănui
nimic" (loc. cit., vol. II, p. 169).
Comparaţia între O, mamă... şi Pasărea de Creţeanu, făcută de Radu Paul, Izvoarele de
inspiraţie a câtorva poezii ale lui Eminescu, p. 12-13, nu este convingătoare. Să reţinem doar că
şi Eminescu scrie în vers iambic de 13 silabe. Dar nu numai Creţeanu a scris în astfel de vers.
191
Problema sunetelor din O, mamă... pentru obţinerea unei armonii „sobre şi aspre" a fost
atinsă de I. Slavici (vezi D. Caracostea, Arta cuvântului la Eminescu p. 24-25).
Problema a fost reluată mai pe larg de G. Ibrăileanu în Eminescu - Note asupra versului
(Studii literare, p. 179) în legătură cu Mai am un singur dor si cu O, mamă... „Nouă din
şaptesprezece rime (în Mai am un singur dor) aşadar 50% au n şi m (iar n şi m formează numai
10% din consoanele limbii). Aceste rime sonore dau poeziei un adevărat acompaniament muzical.
Aşa şi O, mamă... Patru rime din nouă conţin aceste sunete. Iar restul de cinci nici ele nu sunt
oricare. Ele conţin, toate pe u sau o, vocalele care contribuie la impresia de gravitate şi tristeţe.
Aşadar, în O, mamă..., toate rimele, într-un fel sau altul, ajută la impresia profundă produsă de
această poezie. Dar în O, mamă..., la impresia muzicală a rimelor contribuie şi sonoritatea
cuvintelor din corpul versurilor, căci aceste cuvinte sunt excepţional de bogate în sunete metalice
n, m şi combinaţiile lor".
Caietul legat în piele roşie, pomenit de Mite Kremnitz, în Amintiri fugare despre Eminescu,
există în adevăr şi a putut fi adus în ţară. Se confirmă aşadar că Eminescu a dedicat unele poezii
lui Mite, cât şi că aceasta şi-a transcris alte poezii, pentru a le încredinţa eventual Convorbirilor
literare, cum reiese dintr-o scrisoare către Iacob Negruzzi, din 28 iunie 1879. Între poeziile
transcrise se află şi O, mamă, dulce mamă... cu o singură deosebire faţă de textul apărut în revista
„Junimea". în versul 4: „Salcâmii îşi scutură floarea de toamnă şi de vânt".
În legătură cu acest caiet, Flora Şuteu a ţinut, la Institutul de lingvistică din Bucureşti, o
comunicare amănunţită, la 2 oct. 1970.
S-A STINS VIAŢA...
Apărută mai întâi în ed. I - Maiorescu din dec. 1883. În ed. Perpessicius, vol. I, p. 202; note
în vol. III, p. 146 şi urm.
În scrisoarea din Bucureşti 6/18 dec. 1883 către sora sa Emilia, Maiorescu aminteşte şi
ediţia de Poezii ale lui Eminescu, pentru care făcuse şi corectura ultimei coli: „Poeziile, aşa cum
sunt orânduite, sunt cele mai strălucite din câte s-au scris vreodată în româneşte şi unele chiar în
alte limbi. Unele absolut inedite, mai ales un foarte frumos sonet despre Veneţia şi o Glossă"
(vezi I.E. Torouţiu, Studii si documente literare, V, p. 18).
Din scrisoarea lui Maiorescu nu se poate afla despre poezie decât că era inedită. Despre
originalitatea ei, Maiorescu nu scrie nimic, ceea ce însemnează că, pentru dânsul, nici nu există
vreo îndoială în această privinţă. Problema nu s-a pus nici pentru redacţia Convorbiri literare,
care publică poezia în numărul din ian. 1884.
Despre influenţele străine asupra poeziei, primul care a amintit este Al. Grama în 1891, în
cunoscutul lui studiu-pamflet despre Eminescu. Aici se afirmă că izvorul poeziei ar fi scriitorul
Platen. La indicarea acestui izvor a rămas Anghel Demetriescu în studiul despre Eminescu,
publicat după un ms. de Ovidiu Papadima, în vol. Opere, 1957, p. 223 şi urm.
N.I. Apostolescu, după cunoaşterea ediţiei I. Scurtu din 1908 şi indicaţiilor acestuia, la
izvorul Platen adaogă şi izvorul Cerri, susţinând însă că Eminescu a cunoscut traducerea poeziei
lui Platen de către N. Martin în Contele Platen şi Italia, lucru prin nimic probat.
Despre o influenţă a poeziei Venise de Musset scrie I. Şiadbei în Influenţe franceze în
poezia lui Eminescu din Viaţa românească, 1925, p. 424 şi urm., dar poezia lui Musset, în altă
versificaţie şi mai ales cu altă concepţie, poate fi amintită numai fiindcă, şi ea, cuprinde elemente
descriptive generale în legătură cu Veneţia: dogele, orologiul, palatul, impresia de linişte şi
părăsire.
Veneţia a inspirat şi pe doi poeţi înaintaşi ai lui Eminescu. Alecsandri, în Veneţia, evocă
oraşul cernit, umbrele dogilor, palatele triste şi canalurile, dar acestea sunt pentru poet un îndemn
mai mult la iubire şi la gustarea plăcerilor pe care ţi le oferă viaţa în plină tinereţe.
Dragoste şi romantism străbat poezia lui G. Creţeanu, O noapte la Veneţia. Elementele de
cadru nu pot fi decât cele cunoscute: cetate tristă şi mută, gondole, plutire legănată pe valuri.
192
Lăsăm la o parte ce este romanţios şi fără nici o atingere cu poezia lui Eminescu şi amintim ceea
ce reprezintă sentimentul trecutului:
Nu mai cântă barcarolul
A lui Tasso armonii;
Nu mai vede Bucentaurul
Ale mării cununii.
A Veneţiei frumoase
În balconuri nu mai ies;
Nici perechile-amoroase
În gondole nu merg des.
Sântu Marcu nu mai face,
Nu mai face la minuni;
Aripatul leu e-n pace,
Dinţii săi nu mai sunt buni.
Adriatica nu vede
Spărgând valuri flote mii;
Suvenirul chiar se pierde
De trecute vitejii!
Şi aici avem sugerarea tăiniciei miezului de noapte:
Din turnuri în turnuri orologiul ce bate
(Ce tulbură pacea cu-a sale loviri),
Anunţă că noaptea trecu jumătate
Şi-n suflet deşteaptă pioase gândiri.
Dar în lucrarea lui Creţeanu se împletesc multe reminiscenţe ce vin din Volney, Byron, Musset.
Mai ales amprenta byroniană este puternică şi ni-l arată pe Creţeanu cunoscător al dramelor
inspirate poetului englez de istoria Veneţiei, şi al peregrinărilor lui Childe Harold.
Eminescu a cunoscut desigur poezia lui Creţeanu din Melodii intime, 1855, fără însă să fi
reţinut ceva pentru sonetul care avea să fie odată scris. Şi cum a cunoscut şi alte poezii ale lui
Byron, îşi va fi îndreptat atenţia şi spre o scriere celebră ca Childe Harold's pilgrimage. Fără să
susţinem că ar fi vreo influenţă, numai pentru o apropiere de teme, amintim din această scriere
strofa 11 din cartea a IV-a:
The spouseless Adriatic mourns her lord;
And, anhual marriage now no more renew 'd,
The Bucentauer lies rotting unrestored,
Neglected garment of her widowhood.
St. Markyet sees his lion where he stood
Stand, but in mockery of his wither'd power,
Over the proud Place where an Emperor sued
And monarchs gazed and envied in the hour
When Venice was a queen with an unequall'd dower.
Studierea izvoarelor poeziei S-a stins viaţa... este înlesnită chiar de Eminescu. În versiunea
din ms. 2262, f 142, după titlul Veneţia, avem subtitlul: Sonet - Imitaţie. În acelaşi ms. la f. 193,
sub titlu, se menţionează: „După G. Cern". Că poezia s-a publicat fără aceste indicaţii, nu este
vina lui Eminescu.
193
Ion Grămadă, în Mihail Eminescu - Contribuţii la studiul vieţii şi operei sale, Heidelberg,
914, p. 34 şi urm. se ocupă şi de problema sonetului lui Eminescu. Se arată aici că traducerea s-a
acut după Venedig, de Gajetano Cerri, o poezie din 1850 apărută în volumul Aus einsamer Stube
lin Viena 1864. Reproducem după Grămadă originalul german:
So oft ich seh' in düstrer Mondeshelle,
Wie, folgend einem innren dunklen Zwange,
Das Meer sich schmiegt in nie gestillten Drange
Wild an Venedigs bleiche Marmorschwelle -
Ist's mir als wäre diese dunkle Welle
Ein düst'rer Knabe, der, verstört und bange
Auf der Geliebten bleicher Todtenwange
Getäuscht von Neum sucht des Lebens Quelle.
Und tönt dann durch die öde Kirchhofsstille
Vom Markusturm die zwölfte Stunde, schaurig,
Wie das Gestöhne einer Schmerzsibylle:
So ist 's, als wänn, aus einem dumpfen Grabe
Das Wort ertönte, wehmutsvoll und traurig:
„Lass ab! die Todten stehn nicht auf, o Knabe!"
Prima încercare de traducere este din epoca studiilor la Berlin şi s-a păstrat în
ms. 2285,1 135:
Când sub lumina lunei clar-obscură,
Marea pornită de durere-adâncă
Pe ale Veneţiei trepte se aruncă,
Mângâind [marmura] cea palid-pură,
Atunci îmi pare cum că unda sură
E un copil, ce disperat să plângă
Ar vrea şi pe a miresei faţă moartă încă
Vrea să trezească viaţă şi natură.
Că-n ţintirim tăcere e-n cetate;
Ca glasul dureroaselor sibile
Din turnul Marcu miază noaptea bate
Şi pare-atunci că a istoriei file
Ca din mormânt şoptesc încet şi mate:
Morţii nu-nvie — van te-ncerci, copile!
În ce priveşte valoarea poeziei, şi în comparaţie cu originalul, s-a scris adesea. Fără să fi
cunoscut izvorul poeziei, dar bănuind un model german, I. Al. Rădulescu-Pogoneanu scrie:„E
probabil că originalul după care s-a inspirat Eminescu e în nemţeşte... suntem siguri că «imitaţia»
lui Eminescu e cu mult superioară originalului" (Din poeziile inedite ale lui Mihail Eminescu, în
Convorbiri literare, din mai 1902).
Pentru I. Grămadă (op. cit., p. 34) 5-a stins viaţa... şi variantele „sunt o traducere - în cazul
mai bun o imitaţie, ce-i drept genială".
Părerea lui G. Ibrăileanu: „«traduceri» ca aceea a sonetului Veneţiei sunt opere originale. Şi
s-ar putea zice fără paradox că meritul artistic pur se vădeşte mai bine în astfel de traduceri decât
194
chiar în poeziile originale, căci e mai uşor de găsit forma perfectă şi admirabilă pentru propriile
tale idei decât pentru ale altora. După mine, proba cea mai puternică a artei infinite a lui Eminescu
sunt «traducerile» lui. Şi faptul că s-a aplicat cu atâta răbdare şi înverşunare să scoată o perlă din
sonetul Veneţiei (dovadă mulţimea variantelor) - dintr-o poezie ce nu era a lui - ne arată
artistul de rasă din el" (Ediţiile poeziilor lui Eminescu, în Viaţa românească, ian. 1927,
p. 99-100).
Înscriem şi justa observaţie a lui Perpessicius (loc. cit., p. 148): „Desigur, un elaborat atât
de perfect şi dat la strung cu atâta aplicaţie nu se putea să nu poarte sigiliul personalităţii lui
Eminescu. Dar, cu aceasta, virtualităţile şi chiar însuşirile reale ale sonetului lui Cerri fost-au ele
anulate? Răspunsul nu poate veni decât din-un examen, nu numai al calităţii tălmăcirii, cât al
amândurora. Fiecare limbă îşi are armonia ei proprie şi în raport cu legile ei proprii se cuvine
judecată fiecare formă în parte. Izbuteşte fiecare din ele să realizeze poezia gloriei decadente şi
ireversibile? Mai mult chiar, sonetul îşi are canoanele lui. Câtă vreme anumite din blazoanele
originalităţii lui sunt păstrate, şi este cerinţa dintâi a unei tălmăciri ideale, nu văd de ce s-ar
impune detronarea modelului, când nu şi desfiinţarea lui. Sonetul Veneţiei gravitează şi se zideşte
pe axa de susţinere a ultimului vers şi acest ultim vers este identic la Cerri şi la Eminescu."
În ce priveşte arta din S-a stins viaţa..., M. Dragomirescu (în Teoria poeziei, 1906, p. 104 şi
1927, p. 80) arată originalitatea plastică inhibitivă şi explozivă a lui Eminescu, poet care începe
cu imagini pline de reflexivitate tristă şi, în final, îşi polarizează imaginile în adâncime.
Un valoros studiu comparativ face D. Caracostea în Arta cuvântului la Eminescu, în cap. O
structură stilistică şi ritmică: Sonetul Veneţiei (p. 192 şi-urm.).
DIN VALURILE VREMII...
A apărut în ed. Maiorescu, dec. 1883. În ed. Perspessicius, vol. I, p. 213; note în vol. III, p.
215 şi urm.
v. 6 În Iar faţa ta e străvezie, v. 7-8:
Tu, ca femeie între flori eşti
Şi-o dulce floare-ntre femei.
v. 6 În Zadarnic şterge vremea, v. 8:
Tu chip frumos cu capul întors spre umăr stâng.
În Atât de fragedă..., versiunea ms. 2262, f. 36 v.:
Cu-a ei faţă lin plecată înspre umărul ei stâng.
Pentru Din valurile vremii... sunt versiuni care arată că pezia a fost la-nceput concepută
independent. Deşi versiunile sunt îndepărtate de textul aşa cum îl cunoaştem din ed.
Maiorescu, unele versuri comune arată bine la ce temă trebuie să fie raliate.
Poetul însă a încercat să înglobeze versurile şi în construcţii mai ample, pentru care
manuscrisele ne sunt mărturie. Un fragment din Sarmis şi Gemenii poate fi socotit ca
versiune de tranziţie atât pentru Din valurile vremii... cât şi pentru Atât de fragedă... (ms.
2260, f. 174, 224 şi ms. 2260, f. 223, 174 v.). Au fost publicate de Perpessicius în vol. II, p.
107 şi vol. III, p. 221 şi urm.
Din valurile vremii... urma să fie încorporată şi într-o încercare dramatică, Cel din
urmă Muşatin, al cărei subiect, fugitiv însăilat, se păstrează în ms. 2276, f. 187- 189 v. În
actul III, pe malul lacului Brateş, Petru Rareş, îndrăgostit de fata despotului Serbiei, în clipe
de adâncă tristeţe, avea să-şi exprime starea sufletească prin Din valurile vremii...
195
Ultima versiune independentă, apropiată de textul din ed. Maiorescu, se află în ms.
2282, f. 74-75. Formele ei particulare sunt:
v. 2 Cu umerii de marmur...
v. 8 ...mă uit uimit şi plâng
v. 14 Pe inimă ţinând-o când ţie mă închin?
v. 15 Dar vai, un chip aievea nu eşti. Astfel de treci...
v. 20 Din valurile vremei, cum fugi, să te cuprind.
NU MĂ ÎNŢELEGI
S-a publicat în Album literar, 15 martie 1886, editat de Societatea studenţilor universitari
„Unirea". Facsimil în ed. Perpessicius, vol. III, p. 301 şi urm. În Album literar, datată: 1879-
1886, anul din urmă fiind al publicării.
În v. 14 o greşeală, trecută de aici şi în ed. Maiorescu:
Ce-adânc trecut de gânduri e-n noaptea lor adâncă
Corect: în noaptea lui adâncă. Expresia se raportează la „ochiul tău" din versul 12
v. 11-12 În Urât şi sărăcie, v. 57-58:
Cu gura ei subţire şi mâni reci ca de ceară,
Iar ochiu-i plin de raze străluce în afară...
v. 17 şi urm. În Urât şi sărăcie, v. 79 şi urm.:
Acea eternă sete ce-o au dupăolaltă
Doi oameni ce-şi pierdură privirea una-ntr-altă,
Acel amor atât de nemărginit, de sfânt,
Cum nu mai e nimica în cer şi pe pământ,
Acea înamorare de tot ce e al ei,
De-un zâmbet, de un tremur al gingaşei femei,
Când pentru o privire dai viaţă, dai noroc,
Când lumea ţi-este neagră, de nu eşti la un loc
Cu ea... Unde-i norocul ce l-a promis ea ţie?
Ce vă rămâne vouă? Urât şi sărăciei
În afară de versiunea publicată, Nu mă înţelegi mai are una, mai dezvoltată, de prin
1880-1881, în ms. 2282, f. 6-9. Reprodusă şi de Perpessicius în vol. IV, p. 436; note în vol. V,
p. 515 şi urm.
G. Ibrăileanu, neavând posibilitatea să cerceteze Albumul literar, a cerut informaţii lui Artur
Gorovei despre această publicaţie şi despre data exactă a poeziei. Vezi scrisoarea, în Cronica,
Iaşi; 1966, 11 iunie: Documente: G. Ibrăileanu către Artur Gorovei.
NU MĂ-NŢELEGI
În ochii mei acuma nimic nu are preţ
Ca taina ce ascunde a tale frumuseţi.
Mi-aş risipi o viaţă de cugetări senine
Pe basme şi nimicuri, cuvinte cumpănind,
În vorbe peritoare ca-n lanţ să te cuprind,
196
5
Şi în senin de stele durerile să-mi ferec
Pân' nu s-o stinge umbra lor dulce-n întunerec?
Şi azi când a mea minte, a farmecului roabă,
10 Din orişice durere îţi face o podoabă,
Şi când răsai nainte-mi ca marmura de clară
Iar ochii tăi cei mândri scânteie în afară,
Încă de-ale lor raze nu pot pătrunde încă
Ce-adânc trecut de gânduri e-n noaptea lor adâncă;
15 Azi - când a mea iubire e-atâta de curată,
Ca ziua cea de care tu eşti împresurată,
Ca setea ursitoare ce-o au dupăolaltă
Lumina de-ntunerec şi marmura de daltă,
Când sufletu-mi atârnă plutind în ochii mei
20 De un cutremur tainic al tinerei femei
Şi vieţile-a mândoror s-amestecă-n întreg,
Când înţeles de tine, eu însumi mă-nţeleg.
Să treacă înflorirea de-un vânt al recii ierne,
Să-nceţi a fi icoana iubirii cei eterne,
25 Cu marmura cea albă să nu te mai asameni,
Să fii ca toată lumea —frumoasă între oameni,
Să-ncete-acea simţire ce te-au făcut o zeie,
Să fii - încântătoare - dar numai o femeie,
Ş-atunci să-mi zici: — Privirea ce-atât ai adorat-o
30 E încă tot senină, fermecătoare... Iat-o!
E încă tot!... Avea-vei în ochii-mi acel preţ
Ce azi ţi-l dă sfiala pierdutei mele vieţi?
Voi fi supus duioasei, nemaisimţitei munci,
C-o oaste de imagini să te iubesc ş-atunci?
35 Au nu ştii tu ce suntem? Copii nimicniciei,
Nefericiri zvârlite în brazdele veciei,
Ca repedea rotire a undelor albastre
Gândirea noastră spuma zădărniciei noastre,
Iar visuri şi iluzii, pe marginea uitării,
40 Trec şi se pierd în zare ca paserile mării.
Şi ce rămâne-n urmă în noi decât obscura
Şi oarba suferinţă ce bântuie natura?
Şi azi când am puterea ce-o are numai Domnul,
Din chaosul uitării s-alung pe-o clipă somnul,
45 Pe schelea lumii noastre urâte şi-ntr-un chip,
Cu vorbe-mpestriţată, zidită din nisip,
Eu să zăresc o altă — un rai, o primăvară,
Şi-n codri plini de umbră lucire de izvoare —
Azi, când eşti prea mult înger şi prea puţin femeie,
197
50 Frumoasă cum nici Venus nu a putut să steie,
În loc de-a fi un soare al astei lumi întregi,
Tu îmi ucizi gândirea, căci nu mă înţelegi.
v. 8 La Perpessicius: umbra iar dulce-n...
v. 16 La Perpessicius: Ca aura de care...
În v. 16-17, Chendi transcrie formele de tranziţie: „Ca farmecul de care... - Ca setea cea
eternă..."
v. 27-28 În Pierdută pentru mine, zâmbind prin lume treci!, v. 25-26 şi 53-54:
Atât de frumoasă... şi tot numai femeie?
Ah! am crezut o clipă că eşti poate o zeie...
Pututa-a împotriva atâtora să steie
Când e aşa frumoasă, cînd nu-i decât femeie?
În Icoană şi privaz, v. 157—158:
Ce-i zic dumnezeire, şi înger, stea şi zeie,
Când ea este femeie şi vrea a fi femeie?
În Gelozie, v. 13-14:
Putut-a împotriva atâtora să steie,
Când e aşa de dulce şi nu-i decât femeie?
v. 35-38 În Preot şi filosof,v. 7-8, 11—12.
Şi noi simţim că suntem copii nimicniciei,
Nefericiri zvârlite în braţele veciei...
Ca unde trecătoare a mării cei albastre,
Dorinţa noastră - spuma nimicniciei noastre.
v. 41-42 În Memento mori, v. 346:
Nu simţim lumea pătrunsă de-o durere lungă, vană?
v 46 La Perpessicius: vorbe-mpestriţate, zidite...
v. 48 Versul şi-a găsit forma definitivă în Scrisoarea I, v. 10:
Şi câţi codri-ascund în umbră strălucire de izvoară
În Sarmis, v. 59-60:
Cum s-a putut ca-n lume aşa minuni să steie,
Căci tu eşti prea mult înger şi prea puţin femeie!
B:A:R: a intrat de curând în posesia unui ms. cuprinzând o versiune a poeziei cu oarecare
deosebiri faţă de cea din ms. 2282. Este o transcriere îngrijită, care reia unele versuri din
versiunea mai veche, aşa cum a apărut în Album literar, 15 martie 1886: v. 6-7, 16-17,
19-24.
Deosebiri faţă de ms. 2282 în versiunea ms. 5186:
v. 3 Căci pentru care altă minune decât tu
v. 4 Mi-aş risipi viaţa în vremea de acu
198
v. 13 Aşa că-mi iau simţirea, de nu pot să văz încă
v. 27 Să-ncete acel farmec ce te-au făcut o zeie
v 31 E încă tot!... Avè-vei în ochi-mi acel preţ
v 47 Eu să zăresc o lume-un rai de primăvară,
v 48 În codri plini de umbră sclipire de izvoară.
CE SUFLET TRIST...
În ms. 2260, f. 206. În ed. Hodoş, 1902, p. 86. În ed. Perpessicius, vol. IV, p. 395; note în
vol. V, p. 418, cu titlul după primul vers.
În ms. 2277, f. 52, aceste versuri de prin 1879:
La ce s-urmez cărarea departe pe pământ
De ce s-atârne toate nădejdile de vânt,
Iar inima, organul atâtor suferinţi
Trecut-o-au asupră-mi părinţii din părinţi?
Să voi s-o sufăr încă nu pot, dar nu mai voi,
O valuri luminoase, luaţi-mă-ntre voi...
Iar inima-mi organul atâtor suferinţi
N-o moşteniră veacuri părinţii din părinţi,
Ca să mi-o dea şi mie ca tristă moştenire,
Iubind cu-adâncă sete şi neaflând iubire?
În Pe lângă plopii fără soţ...
Căci te iubeam cu ochi păgâni
Şi plini de suferinţi,
Ce mi-i lăsară din bătrâni
Părinţii din părinţi.
DINTRE SUTE DE CATARGE
În ms. 2260, f. 273 r. şi v. În ed. Hodoş, 1902, p. 1-2. În ed. Perpessicius, vol. IV, p. 396;
note în vol. V, p. 418 şi urm.
În versiunile de tranziţie nota subiectivă este accentuată. În ms. 2277, f. 86-87 v.:
Taină neagră este jalea
Ce-mi străbate cânturile,
De mă-ngână-n toate calea
Valurile, vânturile...
Şi menit sunt să n-am parte
A ajunge malurile,
Căci mă duc tot mai departe
Vânturile, valurile.
În ms. 2277, f. 98:
Peste viaţa-mi sfărâmată
Gonind idealurile,
Pe de-a pururi vor străbate
Vânturile, valurile.
199
v. 9-10: Vezi şi Ce s-au ales... textul şi notele.
„Limitându-ne la sentimentul timpului, am constatat că motivele urmărite se reduc la acest
acord fundamental. Astfel, opoziţia de imagini tinereţe-bătrâneţe din Noaptea, cu accentele:
O, dezmiardă pân' ce fruntea-mi este netedă şi lină; ciuda că vremea nu se opreşte asupra
idilei din Singurătate, clurerea din Departe sunt de tine că clipa fericirii e pentru totdeauna
apusă; scuturarea liliecilor în chiar clipa jurămintelor eterne din Când amintirile...;
răsunetele în formă populară şi cultă a motivului naturii veşnice, pe când omul e
schimbător; viziunea trecerii universale din Stelele-n cer; desfacerea de vremelnic din
Glossă; aspiraţia spre eternitate din Oda — în metru antic —; în sfârşit în Dintre sute de
catarge, opoziţia dintre idealurile şi cânturile de o parte şi valurile, vânturile, de alta, toate
acestea sunt forme felurite pe care le ia sentimentul timpului. La acestea: s-ar mai putea
adăuga altele, tot atâtea feţe ale aceleiaşi forme interne, conştiinţa care suferă şi ar vrea să
se izbăvească de apărarea forţelor oarbe, care duc totul fără noi şi împotriva noastră" (D.
Caracostea, Arta cuvântului la Eminescu, p. 255).
DIN CERURILE-ALBASTRE
În ms. 2260, f. 261. În ed. Hodoş 1902, p. 103. În ed. Perpessicius vol. IV, p. 398; note în
vol. V, p. 423 şi urm., cu titlul după primul vers. Scrisă pe un afiş de teatru din 24 iunie 1880,
piesa Trei pălării, la teatrul „Orpheu".
Prin refren, poezia se înrudeşte cu Ce s-au ales... Vezi şi această compoziţie, textul şi
notele în acest volum.
RUGĂCIUNE
Rugăciune se află înglobată în Tat twam asi, versiunea din ms. 2276, f. 76-80. În ultima
versiune a poeziei Tat twam asi, din ms. 2260,i. 196-200, de prin 1880, Eminescu nu mai
cuprinde decât o parte a poeziei, cu altă ordine a versurilor. Aceasta a fost publicată de Maiorescu
în ed. VI (1892) cu titlul Rugăciune. Spre deosebire de ed. Maiorescu, în versiunea 2276, versul 7
este (f. 77 v.):
Şi dreapta ta-ncercată
După versiunile de la f. 78:
Privirea-ţi adorată - Şi mila ta-ncercată
— Şi mila ta-nălţată.
În ed. Perpessicius, vol. IV, p. 360; note în vol. V, p. 373 şi urm.
Pentru Rugăciune se află exerciţii, care cuprind, cu mici deosebiri şi versuri din forma de
mai sus, în ms. 2254, f. 104-103 v. şi ms. 2276, f. 18-19, 74-79. I.M. Raşcu, în Eminescu şi
catolicismul, Bucureşti, 1935, p. 7-9, prezintă dovezi că poetul a cunoscut deaproape Litaniile
Maicei Domnului, şi alte rugăciuni ale Bisericii latine.
TAT TWAM ASI
În ms. 2260, f. 196-200. În ed. Chendi, 1905. Ed. Scurtu, 1908. Ed. Perpessicius, vol. IV,
p. 362; note în vol. V, p. 373 şi urm
v. 8 Tu te-nchini... cu înţelesul: Tu te-nclini... Tot astfel în Feciorul de împărat fără de stea, v.
111: A tatălui său vorbă aude şi se-nchină...
200
v. 20 Ca temă şi concepţie socială, de comparat cu versul din Împărat şi proletar:
Nu! nu eşti tu de vină, ci cei ce te-au vândut!
Vezi şi notele la acest vers.
v 29-36 Desprinzând din poezie aceste versuri, Maiorescu le-a publicat în ed. VI, Poezii, sub
titlul Rugăciune. O dată cu aceasta, ed. VI publică încă cinci poezii noi. Vezi nota lui
Maiorescu la Pe un album, în vol. II al ediţiei de faţă.
Tema poeziei trebuie pusă în legătură cu ceea ce Eminescu a putut cunoaşte din
Schopenhauer, Lumea ca voinţă şi reprezentare, cap. XLIV din cartea a IIl-a. Dăm un pasaj în
traducerea lui Maiorescu: „Această cunoaştere a ideilor de grade superioare, ce o primim în
pictură prin mijlocirea străină, o putem dobândi şi nemijlocit, prin intuiţia pură a plantelor şi
contemplarea animalelor, a acestora anume în starea lor liberă, naturală şi când sunt în tihnă.
Privirea obiectivă a figurilor lor felurite şi admirabile şi a întregii lor mişcări şi lucrări este o lecţie
instructivă din marea carte a naturii, o descifrare a adevăratei Signatura rerum: în ele vedem
gradele şi modurile multiple ale manifestării voinţei, care, identică în toate fiinţele, tinde oriunde
spre o ţintă identică, care se obiectivează ca viaţă, ca existenţă, într-o varietate nesfârşită şi sub
atâtea forme diferite, care toate sunt acomodări la diferitele condiţii exterioare, comparabile
variaţiilor celor multe asupra aceleiaşi teme. Dar dacă ar fi să dăm spectatorului o desluşire despre
firea lor internă, şi pentru reflecţie şi cu un singur cuvânt, atunci am putea întrebuinţa mai bine
acea formulă sanscrită, care se întâlneşte de atâtea ori în cărţile sfinte ale inzilor şi se numeşte
Mahavakya, adică cuvântul cel mare: Tat twam asi, ceea ce vrea să zică: «acest vieţuitor eşti tu»".
Pentru „signatura rerum", Schopenhauer înscrie o notă" pe care-o dăm în traducere: „Iacob
Böhme în cartea sa De signatura rerum, cap. 1 § 15, 16 şi 17 spune: «Nu-i nici un lucru în natură
care să nu exprime şi-n afară conformaţia lui interioară: căci interiorul lucrează cu statornicie ca
să se revele. Orice lucru îşi are vocea sa prin care ajunge la revelare. Şi acesta e limbajul naturii,
prin care orice lucru îşi exprimă proprietatea sa şi se revelă şi se manifestă el însuşi. Căci fiecare
lucru ăşi arată pe mama sa, care i-a dat, ca al lui caracter, esenţa şi voinţa.» "
În ms. 2257, f. 215 se află un text în proză care dezvoltă tema din Tat twam asi. Textul este
datat aproximativ 1871 de Perpessicius, care îl reproduce (loc. cit., p. 374) şi pune problema că
am putea fi în faţa unei traduceri din limba franceză. Tot la Perpessicius, apropieri între ideile din
text şi cele ale lui Hugo (loc. cit., p. 373).
În notele la împărat şi proletar, vol. I, p. 356-357, Perpessicius dă o versiune a părţii finale
a poemului, după ms. 2262, f. 58. Legătura cu poemul acesta este evidentă, dar din cele două
teme: Tat twam asi şi Viaţa este un vis al morţii, poetul acordă atenţie îndeosebi primei. Dăm, de
aceea, aici, această versiune:
Unul şi-acelaşi este Cesar şi cerşetorul,
Părere-i osebirea cea mare dintre ei.
Schimbaţi-le doar locul şi aţi schimbat izvorul
Gândirii lor... Şi Cesar va plânge la piciorul
5 Unei statui... iar cellalt s-a sămui cu zei..
Acelaşi om e-un preot ce strigă şi declamă,
Acelaşi, în ostaşul ce merge la război,
Acelaşi, în orator cu vocea de aramă,
Acelaşi, în cesarul ce lumea o înhamă
10 La carul lui... Părerea-i desparte pe-amândoi.
Un vis este mărire, şi faimă, şi cădere,
Imperiul, coroana — mizeria, un vis...
Dormind îmblăm prin lume cuprinşi de o părere,
Străfulgerată doară de-a morţii-apropiere,
15 Zvârlindu-ne-n nimicul din care-am fost învins,
201
O clipă... şi în somnu-i o lume se cufundă...
O clipă... şi-ncetară şi sclavi, ş-eroi, şi regi...
Cum a putut părerea atât de mult s-ascundă
Propriul sens al lumii?... E spuma de pe-o undă,
20 Un vis al morţii-eterne e viaţa lumii-ntregi.
În legătură cu v. 13, amintim din Bossuet - Sermon sur la mort:„te doute quelquefois avec
Arnobe, si je dors ou si je veille: Vigilemus aliquando, an ipsum vigilare, quod dicitur, somni sit
perpetui portio. Je ne sais si ce que j'appelle veiller n'est peut-être pas une partie plus excitée
d'un sommeil profond." Despre izvoarele gândirii din v. 20, vezi Schopenhauer Lumea ca voinţă
şi reprezentare - Principiul raţiunii suficiente, § 5.
CU PÂNZELE-ATÂRNATE
În ms. 2276, f. 113. În Convorbiri literare din 1 aprilie 1902. În ed. Chendi, 1905. În ed.
Perpessicius, vol. IV, p. 397; note în vol. V, p. 420 şi urm. cu titlul după primul vers.
v. 8 La Perpessicius: nemuritoare,
v. 21 La Perpessicius: În cer întotdeuna.
Pe aceeaşi p. a ms., încadrând v. 21-24, sunt alte două catrene:
Astfel şi eu din lume De ce atâta plângere,
Voit-aş fi să pier, A tuturora soarte
Ca unda fără nume, E ardere - stingere,
Ca ziua cea de ieri. Viaţă şi moarte.
Cum nu pot fi versiuni ale catrenului v. 21-24, trebuie să presupunem că poezia este
neterminată şi că Eminescu ar fi avut intenţia să scrie încă două strofe pentru aceste catrene.
RĂSAI ASUPRA MEA...
În ms. 2260, f.202. În ed. Hodoş, 1902, p. 62. În ed. Perpessicius, vol. IV, p. 361; note în
vol. V, p. 371 şi urm.
v.6 Versul are două versiuni:„Pe inima-mi adânc noian de vină" şi "Deşi al meu e un noian de
vină". La Perpessicius, versiunea a II-a, care nu se racordează cu versul anterior. Chiar şi
dacă am interpreta: „Deşi un noian de vină e al meu", exprimând cât de multe sunt vinile de
care se simte copleşit poetul, expresia rămâne greoaie. Este necesar să utilizăm versiunea
primă, aducând schimbarea: „Din inima-mi..." în loc de „Pe inima-mi.
Poezia are o versiune, din aceeaşi vreme, în ms. 2276, f. 81, demnă să fie reprodusă, pentru
nuanţele ce se imprimă temei poetice.
Revars-asupra mea lumină lină,
O maică sfântă pururea fecioară...
Că-n visul meu ceresc de-odinioară
În umbra gândurilor mele vină.
5 Şi mii de limbi şi sute de popoară
Te-au înălţat în glorie senină,
O, dă-mi credinţa lor... cât de puţină,
Nu cred nimic şi asta mă doboară.
202
Nici în amor nu cred si nici în ură
10 Şi sfântă nu-mi mai e nici o idee,
Pierdui avântul ce-mi dădea tărie,
A mele visuri toate se pierdură...
Eşti prea mult înger, prea puţin femeie,
De ce te stingi în gândul meu... Marie!
v. 8 Se poate urmări evoluţia stării afective a lui Eminescu. În Epigonii (1870):
Voi credeaţi în scrisul vostru, noi nu credem în nimic.
Eu nu cred nici în Iehova (1876). În O,-nţelepciune, ai aripi de ceară! (1879):
Când nu mai crezi, să cânţi mai ai putere?
În O, stingă-se a vieţii... (1879):
Dar nu ţiu la nimica, căci nu mai cred nimic.
În Ca o făclie... (1880):
Dar nu ţin la nimica, căci nu mai cred nimic.
v. 13 În Nunta lui Brigbelu (1876) una din versiunile poemului Gemenii:
Căci tu eşti prea mult înger şi prea puţin femeie
Apoi, în S-a dus amorul...:
Prea mult un înger mi-ai părut
Şi prea puţin femeie...
GELOZIE
În ms. 2277, f. 37-40. În ed. Perpessicius, vol. IV, p. 422; note în vol. V, p. 223 şi
urm.
v.3-4 În Pentru păzirea auzului, sfat pentru a scăpa de imaginile ispititoare ale dragostei:
De vrei să scapi de ele, de-urmarea lor amară,
Astup-a ta ureche tu singur chiar - cu ceară...
v. 13-14 În Pierdută pentru mine, zâmbind prin lume treci!, v. 25 şi 53-54.
v. 26 Pentru „ochi de şerpe" vezi Gemenii, v. 122.
v. 35-36 În Pe lângă plopii fără soţ:
Căci azi le semeni tuturor,
La umblet şi la port,
Şi te privesc nepăsător
C-un rece ochi de mort.
v. 43-52 Versurile de extraordinară amploare. Eminescu a atins sublimul expresiei dragostei lui,
după ce în versurile 37-42 îşi înălţase sentimentul până la spiritualitatea pură.
Poezia, sub această formă, este de prin 1880 şi are versiuni anterioare, încă de prin
epoca ieşeană. Versiunea Când te-am văzut, Verena..., ms. 2260, f. 45-41; în ed. Chendi,
203
1905 cu titlul: Când te-am văzut, Venera...; în ed. Perpessicius, vol. IV, p. 260; note
în vol. V, p. 223 şi urm. poate fi de prin 1876, an de variată activitate lirică a
poetului.
CÂND TE-AM VĂZUT, VERENA...
Când te-am văzut, Verena, atunci am zis în sine-mi:
Zăvor voi pune minţii-mi, simţirei mele lacăt,
Să nu pătrundă dulce zâmbirea ta din treacăt
Prin uşile gândirei, cămara tristei inemi.
5 Căci nu voiam să ardă pe-al patimilor rug
Al gândurilor sânge şi sufletu-n cântare-mi;
Şi nu voiam a vieţii iluzie s-o sfarmi
Cu ochii tăi de-un dulce, puternic vicleşug.
Te miri atunci, crăiasă, când tu zâmbeşti, că tac:
10 Eu idolului mândru scot ochii blânzi de şerpe,
La rodul gurii tale gândirile-mi sunt sterpe,
De cărnurile albe eu fălcile-ţi dizbrac.
Şi pielea de deasupra şi buzele le tai.
Hidoasa căpăţână de păru-i despoiată,
15 Din sânge şi din flegmă scârbos e închegată.
O, ce rămase-atuncea naintea minţii-mi? Vai!
Nu-mi mrejuiai gândirea cu perii tăi cei deşi,
Nu-mi pătrundeai, tu idol, în gând vrodinioară;
Pentru că porţi pe oase un obrăzar de ceară,
20 Păreai a fi-nceputul frumos al unui leş.
Oricât fii mlădioasă, oricum fie-al tău port,
Şi blândă ca un înger de-ai fi cântat în psalme,
Sau dacă, o heteră, jucând băteai din palme,
Priveam de o potrivă c-un rece ochi de mort.
25 De dulcea iscodire eu mă feream în lături,
În veci cătam în suflet mânia s-o întărt,
Ca lumea ş-a ei chipuri să-mi pară vis deşert
De muiereşti cuvinte şi lunecoase sfaturi.
Uşor te biruieşte poftirea frumuseţii,
30 Ziceam - şi o privire din arcul cel cu gene
Te-nvaţă crud durerea fiinţei pământene
Şi-n inimă îţi bagă el viermele vieţii.
Venin e sărutarea păgânei zâne Vineri,
Care aruncă-n inimi săgeţile-ndulcirii,
35 Dizbărbătează mintea cu vălul amăgirii —
Deci în zădar ţi-i gura frumoasă, ochii tineri.
204
Decât să-ntind privirea-mi, ca mâni fără de trup,
Să caut cu ei dulcea a ochilor tăi vrajă,
În porţile acestea mi-oi pune mâna strajă, —
40 De nu - atunci din frunte-mi mai bine să mi-i rup.
v. 1-4 În Diamantul Nordului, v 173-175:
În van e, crăiaso! zâmbirea-ţi din treacăt
Căci mintea mea pus-au simţirilor lacăt
Şi chipu-ţi nu poate pătrunde-n visare-mi...
v. 10 şi urm La aceste versuri fac aluzie Constanţa Marinescu (Postumele lui Eminescu, Buc, 1912,
p. 26) şi G. Călinescu (Cultura lui Eminescu, în Studii şi cercetări de istorie literară şi folclor,
1956, nr. 1-2, p. 48) cînd găsesc baudelairianism la Eminescu. În notele noastre, de mai multe
ori am făcut apropieri între unele versuri ale lui Eminescu şi versuri din Baudelaire. Fără
îndoială, Eminescu a cunoscut Les fleurs du mal, dar este greşită trimiterea, în legătură cu v.
10 şi urm. la Une charogne, tară nici o altă lămurire. Baudelaire, e drept, a utilizat imagini
realiste, dar de la ele s-a ridicat la spiritualitate, la o „peinture d'une vie magnifique", la
„vibrations infmies", la „mouvements harmonieux", după cum remarcă un comentator, André
Ferran. Tocmai această spiritualitate n-o aflăm în versurile din Când te-am văzut, Verena...
spre deosebire de Gelozie. Izvorul pentru v. 12 şi urm. din Când te-am văzut, Verena... este cel
arătat de I. Creţu în Din aspectele limbajului eminescian (Limba română, nr. 2-1965). În
Cărticică sfătuitoare pentru păzirea celor cinci simţuri de monahul Nicodim, trad. rom. din
greceşte de un anonim în 1819, se află următoarele:
„Iar dacă diavolul nu încetează a te supăra cu acel idol al feaţii care s-au apucat a să
tipări în nălucirea ta, te sfătuieşte dumnezeescu Gură de aur... să unelteşti acest meşteşug,
pentru ca să te izbăveşti de împătimirea lui, adică cu mintea ta scoate ochii idolului aceluia,
scoate carnea de pe fălcile lui, taie buzele lui, scoate partea ceea ce pre deasupra se arată
frumoasă şi socoteşte că ceea ce să ascunde dedesupt iaste atâta de greţoasă încât omul nu
suferă a vedea fără urâciune şi îngreţoşare. Pentru că nu iaste altă decât o căpăţână
despoiată şi un ciolan roş plin de sânge şi groaznic la vedere... şi aşa să taie ochii idolului
şi cărnurile obrazelor să se scoată, să se taie buzele şi să veadă de-acia închegare urâtă de
oase goale şi aşa să priceapă că... cea iubită nimic nu era alta decât sînge şi oareşcare
flegmă închegată..." (f. 49 şi 50). Poetul a cunoscut şi piesa lui Racine, Athalie, actul II, sc.
V, visul Athaliei.
v. 24 De observat că „un rece ochi de mort" este o expresie de prin 1876, care şi-a găsit locul ei
definitiv numai odată cu Pe lângă plopii fără soţ.
v. 25-28 În Diamantul Nordului, v. 177-178:
Păstrează, crăiaso, viclenele sfaturi,
În laturi, frumoasă ispită, în laturi.
v. 37-40 În Pierdută pentru mine, zâmbind prin lume treci!, v. 109 şi urm.
Să văd a ta făptură să nu mai fi ajuns!
Ce demon oare-n cale-ţi m-a pus ca să pătrunz -
Şi de sub frunte ochii mai bine i-aş fi rupt
Decât să sorb din ochi-i veninul ce l-am supt,
Decât să fiu un preot la un astfel de cult,
Mai bine-mi rupeam capul şi-aş fi pierit de
1880-1883
PREOT SI FILOSOF
În ms.2260, f. 241-242, 195. Publicată în ed. Opere complete, Iaşi, 1914; în ed.
Perpessicius, vol. IV, p. 218; note în vol. V, p. 187.
v. 4 Gândirea pesimistă exprimată adesea de Eminescu îşi găseşte o puternică expresie în
Mureşanu (1876).
v, 7-8 Idee statornică la Eminescu. Vezi Fata-n grădina de aur, v. 449-456, Scrisoarea I, v. 61 şi
urm., Luceafărul, v. 317 şi urm.
v. 32 Pentru ideea lumea-teatru, vezi Glossa, v, 25 şi urm.
Poezia a fost încercată mai întâi cu ani în urmă, pe vremea studiilor la Berlin.
În această formă o avem în ms. 2262, f. 43v.-44:
Neavând pe sfinţii voştri voi ne huliţi, preoţiŞi
totuşi tagm-aceeaşi noi o avem cu toţi.
Şi nouă vânătoarea dup-aur şi mărire
Ni-nsamnă-n astă lume a răului domnire,
Şi nouă adorarea viţelului, plăcerea
În suflet naşte scârbă şi inimei durerea,
Şi noi simţim că suntem copii nimicniciei,
Nefericiri zvârlite în brazdele veciei
Şi tristul [nostru] suflet ca ocean s-aşterne,
Tăiat e de corabia gândirilor eterne...
Ca unde trecătoare a mării cei albastre,
Dorinţa noastră spuma nimicniciei noastre.
Şi noi avem o lege, deşi nu Dumnezeu,
Simţim că Universul ni-i greu şi prea ni-i greu.
Ştim a fi strănepoţii străvechiului păcat
Ce seminţia Cain în lumea-a aruncat.
De n-o-mbrăcăm-n-icoqne semn e c-o am înţeles
Că în noi e credinţă ce-n alţii e-un eres,
Căci eretic tiranul ce crucei se închină
Când p-inima-i bolnavă Satana o domină;
Căci eretic zgârcitul ce mielul lumii-adoră,
Când mâna sa sudoarea altora o coloră;
Căci eretic e răul ce rasa v-o sărută
Când ura-şi are cuibul în inima-i astută
Şi-n van cercaţi a-i drege, căci răi rămân de-a valma
Şi trebuie ca cerul să-i însemne cu palma,
Din visul să-i trezească, cu care i-nconjoară
Demonul lumii-aceştia, comedia-i bizară.
Nu ne huliţi r- noi eş'tia avem auzul fin,
Auzim şoptirea trist-a misterului divin;
189
Urmaţi în calea voastră mulţimea, pe absurzi,
Şi compuneţi simfonii şi muzici pentru surzi,
Şi-ascuţiţi adevărul în pietre, idoli, lemn,
Căci doar astfel pricepe tot neamul cel nedemn
Al oamenilor zilei sublimul adevăr,
Ce voi puneţi în predici şi noi l-avem din cer.
O, MAMA...
A apărut în Convorbiri literare, 1 aprilie 1880. Întâia versiune a poeziei, care ni s-a păstrat,
poartă data de 1 ian. 1880 în ms. 2276 I, f. 46.
Şi pentru O, mamă..., ca şi pentru alte poezii ale lui Eminescu, se pot face legături cu restul
operei poetice. În Pierdută pentru mine, zâmbind prin lume treci!, dragostea pentru iubită readuce
în amintire dragostea pentru mamă. Poemul face o emoţionantă comparaţie (vezi versurile 66-78).
Versurile apar şi-n încercarea dramatică Bogdan Dragoş, în exprimarea dragostei fiului de domn
pentru Anna (1877).
Ca sentiment şi ca expresie, este desigur legătură între O, mamă..., strofa II, şi Mai am un
singur dor (vezi Aug. Z.N. Pop, Contribuţii eminesciene, II: O, mamă... în Convorbiri literare,
1940, nr. 7-12 şi extras).
În O, mamă... sunt fără îndoială aspecte de natură din Ipoteşti, rămase întipărite în sufletul
poetului. Elemente descriptive de cimitir şi de morminte familiale se află şi în încercarea de
nuvelă, din tinereţe, Visul unei nopţi de iarnă. (Vezi fragmentele ce s-au păstrat, în notele la
Codru şi salon, vol. II, al acestei ediţii.) Apropierea între aceste scrieri o face şi Augustin Z.N.
Pop, op. cit. I. Scurtu publică în Sămănătorul, II (1903), 14 sept, după ms. 2285, f. 117v-128, o
însemnare pe care-o pune în legătură cu sentimentul dragostei de mamă la Eminescu. O
reproducem, introducând corectările conform cu ms.: „A se lăsa iubit ca un copil, va să zică a iubi
ca un copil. E tânăr şi frumos lucru a avea o femeie care te idolatrizează, te giugiuleşte ca o mamă
pe copilul ei; să simţi mânuţele-i dulci, înconjurându-ţi fruntea sau ţiindu-ţi ochii cu palmele,
glumind cu tine cu acea duioşie de mamă, ca şi când n-ai fi avut niciodată vârsta de 30 de ani, ca
şi cînd n-ai fost nici bărbat, nici bătrân, şi tu singur să simţi acea bucurie senină şi inocentă, pe
care o simţeai la laudele şi la dezmierdările mamei. Să te simţi virgin în inima ta, ba chiar
vinovăţia amorului să ţi se pară ca şi când ai dormi la sânul tinerei tale maici - o idee care trebuie
luată à-peu-prés, sau la pieptul fratelui tău mai mare. În gândurile tale să te simţi privegheat, în
neştiinţa ta să te ştii ştiut, singur să nu ştii ce gândeşti şi ce voieşti, şi ea să te ştie ca mamă la
copiii dezmierdaţi. Şi cât de bine o ştie aceasta mama!... Să te simţi încă o dată de 7 ani, să asculţi
cu aceeaşi naivă curiozitate poveştile pe care ţi le spunea ea, să simţi cu aceeaşi pietate mâna ei, să
te simţi protejat de o mână albă, frumoasă şi fină - şi să ştii, să ştii totdeauna că acel amor al ei e
flacăra arzătoare, de care ea însăşi te păzeşte, pentru a nu te nenoroci. Şi numai când ţi-e frig,
foarte frig, ea te apropie de sine, îţi hrăneşte, mintea cu poveşti, sufletul cu sărutări, până când,
căzut în nişte friguri dulci şi fără durere, adormit lângă ea surâzând, ştiind că ea până şi în somnul
ei, lăsându-şi capul pe pieptul tău, îţi numără cu urechea deşteaptă încă bătăile inimii, şi te iubeşte
- şi mult te iubeşte."
În această pagină deşi dragostea de mamă se împleteşte cu dragostea pentru iubită, se pot
disocia cele două afecte, se pot stabili diferenţele de expresie între ele, dacă pagina, bineânţeles,
nu cade sub cercetarea vreunui „sot savant" care a răsfoit pe Freud.
Şi că în asemenea manifestare de sentimente, este posibil să nu fie nimic refulat şi nimic
incestuos, avem o dovadă şi-n ceea ce scrie Wagner către mama sa: „Elogné de toi maintenant, je
suiş submergé par le sentiment de la reconnaissance pour l'admirable amour que tu donnes à ton
190
enfant; à ce point que je voudrais te parler et t'écrire sur le ton le plus tendre, celui d'un amant
pour sa bien-aimée..." (citat de Guy de Pourtalès, Wagner-histoire d'un artiste, ed. XXXII,
Paris, p. 58).
S-a discutat problema unităţii de fond a poeziei, de către N.N. Răutu (în Note pentru „O,
mamă", Făt-Frumos, 1929, p. 110 şi 162). Lipsa de unitate însă este numai aparentă. Deşi în
strofa I poetul se adresează mamei, iar în celelalte două este vorba de dragostea pentru iubită,
refrenul, care se înfăţişează sub trei forme asemănătoare, exprimă concepţia şi stabileşte legătura
de fond între părţile poeziei.
Victor Morariu (Iarăşi „O, mamă..." în Făt-Frumos, 1929, p. 141) respinge ideea lipsei de
unitate susţinută de N.N. Răutu. După Morariu, poetul se imaginează împreună cu iubita sa la
mormântul de la Ipoteşti. Acolo gândul putea trece în mod firesc de la moartea mamei la propria
sa moarte şi la eventualitatea morţii în acelaşi timp şi a iubitei şi a poetului. Morariu arată şi
asemănarea unor elemente de cadru natural între O, mamă... şi Mai am un singur dor.
Istoria şi critica literară au căutat să afle şi eventualele influenţe suferite de poet. Tudor
Vianu stabileşte raporturile între O, mamă... şi Der Seelenkranke de Lenanu, însă originalitatea de
expresie a lui Eminescu nu poate fi pusă la îndoială: „Dar cu cât mai aspru este accentul
deznădejdei la Leanu, cu atât mai dulce este el la Eminescu, topit în acel ritm legănător al naturii,
care alcătuieşte armonia întregii bucăţi" (Poezia lui Eminescu, p. 103-104).
Problema influenţei lui Leanu o pune şi N. Tcaciuc Albu (De la Lenau la Eminescu, în
Convorbiri literare, nr. 6-9 din 1939), dar poeziile citate sunt mult prea îndepărtate de cea a lui
Eminescu. Este de reţinut doar că-n An* poetul ar vrea să fie pus în acelaşi sicriu cu iubita moartă
(vezi şi Augustin Z.N. Pop, op. cit.).
Properţiu în elegia 16/III exprimă tema dorinţei de a fi înmormântat departe de lume şi de a
i se sădi răposatului un arbore la căpătâi. Eminescu ar fi cunoscut această elegie (vezi N. Sulică,
Eminescu şi clasicismul latin, Tg. Mureş, 1931 şi Augustin Z.N. Pop, Note eminescinene, II, O,
mamă..., loc. cit.).
Dar asemănări între Eminescu şi marii lirici ai lumii se pot încă afla. Am putea însă afirma
cu siguranţă că Eminescu n-a putut avea, şi el, aceleaşi sentimente şi că acestea nu puteau ajunge
în mod natural la expresii care s-ar înfăţişa ca un mod general poetic de îmbrăcare a unui fond?
Vom da un exemplu de asemănare şi cu o poezie a lui Byron To an oak at Newstead (Către un
stejar din Newstead). Poetul se gândeşte că atunci când va fi de mult mort, stejarul va înfrunta
încă iernile şi timpul, şi secole de-a rândul îşi va legăna ramurile deasupra mormântului:
Oh! yet if maturity 's years may be thine,
Though I shall lie low in the cavern of Death,
On thy leaves yet the day-beam of ages may shine,
Uninjured by time, or the rude winter's breath.
For centuries still may thy boughs lightly wave
O 'er the corse of the lord in thy canopy laid;
While the branches thus gratefully sheller his grave.
The chief who survives may recline in thy shade...
Eminescu a fost un poet de mare cultură literară şi este firesc să credem că şi prin aceasta
şi-a îmbogăţit sensibilitatea şi mijloacele de expresie. Apropieri de marii scriitori s-au propus şi se
vor mai propune, dar că poetul român rămâne totuşi original nimeni nu va putea să nege! Nu este
o exagerare, privind astfel lucrurile, când Perpessicius scrie: „O mamă... nu datorează nimănui
nimic" (loc. cit., vol. II, p. 169).
Comparaţia între O, mamă... şi Pasărea de Creţeanu, făcută de Radu Paul, Izvoarele de
inspiraţie a câtorva poezii ale lui Eminescu, p. 12-13, nu este convingătoare. Să reţinem doar că
şi Eminescu scrie în vers iambic de 13 silabe. Dar nu numai Creţeanu a scris în astfel de vers.
191
Problema sunetelor din O, mamă... pentru obţinerea unei armonii „sobre şi aspre" a fost
atinsă de I. Slavici (vezi D. Caracostea, Arta cuvântului la Eminescu p. 24-25).
Problema a fost reluată mai pe larg de G. Ibrăileanu în Eminescu - Note asupra versului
(Studii literare, p. 179) în legătură cu Mai am un singur dor si cu O, mamă... „Nouă din
şaptesprezece rime (în Mai am un singur dor) aşadar 50% au n şi m (iar n şi m formează numai
10% din consoanele limbii). Aceste rime sonore dau poeziei un adevărat acompaniament muzical.
Aşa şi O, mamă... Patru rime din nouă conţin aceste sunete. Iar restul de cinci nici ele nu sunt
oricare. Ele conţin, toate pe u sau o, vocalele care contribuie la impresia de gravitate şi tristeţe.
Aşadar, în O, mamă..., toate rimele, într-un fel sau altul, ajută la impresia profundă produsă de
această poezie. Dar în O, mamă..., la impresia muzicală a rimelor contribuie şi sonoritatea
cuvintelor din corpul versurilor, căci aceste cuvinte sunt excepţional de bogate în sunete metalice
n, m şi combinaţiile lor".
Caietul legat în piele roşie, pomenit de Mite Kremnitz, în Amintiri fugare despre Eminescu,
există în adevăr şi a putut fi adus în ţară. Se confirmă aşadar că Eminescu a dedicat unele poezii
lui Mite, cât şi că aceasta şi-a transcris alte poezii, pentru a le încredinţa eventual Convorbirilor
literare, cum reiese dintr-o scrisoare către Iacob Negruzzi, din 28 iunie 1879. Între poeziile
transcrise se află şi O, mamă, dulce mamă... cu o singură deosebire faţă de textul apărut în revista
„Junimea". în versul 4: „Salcâmii îşi scutură floarea de toamnă şi de vânt".
În legătură cu acest caiet, Flora Şuteu a ţinut, la Institutul de lingvistică din Bucureşti, o
comunicare amănunţită, la 2 oct. 1970.
S-A STINS VIAŢA...
Apărută mai întâi în ed. I - Maiorescu din dec. 1883. În ed. Perpessicius, vol. I, p. 202; note
în vol. III, p. 146 şi urm.
În scrisoarea din Bucureşti 6/18 dec. 1883 către sora sa Emilia, Maiorescu aminteşte şi
ediţia de Poezii ale lui Eminescu, pentru care făcuse şi corectura ultimei coli: „Poeziile, aşa cum
sunt orânduite, sunt cele mai strălucite din câte s-au scris vreodată în româneşte şi unele chiar în
alte limbi. Unele absolut inedite, mai ales un foarte frumos sonet despre Veneţia şi o Glossă"
(vezi I.E. Torouţiu, Studii si documente literare, V, p. 18).
Din scrisoarea lui Maiorescu nu se poate afla despre poezie decât că era inedită. Despre
originalitatea ei, Maiorescu nu scrie nimic, ceea ce însemnează că, pentru dânsul, nici nu există
vreo îndoială în această privinţă. Problema nu s-a pus nici pentru redacţia Convorbiri literare,
care publică poezia în numărul din ian. 1884.
Despre influenţele străine asupra poeziei, primul care a amintit este Al. Grama în 1891, în
cunoscutul lui studiu-pamflet despre Eminescu. Aici se afirmă că izvorul poeziei ar fi scriitorul
Platen. La indicarea acestui izvor a rămas Anghel Demetriescu în studiul despre Eminescu,
publicat după un ms. de Ovidiu Papadima, în vol. Opere, 1957, p. 223 şi urm.
N.I. Apostolescu, după cunoaşterea ediţiei I. Scurtu din 1908 şi indicaţiilor acestuia, la
izvorul Platen adaogă şi izvorul Cerri, susţinând însă că Eminescu a cunoscut traducerea poeziei
lui Platen de către N. Martin în Contele Platen şi Italia, lucru prin nimic probat.
Despre o influenţă a poeziei Venise de Musset scrie I. Şiadbei în Influenţe franceze în
poezia lui Eminescu din Viaţa românească, 1925, p. 424 şi urm., dar poezia lui Musset, în altă
versificaţie şi mai ales cu altă concepţie, poate fi amintită numai fiindcă, şi ea, cuprinde elemente
descriptive generale în legătură cu Veneţia: dogele, orologiul, palatul, impresia de linişte şi
părăsire.
Veneţia a inspirat şi pe doi poeţi înaintaşi ai lui Eminescu. Alecsandri, în Veneţia, evocă
oraşul cernit, umbrele dogilor, palatele triste şi canalurile, dar acestea sunt pentru poet un îndemn
mai mult la iubire şi la gustarea plăcerilor pe care ţi le oferă viaţa în plină tinereţe.
Dragoste şi romantism străbat poezia lui G. Creţeanu, O noapte la Veneţia. Elementele de
cadru nu pot fi decât cele cunoscute: cetate tristă şi mută, gondole, plutire legănată pe valuri.
192
Lăsăm la o parte ce este romanţios şi fără nici o atingere cu poezia lui Eminescu şi amintim ceea
ce reprezintă sentimentul trecutului:
Nu mai cântă barcarolul
A lui Tasso armonii;
Nu mai vede Bucentaurul
Ale mării cununii.
A Veneţiei frumoase
În balconuri nu mai ies;
Nici perechile-amoroase
În gondole nu merg des.
Sântu Marcu nu mai face,
Nu mai face la minuni;
Aripatul leu e-n pace,
Dinţii săi nu mai sunt buni.
Adriatica nu vede
Spărgând valuri flote mii;
Suvenirul chiar se pierde
De trecute vitejii!
Şi aici avem sugerarea tăiniciei miezului de noapte:
Din turnuri în turnuri orologiul ce bate
(Ce tulbură pacea cu-a sale loviri),
Anunţă că noaptea trecu jumătate
Şi-n suflet deşteaptă pioase gândiri.
Dar în lucrarea lui Creţeanu se împletesc multe reminiscenţe ce vin din Volney, Byron, Musset.
Mai ales amprenta byroniană este puternică şi ni-l arată pe Creţeanu cunoscător al dramelor
inspirate poetului englez de istoria Veneţiei, şi al peregrinărilor lui Childe Harold.
Eminescu a cunoscut desigur poezia lui Creţeanu din Melodii intime, 1855, fără însă să fi
reţinut ceva pentru sonetul care avea să fie odată scris. Şi cum a cunoscut şi alte poezii ale lui
Byron, îşi va fi îndreptat atenţia şi spre o scriere celebră ca Childe Harold's pilgrimage. Fără să
susţinem că ar fi vreo influenţă, numai pentru o apropiere de teme, amintim din această scriere
strofa 11 din cartea a IV-a:
The spouseless Adriatic mourns her lord;
And, anhual marriage now no more renew 'd,
The Bucentauer lies rotting unrestored,
Neglected garment of her widowhood.
St. Markyet sees his lion where he stood
Stand, but in mockery of his wither'd power,
Over the proud Place where an Emperor sued
And monarchs gazed and envied in the hour
When Venice was a queen with an unequall'd dower.
Studierea izvoarelor poeziei S-a stins viaţa... este înlesnită chiar de Eminescu. În versiunea
din ms. 2262, f 142, după titlul Veneţia, avem subtitlul: Sonet - Imitaţie. În acelaşi ms. la f. 193,
sub titlu, se menţionează: „După G. Cern". Că poezia s-a publicat fără aceste indicaţii, nu este
vina lui Eminescu.
193
Ion Grămadă, în Mihail Eminescu - Contribuţii la studiul vieţii şi operei sale, Heidelberg,
914, p. 34 şi urm. se ocupă şi de problema sonetului lui Eminescu. Se arată aici că traducerea s-a
acut după Venedig, de Gajetano Cerri, o poezie din 1850 apărută în volumul Aus einsamer Stube
lin Viena 1864. Reproducem după Grămadă originalul german:
So oft ich seh' in düstrer Mondeshelle,
Wie, folgend einem innren dunklen Zwange,
Das Meer sich schmiegt in nie gestillten Drange
Wild an Venedigs bleiche Marmorschwelle -
Ist's mir als wäre diese dunkle Welle
Ein düst'rer Knabe, der, verstört und bange
Auf der Geliebten bleicher Todtenwange
Getäuscht von Neum sucht des Lebens Quelle.
Und tönt dann durch die öde Kirchhofsstille
Vom Markusturm die zwölfte Stunde, schaurig,
Wie das Gestöhne einer Schmerzsibylle:
So ist 's, als wänn, aus einem dumpfen Grabe
Das Wort ertönte, wehmutsvoll und traurig:
„Lass ab! die Todten stehn nicht auf, o Knabe!"
Prima încercare de traducere este din epoca studiilor la Berlin şi s-a păstrat în
ms. 2285,1 135:
Când sub lumina lunei clar-obscură,
Marea pornită de durere-adâncă
Pe ale Veneţiei trepte se aruncă,
Mângâind [marmura] cea palid-pură,
Atunci îmi pare cum că unda sură
E un copil, ce disperat să plângă
Ar vrea şi pe a miresei faţă moartă încă
Vrea să trezească viaţă şi natură.
Că-n ţintirim tăcere e-n cetate;
Ca glasul dureroaselor sibile
Din turnul Marcu miază noaptea bate
Şi pare-atunci că a istoriei file
Ca din mormânt şoptesc încet şi mate:
Morţii nu-nvie — van te-ncerci, copile!
În ce priveşte valoarea poeziei, şi în comparaţie cu originalul, s-a scris adesea. Fără să fi
cunoscut izvorul poeziei, dar bănuind un model german, I. Al. Rădulescu-Pogoneanu scrie:„E
probabil că originalul după care s-a inspirat Eminescu e în nemţeşte... suntem siguri că «imitaţia»
lui Eminescu e cu mult superioară originalului" (Din poeziile inedite ale lui Mihail Eminescu, în
Convorbiri literare, din mai 1902).
Pentru I. Grămadă (op. cit., p. 34) 5-a stins viaţa... şi variantele „sunt o traducere - în cazul
mai bun o imitaţie, ce-i drept genială".
Părerea lui G. Ibrăileanu: „«traduceri» ca aceea a sonetului Veneţiei sunt opere originale. Şi
s-ar putea zice fără paradox că meritul artistic pur se vădeşte mai bine în astfel de traduceri decât
194
chiar în poeziile originale, căci e mai uşor de găsit forma perfectă şi admirabilă pentru propriile
tale idei decât pentru ale altora. După mine, proba cea mai puternică a artei infinite a lui Eminescu
sunt «traducerile» lui. Şi faptul că s-a aplicat cu atâta răbdare şi înverşunare să scoată o perlă din
sonetul Veneţiei (dovadă mulţimea variantelor) - dintr-o poezie ce nu era a lui - ne arată
artistul de rasă din el" (Ediţiile poeziilor lui Eminescu, în Viaţa românească, ian. 1927,
p. 99-100).
Înscriem şi justa observaţie a lui Perpessicius (loc. cit., p. 148): „Desigur, un elaborat atât
de perfect şi dat la strung cu atâta aplicaţie nu se putea să nu poarte sigiliul personalităţii lui
Eminescu. Dar, cu aceasta, virtualităţile şi chiar însuşirile reale ale sonetului lui Cerri fost-au ele
anulate? Răspunsul nu poate veni decât din-un examen, nu numai al calităţii tălmăcirii, cât al
amândurora. Fiecare limbă îşi are armonia ei proprie şi în raport cu legile ei proprii se cuvine
judecată fiecare formă în parte. Izbuteşte fiecare din ele să realizeze poezia gloriei decadente şi
ireversibile? Mai mult chiar, sonetul îşi are canoanele lui. Câtă vreme anumite din blazoanele
originalităţii lui sunt păstrate, şi este cerinţa dintâi a unei tălmăciri ideale, nu văd de ce s-ar
impune detronarea modelului, când nu şi desfiinţarea lui. Sonetul Veneţiei gravitează şi se zideşte
pe axa de susţinere a ultimului vers şi acest ultim vers este identic la Cerri şi la Eminescu."
În ce priveşte arta din S-a stins viaţa..., M. Dragomirescu (în Teoria poeziei, 1906, p. 104 şi
1927, p. 80) arată originalitatea plastică inhibitivă şi explozivă a lui Eminescu, poet care începe
cu imagini pline de reflexivitate tristă şi, în final, îşi polarizează imaginile în adâncime.
Un valoros studiu comparativ face D. Caracostea în Arta cuvântului la Eminescu, în cap. O
structură stilistică şi ritmică: Sonetul Veneţiei (p. 192 şi-urm.).
DIN VALURILE VREMII...
A apărut în ed. Maiorescu, dec. 1883. În ed. Perspessicius, vol. I, p. 213; note în vol. III, p.
215 şi urm.
v. 6 În Iar faţa ta e străvezie, v. 7-8:
Tu, ca femeie între flori eşti
Şi-o dulce floare-ntre femei.
v. 6 În Zadarnic şterge vremea, v. 8:
Tu chip frumos cu capul întors spre umăr stâng.
În Atât de fragedă..., versiunea ms. 2262, f. 36 v.:
Cu-a ei faţă lin plecată înspre umărul ei stâng.
Pentru Din valurile vremii... sunt versiuni care arată că pezia a fost la-nceput concepută
independent. Deşi versiunile sunt îndepărtate de textul aşa cum îl cunoaştem din ed.
Maiorescu, unele versuri comune arată bine la ce temă trebuie să fie raliate.
Poetul însă a încercat să înglobeze versurile şi în construcţii mai ample, pentru care
manuscrisele ne sunt mărturie. Un fragment din Sarmis şi Gemenii poate fi socotit ca
versiune de tranziţie atât pentru Din valurile vremii... cât şi pentru Atât de fragedă... (ms.
2260, f. 174, 224 şi ms. 2260, f. 223, 174 v.). Au fost publicate de Perpessicius în vol. II, p.
107 şi vol. III, p. 221 şi urm.
Din valurile vremii... urma să fie încorporată şi într-o încercare dramatică, Cel din
urmă Muşatin, al cărei subiect, fugitiv însăilat, se păstrează în ms. 2276, f. 187- 189 v. În
actul III, pe malul lacului Brateş, Petru Rareş, îndrăgostit de fata despotului Serbiei, în clipe
de adâncă tristeţe, avea să-şi exprime starea sufletească prin Din valurile vremii...
195
Ultima versiune independentă, apropiată de textul din ed. Maiorescu, se află în ms.
2282, f. 74-75. Formele ei particulare sunt:
v. 2 Cu umerii de marmur...
v. 8 ...mă uit uimit şi plâng
v. 14 Pe inimă ţinând-o când ţie mă închin?
v. 15 Dar vai, un chip aievea nu eşti. Astfel de treci...
v. 20 Din valurile vremei, cum fugi, să te cuprind.
NU MĂ ÎNŢELEGI
S-a publicat în Album literar, 15 martie 1886, editat de Societatea studenţilor universitari
„Unirea". Facsimil în ed. Perpessicius, vol. III, p. 301 şi urm. În Album literar, datată: 1879-
1886, anul din urmă fiind al publicării.
În v. 14 o greşeală, trecută de aici şi în ed. Maiorescu:
Ce-adânc trecut de gânduri e-n noaptea lor adâncă
Corect: în noaptea lui adâncă. Expresia se raportează la „ochiul tău" din versul 12
v. 11-12 În Urât şi sărăcie, v. 57-58:
Cu gura ei subţire şi mâni reci ca de ceară,
Iar ochiu-i plin de raze străluce în afară...
v. 17 şi urm. În Urât şi sărăcie, v. 79 şi urm.:
Acea eternă sete ce-o au dupăolaltă
Doi oameni ce-şi pierdură privirea una-ntr-altă,
Acel amor atât de nemărginit, de sfânt,
Cum nu mai e nimica în cer şi pe pământ,
Acea înamorare de tot ce e al ei,
De-un zâmbet, de un tremur al gingaşei femei,
Când pentru o privire dai viaţă, dai noroc,
Când lumea ţi-este neagră, de nu eşti la un loc
Cu ea... Unde-i norocul ce l-a promis ea ţie?
Ce vă rămâne vouă? Urât şi sărăciei
În afară de versiunea publicată, Nu mă înţelegi mai are una, mai dezvoltată, de prin
1880-1881, în ms. 2282, f. 6-9. Reprodusă şi de Perpessicius în vol. IV, p. 436; note în vol. V,
p. 515 şi urm.
G. Ibrăileanu, neavând posibilitatea să cerceteze Albumul literar, a cerut informaţii lui Artur
Gorovei despre această publicaţie şi despre data exactă a poeziei. Vezi scrisoarea, în Cronica,
Iaşi; 1966, 11 iunie: Documente: G. Ibrăileanu către Artur Gorovei.
NU MĂ-NŢELEGI
În ochii mei acuma nimic nu are preţ
Ca taina ce ascunde a tale frumuseţi.
Mi-aş risipi o viaţă de cugetări senine
Pe basme şi nimicuri, cuvinte cumpănind,
În vorbe peritoare ca-n lanţ să te cuprind,
196
5
Şi în senin de stele durerile să-mi ferec
Pân' nu s-o stinge umbra lor dulce-n întunerec?
Şi azi când a mea minte, a farmecului roabă,
10 Din orişice durere îţi face o podoabă,
Şi când răsai nainte-mi ca marmura de clară
Iar ochii tăi cei mândri scânteie în afară,
Încă de-ale lor raze nu pot pătrunde încă
Ce-adânc trecut de gânduri e-n noaptea lor adâncă;
15 Azi - când a mea iubire e-atâta de curată,
Ca ziua cea de care tu eşti împresurată,
Ca setea ursitoare ce-o au dupăolaltă
Lumina de-ntunerec şi marmura de daltă,
Când sufletu-mi atârnă plutind în ochii mei
20 De un cutremur tainic al tinerei femei
Şi vieţile-a mândoror s-amestecă-n întreg,
Când înţeles de tine, eu însumi mă-nţeleg.
Să treacă înflorirea de-un vânt al recii ierne,
Să-nceţi a fi icoana iubirii cei eterne,
25 Cu marmura cea albă să nu te mai asameni,
Să fii ca toată lumea —frumoasă între oameni,
Să-ncete-acea simţire ce te-au făcut o zeie,
Să fii - încântătoare - dar numai o femeie,
Ş-atunci să-mi zici: — Privirea ce-atât ai adorat-o
30 E încă tot senină, fermecătoare... Iat-o!
E încă tot!... Avea-vei în ochii-mi acel preţ
Ce azi ţi-l dă sfiala pierdutei mele vieţi?
Voi fi supus duioasei, nemaisimţitei munci,
C-o oaste de imagini să te iubesc ş-atunci?
35 Au nu ştii tu ce suntem? Copii nimicniciei,
Nefericiri zvârlite în brazdele veciei,
Ca repedea rotire a undelor albastre
Gândirea noastră spuma zădărniciei noastre,
Iar visuri şi iluzii, pe marginea uitării,
40 Trec şi se pierd în zare ca paserile mării.
Şi ce rămâne-n urmă în noi decât obscura
Şi oarba suferinţă ce bântuie natura?
Şi azi când am puterea ce-o are numai Domnul,
Din chaosul uitării s-alung pe-o clipă somnul,
45 Pe schelea lumii noastre urâte şi-ntr-un chip,
Cu vorbe-mpestriţată, zidită din nisip,
Eu să zăresc o altă — un rai, o primăvară,
Şi-n codri plini de umbră lucire de izvoare —
Azi, când eşti prea mult înger şi prea puţin femeie,
197
50 Frumoasă cum nici Venus nu a putut să steie,
În loc de-a fi un soare al astei lumi întregi,
Tu îmi ucizi gândirea, căci nu mă înţelegi.
v. 8 La Perpessicius: umbra iar dulce-n...
v. 16 La Perpessicius: Ca aura de care...
În v. 16-17, Chendi transcrie formele de tranziţie: „Ca farmecul de care... - Ca setea cea
eternă..."
v. 27-28 În Pierdută pentru mine, zâmbind prin lume treci!, v. 25-26 şi 53-54:
Atât de frumoasă... şi tot numai femeie?
Ah! am crezut o clipă că eşti poate o zeie...
Pututa-a împotriva atâtora să steie
Când e aşa frumoasă, cînd nu-i decât femeie?
În Icoană şi privaz, v. 157—158:
Ce-i zic dumnezeire, şi înger, stea şi zeie,
Când ea este femeie şi vrea a fi femeie?
În Gelozie, v. 13-14:
Putut-a împotriva atâtora să steie,
Când e aşa de dulce şi nu-i decât femeie?
v. 35-38 În Preot şi filosof,v. 7-8, 11—12.
Şi noi simţim că suntem copii nimicniciei,
Nefericiri zvârlite în braţele veciei...
Ca unde trecătoare a mării cei albastre,
Dorinţa noastră - spuma nimicniciei noastre.
v. 41-42 În Memento mori, v. 346:
Nu simţim lumea pătrunsă de-o durere lungă, vană?
v 46 La Perpessicius: vorbe-mpestriţate, zidite...
v. 48 Versul şi-a găsit forma definitivă în Scrisoarea I, v. 10:
Şi câţi codri-ascund în umbră strălucire de izvoară
În Sarmis, v. 59-60:
Cum s-a putut ca-n lume aşa minuni să steie,
Căci tu eşti prea mult înger şi prea puţin femeie!
B:A:R: a intrat de curând în posesia unui ms. cuprinzând o versiune a poeziei cu oarecare
deosebiri faţă de cea din ms. 2282. Este o transcriere îngrijită, care reia unele versuri din
versiunea mai veche, aşa cum a apărut în Album literar, 15 martie 1886: v. 6-7, 16-17,
19-24.
Deosebiri faţă de ms. 2282 în versiunea ms. 5186:
v. 3 Căci pentru care altă minune decât tu
v. 4 Mi-aş risipi viaţa în vremea de acu
198
v. 13 Aşa că-mi iau simţirea, de nu pot să văz încă
v. 27 Să-ncete acel farmec ce te-au făcut o zeie
v 31 E încă tot!... Avè-vei în ochi-mi acel preţ
v 47 Eu să zăresc o lume-un rai de primăvară,
v 48 În codri plini de umbră sclipire de izvoară.
CE SUFLET TRIST...
În ms. 2260, f. 206. În ed. Hodoş, 1902, p. 86. În ed. Perpessicius, vol. IV, p. 395; note în
vol. V, p. 418, cu titlul după primul vers.
În ms. 2277, f. 52, aceste versuri de prin 1879:
La ce s-urmez cărarea departe pe pământ
De ce s-atârne toate nădejdile de vânt,
Iar inima, organul atâtor suferinţi
Trecut-o-au asupră-mi părinţii din părinţi?
Să voi s-o sufăr încă nu pot, dar nu mai voi,
O valuri luminoase, luaţi-mă-ntre voi...
Iar inima-mi organul atâtor suferinţi
N-o moşteniră veacuri părinţii din părinţi,
Ca să mi-o dea şi mie ca tristă moştenire,
Iubind cu-adâncă sete şi neaflând iubire?
În Pe lângă plopii fără soţ...
Căci te iubeam cu ochi păgâni
Şi plini de suferinţi,
Ce mi-i lăsară din bătrâni
Părinţii din părinţi.
DINTRE SUTE DE CATARGE
În ms. 2260, f. 273 r. şi v. În ed. Hodoş, 1902, p. 1-2. În ed. Perpessicius, vol. IV, p. 396;
note în vol. V, p. 418 şi urm.
În versiunile de tranziţie nota subiectivă este accentuată. În ms. 2277, f. 86-87 v.:
Taină neagră este jalea
Ce-mi străbate cânturile,
De mă-ngână-n toate calea
Valurile, vânturile...
Şi menit sunt să n-am parte
A ajunge malurile,
Căci mă duc tot mai departe
Vânturile, valurile.
În ms. 2277, f. 98:
Peste viaţa-mi sfărâmată
Gonind idealurile,
Pe de-a pururi vor străbate
Vânturile, valurile.
199
v. 9-10: Vezi şi Ce s-au ales... textul şi notele.
„Limitându-ne la sentimentul timpului, am constatat că motivele urmărite se reduc la acest
acord fundamental. Astfel, opoziţia de imagini tinereţe-bătrâneţe din Noaptea, cu accentele:
O, dezmiardă pân' ce fruntea-mi este netedă şi lină; ciuda că vremea nu se opreşte asupra
idilei din Singurătate, clurerea din Departe sunt de tine că clipa fericirii e pentru totdeauna
apusă; scuturarea liliecilor în chiar clipa jurămintelor eterne din Când amintirile...;
răsunetele în formă populară şi cultă a motivului naturii veşnice, pe când omul e
schimbător; viziunea trecerii universale din Stelele-n cer; desfacerea de vremelnic din
Glossă; aspiraţia spre eternitate din Oda — în metru antic —; în sfârşit în Dintre sute de
catarge, opoziţia dintre idealurile şi cânturile de o parte şi valurile, vânturile, de alta, toate
acestea sunt forme felurite pe care le ia sentimentul timpului. La acestea: s-ar mai putea
adăuga altele, tot atâtea feţe ale aceleiaşi forme interne, conştiinţa care suferă şi ar vrea să
se izbăvească de apărarea forţelor oarbe, care duc totul fără noi şi împotriva noastră" (D.
Caracostea, Arta cuvântului la Eminescu, p. 255).
DIN CERURILE-ALBASTRE
În ms. 2260, f. 261. În ed. Hodoş 1902, p. 103. În ed. Perpessicius vol. IV, p. 398; note în
vol. V, p. 423 şi urm., cu titlul după primul vers. Scrisă pe un afiş de teatru din 24 iunie 1880,
piesa Trei pălării, la teatrul „Orpheu".
Prin refren, poezia se înrudeşte cu Ce s-au ales... Vezi şi această compoziţie, textul şi
notele în acest volum.
RUGĂCIUNE
Rugăciune se află înglobată în Tat twam asi, versiunea din ms. 2276, f. 76-80. În ultima
versiune a poeziei Tat twam asi, din ms. 2260,i. 196-200, de prin 1880, Eminescu nu mai
cuprinde decât o parte a poeziei, cu altă ordine a versurilor. Aceasta a fost publicată de Maiorescu
în ed. VI (1892) cu titlul Rugăciune. Spre deosebire de ed. Maiorescu, în versiunea 2276, versul 7
este (f. 77 v.):
Şi dreapta ta-ncercată
După versiunile de la f. 78:
Privirea-ţi adorată - Şi mila ta-ncercată
— Şi mila ta-nălţată.
În ed. Perpessicius, vol. IV, p. 360; note în vol. V, p. 373 şi urm.
Pentru Rugăciune se află exerciţii, care cuprind, cu mici deosebiri şi versuri din forma de
mai sus, în ms. 2254, f. 104-103 v. şi ms. 2276, f. 18-19, 74-79. I.M. Raşcu, în Eminescu şi
catolicismul, Bucureşti, 1935, p. 7-9, prezintă dovezi că poetul a cunoscut deaproape Litaniile
Maicei Domnului, şi alte rugăciuni ale Bisericii latine.
TAT TWAM ASI
În ms. 2260, f. 196-200. În ed. Chendi, 1905. Ed. Scurtu, 1908. Ed. Perpessicius, vol. IV,
p. 362; note în vol. V, p. 373 şi urm
v. 8 Tu te-nchini... cu înţelesul: Tu te-nclini... Tot astfel în Feciorul de împărat fără de stea, v.
111: A tatălui său vorbă aude şi se-nchină...
200
v. 20 Ca temă şi concepţie socială, de comparat cu versul din Împărat şi proletar:
Nu! nu eşti tu de vină, ci cei ce te-au vândut!
Vezi şi notele la acest vers.
v 29-36 Desprinzând din poezie aceste versuri, Maiorescu le-a publicat în ed. VI, Poezii, sub
titlul Rugăciune. O dată cu aceasta, ed. VI publică încă cinci poezii noi. Vezi nota lui
Maiorescu la Pe un album, în vol. II al ediţiei de faţă.
Tema poeziei trebuie pusă în legătură cu ceea ce Eminescu a putut cunoaşte din
Schopenhauer, Lumea ca voinţă şi reprezentare, cap. XLIV din cartea a IIl-a. Dăm un pasaj în
traducerea lui Maiorescu: „Această cunoaştere a ideilor de grade superioare, ce o primim în
pictură prin mijlocirea străină, o putem dobândi şi nemijlocit, prin intuiţia pură a plantelor şi
contemplarea animalelor, a acestora anume în starea lor liberă, naturală şi când sunt în tihnă.
Privirea obiectivă a figurilor lor felurite şi admirabile şi a întregii lor mişcări şi lucrări este o lecţie
instructivă din marea carte a naturii, o descifrare a adevăratei Signatura rerum: în ele vedem
gradele şi modurile multiple ale manifestării voinţei, care, identică în toate fiinţele, tinde oriunde
spre o ţintă identică, care se obiectivează ca viaţă, ca existenţă, într-o varietate nesfârşită şi sub
atâtea forme diferite, care toate sunt acomodări la diferitele condiţii exterioare, comparabile
variaţiilor celor multe asupra aceleiaşi teme. Dar dacă ar fi să dăm spectatorului o desluşire despre
firea lor internă, şi pentru reflecţie şi cu un singur cuvânt, atunci am putea întrebuinţa mai bine
acea formulă sanscrită, care se întâlneşte de atâtea ori în cărţile sfinte ale inzilor şi se numeşte
Mahavakya, adică cuvântul cel mare: Tat twam asi, ceea ce vrea să zică: «acest vieţuitor eşti tu»".
Pentru „signatura rerum", Schopenhauer înscrie o notă" pe care-o dăm în traducere: „Iacob
Böhme în cartea sa De signatura rerum, cap. 1 § 15, 16 şi 17 spune: «Nu-i nici un lucru în natură
care să nu exprime şi-n afară conformaţia lui interioară: căci interiorul lucrează cu statornicie ca
să se revele. Orice lucru îşi are vocea sa prin care ajunge la revelare. Şi acesta e limbajul naturii,
prin care orice lucru îşi exprimă proprietatea sa şi se revelă şi se manifestă el însuşi. Căci fiecare
lucru ăşi arată pe mama sa, care i-a dat, ca al lui caracter, esenţa şi voinţa.» "
În ms. 2257, f. 215 se află un text în proză care dezvoltă tema din Tat twam asi. Textul este
datat aproximativ 1871 de Perpessicius, care îl reproduce (loc. cit., p. 374) şi pune problema că
am putea fi în faţa unei traduceri din limba franceză. Tot la Perpessicius, apropieri între ideile din
text şi cele ale lui Hugo (loc. cit., p. 373).
În notele la împărat şi proletar, vol. I, p. 356-357, Perpessicius dă o versiune a părţii finale
a poemului, după ms. 2262, f. 58. Legătura cu poemul acesta este evidentă, dar din cele două
teme: Tat twam asi şi Viaţa este un vis al morţii, poetul acordă atenţie îndeosebi primei. Dăm, de
aceea, aici, această versiune:
Unul şi-acelaşi este Cesar şi cerşetorul,
Părere-i osebirea cea mare dintre ei.
Schimbaţi-le doar locul şi aţi schimbat izvorul
Gândirii lor... Şi Cesar va plânge la piciorul
5 Unei statui... iar cellalt s-a sămui cu zei..
Acelaşi om e-un preot ce strigă şi declamă,
Acelaşi, în ostaşul ce merge la război,
Acelaşi, în orator cu vocea de aramă,
Acelaşi, în cesarul ce lumea o înhamă
10 La carul lui... Părerea-i desparte pe-amândoi.
Un vis este mărire, şi faimă, şi cădere,
Imperiul, coroana — mizeria, un vis...
Dormind îmblăm prin lume cuprinşi de o părere,
Străfulgerată doară de-a morţii-apropiere,
15 Zvârlindu-ne-n nimicul din care-am fost învins,
201
O clipă... şi în somnu-i o lume se cufundă...
O clipă... şi-ncetară şi sclavi, ş-eroi, şi regi...
Cum a putut părerea atât de mult s-ascundă
Propriul sens al lumii?... E spuma de pe-o undă,
20 Un vis al morţii-eterne e viaţa lumii-ntregi.
În legătură cu v. 13, amintim din Bossuet - Sermon sur la mort:„te doute quelquefois avec
Arnobe, si je dors ou si je veille: Vigilemus aliquando, an ipsum vigilare, quod dicitur, somni sit
perpetui portio. Je ne sais si ce que j'appelle veiller n'est peut-être pas une partie plus excitée
d'un sommeil profond." Despre izvoarele gândirii din v. 20, vezi Schopenhauer Lumea ca voinţă
şi reprezentare - Principiul raţiunii suficiente, § 5.
CU PÂNZELE-ATÂRNATE
În ms. 2276, f. 113. În Convorbiri literare din 1 aprilie 1902. În ed. Chendi, 1905. În ed.
Perpessicius, vol. IV, p. 397; note în vol. V, p. 420 şi urm. cu titlul după primul vers.
v. 8 La Perpessicius: nemuritoare,
v. 21 La Perpessicius: În cer întotdeuna.
Pe aceeaşi p. a ms., încadrând v. 21-24, sunt alte două catrene:
Astfel şi eu din lume De ce atâta plângere,
Voit-aş fi să pier, A tuturora soarte
Ca unda fără nume, E ardere - stingere,
Ca ziua cea de ieri. Viaţă şi moarte.
Cum nu pot fi versiuni ale catrenului v. 21-24, trebuie să presupunem că poezia este
neterminată şi că Eminescu ar fi avut intenţia să scrie încă două strofe pentru aceste catrene.
RĂSAI ASUPRA MEA...
În ms. 2260, f.202. În ed. Hodoş, 1902, p. 62. În ed. Perpessicius, vol. IV, p. 361; note în
vol. V, p. 371 şi urm.
v.6 Versul are două versiuni:„Pe inima-mi adânc noian de vină" şi "Deşi al meu e un noian de
vină". La Perpessicius, versiunea a II-a, care nu se racordează cu versul anterior. Chiar şi
dacă am interpreta: „Deşi un noian de vină e al meu", exprimând cât de multe sunt vinile de
care se simte copleşit poetul, expresia rămâne greoaie. Este necesar să utilizăm versiunea
primă, aducând schimbarea: „Din inima-mi..." în loc de „Pe inima-mi.
Poezia are o versiune, din aceeaşi vreme, în ms. 2276, f. 81, demnă să fie reprodusă, pentru
nuanţele ce se imprimă temei poetice.
Revars-asupra mea lumină lină,
O maică sfântă pururea fecioară...
Că-n visul meu ceresc de-odinioară
În umbra gândurilor mele vină.
5 Şi mii de limbi şi sute de popoară
Te-au înălţat în glorie senină,
O, dă-mi credinţa lor... cât de puţină,
Nu cred nimic şi asta mă doboară.
202
Nici în amor nu cred si nici în ură
10 Şi sfântă nu-mi mai e nici o idee,
Pierdui avântul ce-mi dădea tărie,
A mele visuri toate se pierdură...
Eşti prea mult înger, prea puţin femeie,
De ce te stingi în gândul meu... Marie!
v. 8 Se poate urmări evoluţia stării afective a lui Eminescu. În Epigonii (1870):
Voi credeaţi în scrisul vostru, noi nu credem în nimic.
Eu nu cred nici în Iehova (1876). În O,-nţelepciune, ai aripi de ceară! (1879):
Când nu mai crezi, să cânţi mai ai putere?
În O, stingă-se a vieţii... (1879):
Dar nu ţiu la nimica, căci nu mai cred nimic.
În Ca o făclie... (1880):
Dar nu ţin la nimica, căci nu mai cred nimic.
v. 13 În Nunta lui Brigbelu (1876) una din versiunile poemului Gemenii:
Căci tu eşti prea mult înger şi prea puţin femeie
Apoi, în S-a dus amorul...:
Prea mult un înger mi-ai părut
Şi prea puţin femeie...
GELOZIE
În ms. 2277, f. 37-40. În ed. Perpessicius, vol. IV, p. 422; note în vol. V, p. 223 şi
urm.
v.3-4 În Pentru păzirea auzului, sfat pentru a scăpa de imaginile ispititoare ale dragostei:
De vrei să scapi de ele, de-urmarea lor amară,
Astup-a ta ureche tu singur chiar - cu ceară...
v. 13-14 În Pierdută pentru mine, zâmbind prin lume treci!, v. 25 şi 53-54.
v. 26 Pentru „ochi de şerpe" vezi Gemenii, v. 122.
v. 35-36 În Pe lângă plopii fără soţ:
Căci azi le semeni tuturor,
La umblet şi la port,
Şi te privesc nepăsător
C-un rece ochi de mort.
v. 43-52 Versurile de extraordinară amploare. Eminescu a atins sublimul expresiei dragostei lui,
după ce în versurile 37-42 îşi înălţase sentimentul până la spiritualitatea pură.
Poezia, sub această formă, este de prin 1880 şi are versiuni anterioare, încă de prin
epoca ieşeană. Versiunea Când te-am văzut, Verena..., ms. 2260, f. 45-41; în ed. Chendi,
203
1905 cu titlul: Când te-am văzut, Venera...; în ed. Perpessicius, vol. IV, p. 260; note
în vol. V, p. 223 şi urm. poate fi de prin 1876, an de variată activitate lirică a
poetului.
CÂND TE-AM VĂZUT, VERENA...
Când te-am văzut, Verena, atunci am zis în sine-mi:
Zăvor voi pune minţii-mi, simţirei mele lacăt,
Să nu pătrundă dulce zâmbirea ta din treacăt
Prin uşile gândirei, cămara tristei inemi.
5 Căci nu voiam să ardă pe-al patimilor rug
Al gândurilor sânge şi sufletu-n cântare-mi;
Şi nu voiam a vieţii iluzie s-o sfarmi
Cu ochii tăi de-un dulce, puternic vicleşug.
Te miri atunci, crăiasă, când tu zâmbeşti, că tac:
10 Eu idolului mândru scot ochii blânzi de şerpe,
La rodul gurii tale gândirile-mi sunt sterpe,
De cărnurile albe eu fălcile-ţi dizbrac.
Şi pielea de deasupra şi buzele le tai.
Hidoasa căpăţână de păru-i despoiată,
15 Din sânge şi din flegmă scârbos e închegată.
O, ce rămase-atuncea naintea minţii-mi? Vai!
Nu-mi mrejuiai gândirea cu perii tăi cei deşi,
Nu-mi pătrundeai, tu idol, în gând vrodinioară;
Pentru că porţi pe oase un obrăzar de ceară,
20 Păreai a fi-nceputul frumos al unui leş.
Oricât fii mlădioasă, oricum fie-al tău port,
Şi blândă ca un înger de-ai fi cântat în psalme,
Sau dacă, o heteră, jucând băteai din palme,
Priveam de o potrivă c-un rece ochi de mort.
25 De dulcea iscodire eu mă feream în lături,
În veci cătam în suflet mânia s-o întărt,
Ca lumea ş-a ei chipuri să-mi pară vis deşert
De muiereşti cuvinte şi lunecoase sfaturi.
Uşor te biruieşte poftirea frumuseţii,
30 Ziceam - şi o privire din arcul cel cu gene
Te-nvaţă crud durerea fiinţei pământene
Şi-n inimă îţi bagă el viermele vieţii.
Venin e sărutarea păgânei zâne Vineri,
Care aruncă-n inimi săgeţile-ndulcirii,
35 Dizbărbătează mintea cu vălul amăgirii —
Deci în zădar ţi-i gura frumoasă, ochii tineri.
204
Decât să-ntind privirea-mi, ca mâni fără de trup,
Să caut cu ei dulcea a ochilor tăi vrajă,
În porţile acestea mi-oi pune mâna strajă, —
40 De nu - atunci din frunte-mi mai bine să mi-i rup.
v. 1-4 În Diamantul Nordului, v 173-175:
În van e, crăiaso! zâmbirea-ţi din treacăt
Căci mintea mea pus-au simţirilor lacăt
Şi chipu-ţi nu poate pătrunde-n visare-mi...
v. 10 şi urm La aceste versuri fac aluzie Constanţa Marinescu (Postumele lui Eminescu, Buc, 1912,
p. 26) şi G. Călinescu (Cultura lui Eminescu, în Studii şi cercetări de istorie literară şi folclor,
1956, nr. 1-2, p. 48) cînd găsesc baudelairianism la Eminescu. În notele noastre, de mai multe
ori am făcut apropieri între unele versuri ale lui Eminescu şi versuri din Baudelaire. Fără
îndoială, Eminescu a cunoscut Les fleurs du mal, dar este greşită trimiterea, în legătură cu v.
10 şi urm. la Une charogne, tară nici o altă lămurire. Baudelaire, e drept, a utilizat imagini
realiste, dar de la ele s-a ridicat la spiritualitate, la o „peinture d'une vie magnifique", la
„vibrations infmies", la „mouvements harmonieux", după cum remarcă un comentator, André
Ferran. Tocmai această spiritualitate n-o aflăm în versurile din Când te-am văzut, Verena...
spre deosebire de Gelozie. Izvorul pentru v. 12 şi urm. din Când te-am văzut, Verena... este cel
arătat de I. Creţu în Din aspectele limbajului eminescian (Limba română, nr. 2-1965). În
Cărticică sfătuitoare pentru păzirea celor cinci simţuri de monahul Nicodim, trad. rom. din
greceşte de un anonim în 1819, se află următoarele:
„Iar dacă diavolul nu încetează a te supăra cu acel idol al feaţii care s-au apucat a să
tipări în nălucirea ta, te sfătuieşte dumnezeescu Gură de aur... să unelteşti acest meşteşug,
pentru ca să te izbăveşti de împătimirea lui, adică cu mintea ta scoate ochii idolului aceluia,
scoate carnea de pe fălcile lui, taie buzele lui, scoate partea ceea ce pre deasupra se arată
frumoasă şi socoteşte că ceea ce să ascunde dedesupt iaste atâta de greţoasă încât omul nu
suferă a vedea fără urâciune şi îngreţoşare. Pentru că nu iaste altă decât o căpăţână
despoiată şi un ciolan roş plin de sânge şi groaznic la vedere... şi aşa să taie ochii idolului
şi cărnurile obrazelor să se scoată, să se taie buzele şi să veadă de-acia închegare urâtă de
oase goale şi aşa să priceapă că... cea iubită nimic nu era alta decât sînge şi oareşcare
flegmă închegată..." (f. 49 şi 50). Poetul a cunoscut şi piesa lui Racine, Athalie, actul II, sc.
V, visul Athaliei.
v. 24 De observat că „un rece ochi de mort" este o expresie de prin 1876, care şi-a găsit locul ei
definitiv numai odată cu Pe lângă plopii fără soţ.
v. 25-28 În Diamantul Nordului, v. 177-178:
Păstrează, crăiaso, viclenele sfaturi,
În laturi, frumoasă ispită, în laturi.
v. 37-40 În Pierdută pentru mine, zâmbind prin lume treci!, v. 109 şi urm.
Să văd a ta făptură să nu mai fi ajuns!
Ce demon oare-n cale-ţi m-a pus ca să pătrunz -
Şi de sub frunte ochii mai bine i-aş fi rupt
Decât să sorb din ochi-i veninul ce l-am supt,
Decât să fiu un preot la un astfel de cult,
Mai bine-mi rupeam capul şi-aş fi pierit de
PENTRU PAZIREA AUZULUI
PENTRU PAZIREA AUZULUI
Dacă auzi în aer cântare dulce, veche,
O taie chiar cu sila de la a ta ureche -
Căci cântecele-acestea te-nchină desmierdării
Şi-ţi leagănă simţirea pe undele uitării;
5 Se varsă înlăuntru-ţi a aerului miere
Slăbănogindu-ţi mintea şi mândra ei putere
Şi acea socoteală măreaţă-mbărbătată
A sufletului mândru o-ntunecă îndată.
Prea dulce adormire în aer curge miere
10 Şi inima-ţi bărbată devine de muiere,
Iar mintea ta cu partea ei cea nălucitoare
Nu încetează-n forme a plămădi, uşoare,
Acele chipuri mândre în cântec înţelese:
Cu chipuri pătimaşe se umple ea adese.
15 Când cântăreţii nu-i vezi ş-a fi muieri se-ntâmplă,
Atunci se bate-n tremur sângele tău sub tâmplă
Şi-n primitorii creieri îndată el încheagă
Poftite chipuri albe - femei cu firea dragă.
Nu fluieraţi de-aceea urechii-n versul iambic:
20 Picioru-uşor se mişcă, în saltul ditirambic,
Fără de rânduială, şi dulce şi molatec,
Ca ceara ea îţi face sufletul muieratec.
De vrei să scapi de ele, de-urmarea lor amară,
Astup-a ta ureche tu singur chiar - cu ceară.
25 Nu spune-un basmu numai poetul cel vorbăreţ
De eroul Odissev cel mult meşteşugâreţ;
Şi-au astupat cu ceară urechea, să se culce,
La glasul de sirenă adormitor de dulce,
Ş-astfel putut-a numai corabia-i s-o poarte
30 Pe lângă a lor ostrov aducător de moarte;
Dori pază şi sie, urechei, înţeleptul,
Cu gândul să-şi ferească şi inima şi pieptul.
Căci far' de rânduială e al femeiei vers,
Ca de pe-o tablă gândul din minte ţi l-a şters:
35 Te farmecă, urechei neavând învălitoare,
Sirena desmierdării de moarte purtătoare.
185
Cu drept cuvânt de-aceea se prihănesc de carte
Asirienii antici din Asia departe,
Ce nu se-mbată însă [nicicând] cu dulce vin
40 Ci [cu] cântări molateci, cu-al glasului suspin.
Ei schilozesc băieţii ca glasul să-l subţie,
Ca gura lor ca gura muierilor să fie.
Păreau c-a lor fiinţe sunt cu muierea gemeni,
Cântau cu glasul dulce şi rugător asemeni.
45 La cânturi desfrânate ei ascultau cu haz,
Se îmbătau de patimi, se îmbrăcau cu-atlaz
Şi numai în odihnă şi-n desfătări de rând,
Culcaţi pe sub umbrare, trăiau ei putrezind
În dulce lenevire şi nu erau destoinici:
50 S-asculte glasul aspru al trâmbiţei războinici:
Hrănindu-şi nălucirea cu gânduri moi, băieţii,
Să pară cântăreţe - că li sunt cântăreţii.
Cu cele-ndulcitoare a oamenilor glasuri,
Cu zicători s-asamăn' şi glasul cel de pasări.
55 Ba-mpătimit se poate să fie omul oare
Pentru jivine-adesea şi necuvântătoare.
Onorie-mpăratul mai mult iubea acuşa.
Decât cetatea Roma - pe Roma căţeluşa.
Mai mult decât pe oameni, inimi împătimite
60 Iubesc flori, iubesc păsări cu penele-mpistrite.
Sunt oameni care vecinie cu oameni nu se-mpac.
Şi Xerxes se-ndrăgeşte mai iute de-un copac:
Platanu-mpodobeşte el ca pre o mireasă
Şi spânzură în crenge gherdamuri mult frumoasă;
65 De ramuri el atârnă cercei şi cu inele
Şi rădăcina vezi-o înfrumuseţând braţele
Şi vârfu-ncununează surguei împărăteşti...
(Să semene cu-o mândră crăiasă din poveşti).
Şi-astfel împodobindu-l, el rădăcina-adapă
70 Cu o mult preţioasă, mirositoare apă.
Spre a-şi păzi mireasa de orice ochi obraznic,
Străjeri el pune-n poartă, aproape pune paznic,
Iar despre-un alt se spune, că mult au îndrăgit
P-un chip pe care singur cu mâna I-a cioplit:
75 Sărută-mbrăţişează el propria făptură
Şi singur se jertfeşte cu sufletul pe gură.
[ 1 8 7 6 ]
Dacă auzi în aer cântare dulce, veche,
O taie chiar cu sila de la a ta ureche -
Căci cântecele-acestea te-nchină desmierdării
Şi-ţi leagănă simţirea pe undele uitării;
5 Se varsă înlăuntru-ţi a aerului miere
Slăbănogindu-ţi mintea şi mândra ei putere
Şi acea socoteală măreaţă-mbărbătată
A sufletului mândru o-ntunecă îndată.
Prea dulce adormire în aer curge miere
10 Şi inima-ţi bărbată devine de muiere,
Iar mintea ta cu partea ei cea nălucitoare
Nu încetează-n forme a plămădi, uşoare,
Acele chipuri mândre în cântec înţelese:
Cu chipuri pătimaşe se umple ea adese.
15 Când cântăreţii nu-i vezi ş-a fi muieri se-ntâmplă,
Atunci se bate-n tremur sângele tău sub tâmplă
Şi-n primitorii creieri îndată el încheagă
Poftite chipuri albe - femei cu firea dragă.
Nu fluieraţi de-aceea urechii-n versul iambic:
20 Picioru-uşor se mişcă, în saltul ditirambic,
Fără de rânduială, şi dulce şi molatec,
Ca ceara ea îţi face sufletul muieratec.
De vrei să scapi de ele, de-urmarea lor amară,
Astup-a ta ureche tu singur chiar - cu ceară.
25 Nu spune-un basmu numai poetul cel vorbăreţ
De eroul Odissev cel mult meşteşugâreţ;
Şi-au astupat cu ceară urechea, să se culce,
La glasul de sirenă adormitor de dulce,
Ş-astfel putut-a numai corabia-i s-o poarte
30 Pe lângă a lor ostrov aducător de moarte;
Dori pază şi sie, urechei, înţeleptul,
Cu gândul să-şi ferească şi inima şi pieptul.
Căci far' de rânduială e al femeiei vers,
Ca de pe-o tablă gândul din minte ţi l-a şters:
35 Te farmecă, urechei neavând învălitoare,
Sirena desmierdării de moarte purtătoare.
185
Cu drept cuvânt de-aceea se prihănesc de carte
Asirienii antici din Asia departe,
Ce nu se-mbată însă [nicicând] cu dulce vin
40 Ci [cu] cântări molateci, cu-al glasului suspin.
Ei schilozesc băieţii ca glasul să-l subţie,
Ca gura lor ca gura muierilor să fie.
Păreau c-a lor fiinţe sunt cu muierea gemeni,
Cântau cu glasul dulce şi rugător asemeni.
45 La cânturi desfrânate ei ascultau cu haz,
Se îmbătau de patimi, se îmbrăcau cu-atlaz
Şi numai în odihnă şi-n desfătări de rând,
Culcaţi pe sub umbrare, trăiau ei putrezind
În dulce lenevire şi nu erau destoinici:
50 S-asculte glasul aspru al trâmbiţei războinici:
Hrănindu-şi nălucirea cu gânduri moi, băieţii,
Să pară cântăreţe - că li sunt cântăreţii.
Cu cele-ndulcitoare a oamenilor glasuri,
Cu zicători s-asamăn' şi glasul cel de pasări.
55 Ba-mpătimit se poate să fie omul oare
Pentru jivine-adesea şi necuvântătoare.
Onorie-mpăratul mai mult iubea acuşa.
Decât cetatea Roma - pe Roma căţeluşa.
Mai mult decât pe oameni, inimi împătimite
60 Iubesc flori, iubesc păsări cu penele-mpistrite.
Sunt oameni care vecinie cu oameni nu se-mpac.
Şi Xerxes se-ndrăgeşte mai iute de-un copac:
Platanu-mpodobeşte el ca pre o mireasă
Şi spânzură în crenge gherdamuri mult frumoasă;
65 De ramuri el atârnă cercei şi cu inele
Şi rădăcina vezi-o înfrumuseţând braţele
Şi vârfu-ncununează surguei împărăteşti...
(Să semene cu-o mândră crăiasă din poveşti).
Şi-astfel împodobindu-l, el rădăcina-adapă
70 Cu o mult preţioasă, mirositoare apă.
Spre a-şi păzi mireasa de orice ochi obraznic,
Străjeri el pune-n poartă, aproape pune paznic,
Iar despre-un alt se spune, că mult au îndrăgit
P-un chip pe care singur cu mâna I-a cioplit:
75 Sărută-mbrăţişează el propria făptură
Şi singur se jertfeşte cu sufletul pe gură.
[ 1 8 7 6 ]
CĂTRE MERCUR
CĂTRE MERCUR
(ODE, III, 11)
O, Mercur, a cărui poveţi deprinse-un
Amphion, urnind după cântu-i pietre,
Şi tu liră, care-n cald avânt din şapte
Coarde suna-vei,
5 Templelor, ospeţelor mari amică -
Nu c-altdată, fără de grai - o, spune-mi
Cântul, cărui nenduplecata Lyde-i
Plece urechea.
Ea ca mânza tretină-n câmp se joacă,
10 S-o atingi chiar nengăduind. Nu ştie
Rostul nunţii; crudă rămâne pentru-a
Soţului patemi.
Tigri după tine se iau şi codri,
Râul care fuge spumând opri-l-ai,
15 Alintându-l, fere-ndărăt portarul
Orcului groaznic,
Cerber ce cu sute de şerpi în creştet
Ca ş-al furiilor, exalează ciumă
Pe când spume fac şi venin tustrele
20 Limbile gurii.
Chiar Ixion, Tytios chiar în silă
Au zâmbit, deşartă rămas-au urna,
A lui Danau fiici auzind cântarea-ţi
Fermecătoare.
170
25 Lyde-ascultă crimele-acelor fiice,
Căci pedeapsa lor e să umple vasul,
Ce de-a pururi fără de fund se scurge -
Soarta-ndelungă
Urmăreşte crimele mari în iad chiar;
30 Căci păcat mai nelegiuit putè-s-ar
Decât moarte soţilor lor cu aspru
Fier să le deie?
Una numai, demnă de-a nunţii faclă,
Vicleni frumos pe cumplitu-i tată,
35 Strălucind vestită de-atunci prin secoli,
Nobila fiică!
-Scoli - ea zise, tânărul soţ trezindu-şi -
Scoli să nu-ţi dea somnul de veci de unde
N-aştepţi. Fugi de socru-tău, de surori ce
Fără de lege,
40 Ca leoaice cari surprind juncanii,
Mirii lor ucid... numai eu mai blândă
Nici în tine dau, nici voi a te ţine-n
Negrele ziduri...
45 M-o-ncărca părintele meu cu lanţuri
Pentru că-ndurare avui de-un biet om
Sau pe-un vas trimite-mă-va departe-n
Câmpii numidici.
Fugi oriunde ochii te duc ori vântul
50 Până-i noapte, până veghează Venus,
Mergi cu bine. Ţine-mă minte... sapă-un
Vers pe mormântu-mi.
[13 8 0]
(ODE, III, 11)
O, Mercur, a cărui poveţi deprinse-un
Amphion, urnind după cântu-i pietre,
Şi tu liră, care-n cald avânt din şapte
Coarde suna-vei,
5 Templelor, ospeţelor mari amică -
Nu c-altdată, fără de grai - o, spune-mi
Cântul, cărui nenduplecata Lyde-i
Plece urechea.
Ea ca mânza tretină-n câmp se joacă,
10 S-o atingi chiar nengăduind. Nu ştie
Rostul nunţii; crudă rămâne pentru-a
Soţului patemi.
Tigri după tine se iau şi codri,
Râul care fuge spumând opri-l-ai,
15 Alintându-l, fere-ndărăt portarul
Orcului groaznic,
Cerber ce cu sute de şerpi în creştet
Ca ş-al furiilor, exalează ciumă
Pe când spume fac şi venin tustrele
20 Limbile gurii.
Chiar Ixion, Tytios chiar în silă
Au zâmbit, deşartă rămas-au urna,
A lui Danau fiici auzind cântarea-ţi
Fermecătoare.
170
25 Lyde-ascultă crimele-acelor fiice,
Căci pedeapsa lor e să umple vasul,
Ce de-a pururi fără de fund se scurge -
Soarta-ndelungă
Urmăreşte crimele mari în iad chiar;
30 Căci păcat mai nelegiuit putè-s-ar
Decât moarte soţilor lor cu aspru
Fier să le deie?
Una numai, demnă de-a nunţii faclă,
Vicleni frumos pe cumplitu-i tată,
35 Strălucind vestită de-atunci prin secoli,
Nobila fiică!
-Scoli - ea zise, tânărul soţ trezindu-şi -
Scoli să nu-ţi dea somnul de veci de unde
N-aştepţi. Fugi de socru-tău, de surori ce
Fără de lege,
40 Ca leoaice cari surprind juncanii,
Mirii lor ucid... numai eu mai blândă
Nici în tine dau, nici voi a te ţine-n
Negrele ziduri...
45 M-o-ncărca părintele meu cu lanţuri
Pentru că-ndurare avui de-un biet om
Sau pe-un vas trimite-mă-va departe-n
Câmpii numidici.
Fugi oriunde ochii te duc ori vântul
50 Până-i noapte, până veghează Venus,
Mergi cu bine. Ţine-mă minte... sapă-un
Vers pe mormântu-mi.
[13 8 0]
CĂTRE SCLAV
CĂTRE SCLAV
(ODE, I, 38)
Lux persan urli, băiete, şi nu voiu
Cu fâşii de tei ca să legi cununa-mi,
Nu căta-n zădar să descoperi unde-i
Ultima roză!
5 Simplul mirt cu flori să nu-l mai adăogi...
Nu te-ar prinde rău pe tine, paharnic,
Şi nici mie rău nu-mi sade când beau la
Umbra de viţă.
[ 1 8 7 9 ]
(ODE, I, 38)
Lux persan urli, băiete, şi nu voiu
Cu fâşii de tei ca să legi cununa-mi,
Nu căta-n zădar să descoperi unde-i
Ultima roză!
5 Simplul mirt cu flori să nu-l mai adăogi...
Nu te-ar prinde rău pe tine, paharnic,
Şi nici mie rău nu-mi sade când beau la
Umbra de viţă.
[ 1 8 7 9 ]
CĂTRE BULLATIUS
CĂTRE BULLATIUS
(EPISTOLE, I, II)
Cum ţi se pare, Bullaţiu, Chio, falnicul Lesbos,
Samosul cel elegant, Sardes, cetatea lui Croesus?
Smyrna ori Colophon? Mai mari, mai mici decât faima?
Ori sunt nimic alături cu câmpul lui Mart şi cu Tibrul?
Au preferi vrun oraş din cele-nchinate lui Attal?
Ori de urâtul mării şi-a drumului Lebedu-l lauzi?
„Lebedul? Ştii tu ce e", -mi răspunzi? Mai pustiu decât Gabii,
Mai strâmt decât Fidenii; şi totuşi, aicea viaţa-mi
Voi s-o petrec, uitat de ai mei, uitându-i pre dânşii,
10 Dintr-un mal depărtat privind la Neptun turburatul.
Oare acel ce la Roma din Capua pleacă pe ploaie,
Plin de noroi, pentru-asta viaţa-i în han va petrece-o?
Oare cel degerat lăuda-va cuptorul şi baia
Ca pe lucruri ce singure dau fericire vieţii?
15 Pentru că austrul puternic te bântuie, vinde-vei oare
Vasul în care-ai plecat, dincolo de valul Egeic?
Pentru-un om aşezat, Rhodos, Mitilene frumoasa
Par ca pănura grea în arşiţă, par ca şi haina
Cea de câmp în timp vicolos, ori ca baia în Tibru
20 Iarna, ori ca un foc pe vatră-n luna lui august.
Deci din Roma se cade, soarta fiind cu priinţă,
Să fericeşti depărtatele Samos, Chio şi Rhodos.
Ia dar mulţumitor în mâni fericitele ore
Cari un zeu ţi le dă: n-amâna cele bune pe alt an
25 Şi te vei şti trăind fericit oriunde în lume.
Grijile noastre fug de cuvinte şi-nţelepciune,
Nu de un loc ce răsare domnind peste apele mării.
167
5
Cerul deasupra schimbi, nu sufletul, marea trecând-o.
Oţiul fără de-astâmpăr ne zbuciumă. Duşi de corăbii
30 Şi de trăsuri, căutăm bun trai. Ce cauţi aici e;
E-un Ulubrae chiar, de păstrezi în inimă cumpăt.
[ 1 8 7 8 - 1 8 7 9 ]
168
(EPISTOLE, I, II)
Cum ţi se pare, Bullaţiu, Chio, falnicul Lesbos,
Samosul cel elegant, Sardes, cetatea lui Croesus?
Smyrna ori Colophon? Mai mari, mai mici decât faima?
Ori sunt nimic alături cu câmpul lui Mart şi cu Tibrul?
Au preferi vrun oraş din cele-nchinate lui Attal?
Ori de urâtul mării şi-a drumului Lebedu-l lauzi?
„Lebedul? Ştii tu ce e", -mi răspunzi? Mai pustiu decât Gabii,
Mai strâmt decât Fidenii; şi totuşi, aicea viaţa-mi
Voi s-o petrec, uitat de ai mei, uitându-i pre dânşii,
10 Dintr-un mal depărtat privind la Neptun turburatul.
Oare acel ce la Roma din Capua pleacă pe ploaie,
Plin de noroi, pentru-asta viaţa-i în han va petrece-o?
Oare cel degerat lăuda-va cuptorul şi baia
Ca pe lucruri ce singure dau fericire vieţii?
15 Pentru că austrul puternic te bântuie, vinde-vei oare
Vasul în care-ai plecat, dincolo de valul Egeic?
Pentru-un om aşezat, Rhodos, Mitilene frumoasa
Par ca pănura grea în arşiţă, par ca şi haina
Cea de câmp în timp vicolos, ori ca baia în Tibru
20 Iarna, ori ca un foc pe vatră-n luna lui august.
Deci din Roma se cade, soarta fiind cu priinţă,
Să fericeşti depărtatele Samos, Chio şi Rhodos.
Ia dar mulţumitor în mâni fericitele ore
Cari un zeu ţi le dă: n-amâna cele bune pe alt an
25 Şi te vei şti trăind fericit oriunde în lume.
Grijile noastre fug de cuvinte şi-nţelepciune,
Nu de un loc ce răsare domnind peste apele mării.
167
5
Cerul deasupra schimbi, nu sufletul, marea trecând-o.
Oţiul fără de-astâmpăr ne zbuciumă. Duşi de corăbii
30 Şi de trăsuri, căutăm bun trai. Ce cauţi aici e;
E-un Ulubrae chiar, de păstrezi în inimă cumpăt.
[ 1 8 7 8 - 1 8 7 9 ]
168
CALUL TROIAN
CALUL TROIAN
Şi ascultând aşa fel de-al unora îndemn,
Băgară în cetate pe calul cel de lemn
Şi-apoi pe veselie, pe chef se aşternură
Pân' ce în miezul nopţii pe toţii somnu-i fură...
5 Din calul acel mare elinii se coboară,
Cu pază ei pin uliţi în pândă se strecoară;
Cum văd că mic şi mare căzuse-n somn ca morţi,
Ei gâtuie străjerii, ce stau lungiţi la porţi
Ş-aprind făclii în noapte pe-a zidurilor creste.
10 Din Tenedos văzură luminile aceste
Şi-mplătoşaţi cum fură, armaţi cu lănci şi săbii,
S-apropie de ţărmuri pe negrele corăbii.
Când peste lumea toată domnea a nopţii slavă
Ei prea cu molcomişul şi iară de gâlceava
15 Intrară în cetate... oricare repezi
Şi începur-în toţii a da şi a snopi,
Tăiau bătrâni şi tineri, din mic până la mare,
Ostaşi în floarea vârstei si tinere fecioare...
Şi[-s] chiote, blesteme din inimă, rărunchi.
20 Prin porţile cetăţii curgeau pân-în genunchi
Şiroaiele de sânge... pe pruncii cei de ţâţă
Îi aruncau în flăcări, să nu rămâie viţă
Şi urmă de Troada... Şi dând în visterie
Grămezile de aur răpeau cu lăcomie.
25 Trei zile pustiiră cetatea şi olatul
Împlând cu jale ţara lui Priam-împăratul.
Când oamenii grămadă-s ucişi în orice loc,
Elinii atunci dederă cetăţii mândre foc
De răsărea din ziduri o mare de jeratec
30 Roşind bolta întreagă şi câmpul singuratec.
De planşete în vânturi - de vaietele mumii
Nu se vedeau de flăcări nici marginile lumii.
[ 1 8 7 9 ]
Şi ascultând aşa fel de-al unora îndemn,
Băgară în cetate pe calul cel de lemn
Şi-apoi pe veselie, pe chef se aşternură
Pân' ce în miezul nopţii pe toţii somnu-i fură...
5 Din calul acel mare elinii se coboară,
Cu pază ei pin uliţi în pândă se strecoară;
Cum văd că mic şi mare căzuse-n somn ca morţi,
Ei gâtuie străjerii, ce stau lungiţi la porţi
Ş-aprind făclii în noapte pe-a zidurilor creste.
10 Din Tenedos văzură luminile aceste
Şi-mplătoşaţi cum fură, armaţi cu lănci şi săbii,
S-apropie de ţărmuri pe negrele corăbii.
Când peste lumea toată domnea a nopţii slavă
Ei prea cu molcomişul şi iară de gâlceava
15 Intrară în cetate... oricare repezi
Şi începur-în toţii a da şi a snopi,
Tăiau bătrâni şi tineri, din mic până la mare,
Ostaşi în floarea vârstei si tinere fecioare...
Şi[-s] chiote, blesteme din inimă, rărunchi.
20 Prin porţile cetăţii curgeau pân-în genunchi
Şiroaiele de sânge... pe pruncii cei de ţâţă
Îi aruncau în flăcări, să nu rămâie viţă
Şi urmă de Troada... Şi dând în visterie
Grămezile de aur răpeau cu lăcomie.
25 Trei zile pustiiră cetatea şi olatul
Împlând cu jale ţara lui Priam-împăratul.
Când oamenii grămadă-s ucişi în orice loc,
Elinii atunci dederă cetăţii mândre foc
De răsărea din ziduri o mare de jeratec
30 Roşind bolta întreagă şi câmpul singuratec.
De planşete în vânturi - de vaietele mumii
Nu se vedeau de flăcări nici marginile lumii.
[ 1 8 7 9 ]
MEDICUL SĂRACILOR
MEDICUL SĂRACILOR
Prin murii ulicioare-ntunecate,
Calci pospăind cu picioruşul tău,
Cu fruntea-n cozi de aur adunate.
De jur în jur - cu grijă te-uiţi mereu
În toate părţile - a tale buze
Murmură lin ce tu socoţi a vrea
Şi-apoi dispari în porţile ursuze -
În vechea casă hrentuită - rea.
Să te urmăm pe scări mai putrezite
10 Pocnind sub paşii tăi atât de-uşori.
Tu le urci iute şi bătăi pripite
Îţi îmflă piepţii - stai adeseori -;
Acum deschisă-i uşa - tata-n jeţu-i
Ochii şi-ndreapt' sub verde cozoroc
15 Şi micu-ţi frate călăreşte băţu-i,
Iar mama ta cârpeşte la un roc.
Tu i-ai adus lui Ciulei o căciulă,
Tatei o gumă, mamei bumbăcel,
De-a ta privire casa nu-i sătulă,
20 Odor al clasei vechi, copil frumos.
Nu vezi cum ochii toţi ţintesc la tine?
Tu scoţi timidă cu mânuţa parale
Din sacul tău - pui bani mărunţi grămadă
Pe masă - preţul săptămânei tale.
25 Şi roşă eşti ca mărul, de mândrie.
Că mama-ţi netezeşte fruntea albă.
Eşti dragă tatei şi numiri o mie
Îţi dă Ciulei în cizme fără talpă.
158
5
Fii binecuvântată-n vecinicie,
30 Tu, înger blond în arătare albă.
Dar colo sus în colţ de stradă,
Aduc doi oameni parc-o ladă.
O ladă nu-i - este o raclă.
N-urmează nime - nici o faclă
35 Şi nici un preot - lângă templu.
Ei trec cu grabă făr' exemplu.
Cine-a murit? - nu ştie nime.
E-un sinucid? - s-a stins în lume
Neplâns, necunoscut şi far' să ştii
40 Nici c-a trăit şi nici cine-i.
A fost un medic de sărmani.
Sărman el singur, plin de ani.
În chilioara lui retras
Da sfatul lui cu dulce glas.
45 Trăia din scris şi din tradus,
Nimicuri ce erau în uz. -
Când a murit, deşi om n-a fost
Cărui amic să nu-i fi fost
Şi totuşi nime n-a-ntrebat
50 Cine la groapă fu cărat
Şi nu se mir' cum de nu-l văd
Mergând pe uliţe încet.
Le-a dispărut din ochi o zi,
Din minte vecinic le pieri.
55 Dar în palat cu cariatide
Stă în fereastă naltă, râde
Un medic gras şi pântecos
Cu o ţigară-n botul gros.
Văzând sicriul de stejar,
60 Mustaţa şi-o suceşte iar,
Fluieră-ncet prin dinţii săi:
Desigur nu-i bolnav de-ai mei.
Dar totuşi de departe văzând acest sicriu,
L-urmează de departe un om cu ochiul viu,
65 La groapa lui ce-afară-i de cimitir şi porţi -
Căci ateist fu mortul. - E furul cel de morţi.
159
Câmpia incoloră de sară-i apăsată
Curând l-acoperiră c-o mână de pământ.
Nici umbra-i nu-i în lume. Şi sufletul lui vânt
70 Şi ca şi cum pe lume n-ar fi fost niciodată.
Ba chiar expus ca locul unde fu îngropat
Cu-acel al unui lotru să fie-nconjurat,
Afar' de cimitirul făcut pentru acei
Ce-au murit în credinţa, ce-o aveau popii lor.
75 Expus ca corpu acela să fie chiar furat,
Lipsit de orice pază, de zid neapărat...
Şi-ntr-adevăr o umbră se desemnă pe zid:
Cel ce urmă sicriu-i e cerşetorul hâd.
E fur de morţi... Ş-aruncă el cârja de o parte,
80 Ochii din fund şi-ntoarce, el ce trecea de orb,
Priveşte la mormântul cel galben, mâna-i arde
Parcă trecu fiorul prin inima-i de corb.
Biet om care se ţine cu mână beşicată
Şi neagră, aspră, groasă, plină de bătături,
85 Care-n lumina lunei fantastic se arată
În trenţele-i curgânde şi răzimat de muri.
Ăst om urât ce are atâta bucurie,
Când ar vede că arde o casă, piere-un om,
Ce milă îl pătrunse, de stă-n nedumerire
90 Şi clatină în vânturi complitul lui fantom.
Nu-i milă. De ce oare îi vine-aminte-acuma
Ce-a fost? A-nceput cariera fiind negustor de sclavi
Şi sărăcind căzuse din treaptă-n treaptă - numa
Un om îi scăpă gâtul de nodul unui laţ.
95 Galerian pe fugă şi osândit la moarte,
Călcă-ntr-o noapte-oraşul cel mare şi căzu
Pe strade de-osteneală, de foame - şi pe soarte
El blestemă. - De ziduri s-apropie, şezu.
160
Întinse mâna neagră la trecători, dar nime
100 Nu se uita la dânsul; cum lumea se trecu
Nepăsătoare... atuncea pierdut de-amărăciune,
A vrut să se denunţe, să strige cine fu.
Pe strada pustiită un om trecu atuncea,
Un om bătrân şi dulce, cu straiul vechi şi ros.
105 Văzu chipul de jale mai mort de oboseală,
Îl ridică în braţu-i, ducându-l aşa rufos
Cum el era, la sine în casă fără grijă
Şi far' să se ruşine de un aşa amic.
În mica-i zăhăstrie de toate-i purta grijă
110 Şi în schimb el nu-i cere nici numele, nimic
Dar inimă îşi face, de groapă s-apropie,
Cu mânile răneşte mereu galbenul hlei,
Puţin adâncă-i groapa, curând ajunge dânsul
Şi scândura răsună sub pumnii lui cei grei -
115 Aha!... cu bucurie el trase la lumina
De lună tot sicriul... ridic-a lui capac
Şi... şi în loc s-atingă cu mâna lui impie
Cadavrul...faţa-i cade pe pieptul lui...
El plânge... Hiena asta plânge
120 Şi mânile sărută... plângea ca un copil.
Apoi pune capacul la loc, la loc l-mpinge
În groapa-i destinată, în pacinicu-i azil.
Şi cine-a văzut asta, acela-nvidiază
Mormântul fără glorie-a sărmanului bătrân.
125 Nici un mormânt de rege acest efect nu are,
Acesta este sensul virtuţii pe pământ.
Care mormânt de rege, ce mausoleu de piatră,
Ce laur, ce avere pot s-aibă aşa onori?
Ăsta-i sensul virtuţii în astă lume atră,
130 Asta-i lumina, gloria şi mângâierea ei.
161
Şi cu tot palatu-i, cel cu cariatide,
Cu toată avuţia şi tronul cel lemnos,
O lacrimă de-aceasta n-a stoarce-n veci în lume
Colegu-i pântecos.
[1873]
162
Prin murii ulicioare-ntunecate,
Calci pospăind cu picioruşul tău,
Cu fruntea-n cozi de aur adunate.
De jur în jur - cu grijă te-uiţi mereu
În toate părţile - a tale buze
Murmură lin ce tu socoţi a vrea
Şi-apoi dispari în porţile ursuze -
În vechea casă hrentuită - rea.
Să te urmăm pe scări mai putrezite
10 Pocnind sub paşii tăi atât de-uşori.
Tu le urci iute şi bătăi pripite
Îţi îmflă piepţii - stai adeseori -;
Acum deschisă-i uşa - tata-n jeţu-i
Ochii şi-ndreapt' sub verde cozoroc
15 Şi micu-ţi frate călăreşte băţu-i,
Iar mama ta cârpeşte la un roc.
Tu i-ai adus lui Ciulei o căciulă,
Tatei o gumă, mamei bumbăcel,
De-a ta privire casa nu-i sătulă,
20 Odor al clasei vechi, copil frumos.
Nu vezi cum ochii toţi ţintesc la tine?
Tu scoţi timidă cu mânuţa parale
Din sacul tău - pui bani mărunţi grămadă
Pe masă - preţul săptămânei tale.
25 Şi roşă eşti ca mărul, de mândrie.
Că mama-ţi netezeşte fruntea albă.
Eşti dragă tatei şi numiri o mie
Îţi dă Ciulei în cizme fără talpă.
158
5
Fii binecuvântată-n vecinicie,
30 Tu, înger blond în arătare albă.
Dar colo sus în colţ de stradă,
Aduc doi oameni parc-o ladă.
O ladă nu-i - este o raclă.
N-urmează nime - nici o faclă
35 Şi nici un preot - lângă templu.
Ei trec cu grabă făr' exemplu.
Cine-a murit? - nu ştie nime.
E-un sinucid? - s-a stins în lume
Neplâns, necunoscut şi far' să ştii
40 Nici c-a trăit şi nici cine-i.
A fost un medic de sărmani.
Sărman el singur, plin de ani.
În chilioara lui retras
Da sfatul lui cu dulce glas.
45 Trăia din scris şi din tradus,
Nimicuri ce erau în uz. -
Când a murit, deşi om n-a fost
Cărui amic să nu-i fi fost
Şi totuşi nime n-a-ntrebat
50 Cine la groapă fu cărat
Şi nu se mir' cum de nu-l văd
Mergând pe uliţe încet.
Le-a dispărut din ochi o zi,
Din minte vecinic le pieri.
55 Dar în palat cu cariatide
Stă în fereastă naltă, râde
Un medic gras şi pântecos
Cu o ţigară-n botul gros.
Văzând sicriul de stejar,
60 Mustaţa şi-o suceşte iar,
Fluieră-ncet prin dinţii săi:
Desigur nu-i bolnav de-ai mei.
Dar totuşi de departe văzând acest sicriu,
L-urmează de departe un om cu ochiul viu,
65 La groapa lui ce-afară-i de cimitir şi porţi -
Căci ateist fu mortul. - E furul cel de morţi.
159
Câmpia incoloră de sară-i apăsată
Curând l-acoperiră c-o mână de pământ.
Nici umbra-i nu-i în lume. Şi sufletul lui vânt
70 Şi ca şi cum pe lume n-ar fi fost niciodată.
Ba chiar expus ca locul unde fu îngropat
Cu-acel al unui lotru să fie-nconjurat,
Afar' de cimitirul făcut pentru acei
Ce-au murit în credinţa, ce-o aveau popii lor.
75 Expus ca corpu acela să fie chiar furat,
Lipsit de orice pază, de zid neapărat...
Şi-ntr-adevăr o umbră se desemnă pe zid:
Cel ce urmă sicriu-i e cerşetorul hâd.
E fur de morţi... Ş-aruncă el cârja de o parte,
80 Ochii din fund şi-ntoarce, el ce trecea de orb,
Priveşte la mormântul cel galben, mâna-i arde
Parcă trecu fiorul prin inima-i de corb.
Biet om care se ţine cu mână beşicată
Şi neagră, aspră, groasă, plină de bătături,
85 Care-n lumina lunei fantastic se arată
În trenţele-i curgânde şi răzimat de muri.
Ăst om urât ce are atâta bucurie,
Când ar vede că arde o casă, piere-un om,
Ce milă îl pătrunse, de stă-n nedumerire
90 Şi clatină în vânturi complitul lui fantom.
Nu-i milă. De ce oare îi vine-aminte-acuma
Ce-a fost? A-nceput cariera fiind negustor de sclavi
Şi sărăcind căzuse din treaptă-n treaptă - numa
Un om îi scăpă gâtul de nodul unui laţ.
95 Galerian pe fugă şi osândit la moarte,
Călcă-ntr-o noapte-oraşul cel mare şi căzu
Pe strade de-osteneală, de foame - şi pe soarte
El blestemă. - De ziduri s-apropie, şezu.
160
Întinse mâna neagră la trecători, dar nime
100 Nu se uita la dânsul; cum lumea se trecu
Nepăsătoare... atuncea pierdut de-amărăciune,
A vrut să se denunţe, să strige cine fu.
Pe strada pustiită un om trecu atuncea,
Un om bătrân şi dulce, cu straiul vechi şi ros.
105 Văzu chipul de jale mai mort de oboseală,
Îl ridică în braţu-i, ducându-l aşa rufos
Cum el era, la sine în casă fără grijă
Şi far' să se ruşine de un aşa amic.
În mica-i zăhăstrie de toate-i purta grijă
110 Şi în schimb el nu-i cere nici numele, nimic
Dar inimă îşi face, de groapă s-apropie,
Cu mânile răneşte mereu galbenul hlei,
Puţin adâncă-i groapa, curând ajunge dânsul
Şi scândura răsună sub pumnii lui cei grei -
115 Aha!... cu bucurie el trase la lumina
De lună tot sicriul... ridic-a lui capac
Şi... şi în loc s-atingă cu mâna lui impie
Cadavrul...faţa-i cade pe pieptul lui...
El plânge... Hiena asta plânge
120 Şi mânile sărută... plângea ca un copil.
Apoi pune capacul la loc, la loc l-mpinge
În groapa-i destinată, în pacinicu-i azil.
Şi cine-a văzut asta, acela-nvidiază
Mormântul fără glorie-a sărmanului bătrân.
125 Nici un mormânt de rege acest efect nu are,
Acesta este sensul virtuţii pe pământ.
Care mormânt de rege, ce mausoleu de piatră,
Ce laur, ce avere pot s-aibă aşa onori?
Ăsta-i sensul virtuţii în astă lume atră,
130 Asta-i lumina, gloria şi mângâierea ei.
161
Şi cu tot palatu-i, cel cu cariatide,
Cu toată avuţia şi tronul cel lemnos,
O lacrimă de-aceasta n-a stoarce-n veci în lume
Colegu-i pântecos.
[1873]
162
SERENADĂ
SERENADĂ
Când tu dormi lină, pură
Sub ochiul meu umbros,
Suflarea ta murmură
Cuvânt armonios,
Pe corp neacoperită
Lipsindu-ţi vălul tău;
O, dormi, o, dormi iubită,
O, dormi, o, dormi mereu!
Când râzi, pe a ta gură
10. Amorul a descins,
Orice prepuitură
Deodată s-a şi stins;
Zâmbirea ta-i ferită
De orice cuget rău;
15 O, râzi, o, râzi iubită,
O, râzi, o, râzi mereu.
Când tu cânţi, alintată,
Pe braţele-mi, la sân,
Auzi cum câteodată
20 Gându-mi răspunde lin;
Cântul tău resuscită
O zi din traiul meu;
O, cânt-a mea iubită,
O, cântă dar mereu.
[ 1 8 7 6 ]
Când tu dormi lină, pură
Sub ochiul meu umbros,
Suflarea ta murmură
Cuvânt armonios,
Pe corp neacoperită
Lipsindu-ţi vălul tău;
O, dormi, o, dormi iubită,
O, dormi, o, dormi mereu!
Când râzi, pe a ta gură
10. Amorul a descins,
Orice prepuitură
Deodată s-a şi stins;
Zâmbirea ta-i ferită
De orice cuget rău;
15 O, râzi, o, râzi iubită,
O, râzi, o, râzi mereu.
Când tu cânţi, alintată,
Pe braţele-mi, la sân,
Auzi cum câteodată
20 Gându-mi răspunde lin;
Cântul tău resuscită
O zi din traiul meu;
O, cânt-a mea iubită,
O, cântă dar mereu.
[ 1 8 7 6 ]
VIAŢ
VIAŢ
Când aud vreodată un rotund egumen,
Cu foalele-ncinse şi obrazul rumen
Povestind că viaţa e calea durerii
Şi că pocăinţa urmează plăcerii,
Mă întreb: „Acesta poate ca să ştie
Cum este viaţa, cum cată să fie?"
Noaptea scânteiază cu-a ei mii de stele,
Varsă raze slabe păsurilor mele,
Ulicioara-i strâmtă şi, din ziduri vechi,
10 Vorbe, râs şi plânset sună în urechi;
Glasuri rătăcite trec prin geamuri sparte
Şi prin uşi închise, prin zidiri deşarte.
Colo, lângă lampă, într-un mic ietac,
Vezi o fată care pune aţă-n ac;
15 Faţa ei e slabă de-o paloare crudă,
Ochii ei sunt turburi, pleoapele asudă,
Degetele repezi poartă acul fin;
Ea îşi coase ochii într-un tort de in;
Vânătă-i e buza, lipsită de sânge,
20 Ochiul ei cel turbur nu mai poate plânge.
La ce oare dânsa s-a născut pe lume,
O sărmană frunză pe oceanu-n spume,
O sărmană umbră, orfană şi slabă,
De care-n mulţime nimenea nu-ntreabă?
25 Din zori până-n noaptea neagră şi târzie
154
5
O vezi printr-o albă perdea străvezuie
Cum mereu lucrează... ş-abia pâne goală,
Frig şi insomnie, lacrime şi boală.
Tot ce-n astă lume mai poate pricepe
30 E ca de-ncetează lucrul, foamea-ncepe.
Negustoru-şi pune pânzele-nainte,
Lucrul scump şi harnic unor ceasuri sfinte,
El are briliante pe degete groase
Din nopţile celor care pânza-i coase;
35 Desface Ducesei, c-o galantă grabă,
În cusut în lacrimi de o mână slabă:
Pânze moi în care se ţesură, zile.
Vederea şi somnul sărmanei copile,
Albe ca zăpada ce cade în fulgi;
40 Dar, cum sunt cusute, sunt bune de giulgiu.
Când îţi trec prin minte acestea, copilă,
Te uiţi în oglindă şi îţi plângi de milă;
Vrei s-o vezi chiar bine, s-o ţii bine minte
Pe nefericita dulce şi cuminte,
45 Fără nici un reazem, care nu aşteaptă
Decât moartea care singură e dreaptă...
În această viaţă de mizerii plină,
Singura-i amică este o albină,
Rătăcită - ce ştii cum - în strada veche,
50 Glasul îi pătrunse la a ei ureche;
Deschizând fereastra, să intre o lasă
Între flori să doarmă şi să-i stea în casă.
Se iubiră cele două proletare:
O insectă-umană, una zburătoare.
55 Fata stând pe gânduri, vesela albină
Cu galanterie de buze-i s-anină,
Ca şi când i-ar zice: „Au nu ştii tu oare
Cum că a ta gură-i cea mai dulce floare?
Căci tu eşti frumoasă, chiar ca şi o sfântă,
60 Ochiul tău cel dulce şi umbrit mă-ncântă".
155
Într-o zi copila moare: se-nţelege
Moartea numai ştie mânile să lege.
În sicriu au pus-o. Faţa ei cea trasă
Era adâncită, însă tot frumoasă.
65 I-au pus flori pe frunte... Corpul ei cel fin
Ce nobil transpare din giulgiul de in!
Fereastra-i deschisă, primăvara plină
Pătrunde printr-însa; dar biata albină
În câmp nu mai fuge, ci-mprejur se poartă,
70 Încunjură capul şi guriţa moartă;
Ea zboară aproape şi tot mai aproape,
Şi vrea cu amica-i deodată s-o-ngroape...
Deci când se întâmplă s-aud vreun egumen
Cu foalele-ncinse şi obrazul rumen,
75 Povestind că viaţa e calea durerii
Şi că pocăinţa urmează plăcerii,
Mă întreb: „Acesta poate ca să ştie
Cum este viaţa, cum cată să fie?"
[1879]
Când aud vreodată un rotund egumen,
Cu foalele-ncinse şi obrazul rumen
Povestind că viaţa e calea durerii
Şi că pocăinţa urmează plăcerii,
Mă întreb: „Acesta poate ca să ştie
Cum este viaţa, cum cată să fie?"
Noaptea scânteiază cu-a ei mii de stele,
Varsă raze slabe păsurilor mele,
Ulicioara-i strâmtă şi, din ziduri vechi,
10 Vorbe, râs şi plânset sună în urechi;
Glasuri rătăcite trec prin geamuri sparte
Şi prin uşi închise, prin zidiri deşarte.
Colo, lângă lampă, într-un mic ietac,
Vezi o fată care pune aţă-n ac;
15 Faţa ei e slabă de-o paloare crudă,
Ochii ei sunt turburi, pleoapele asudă,
Degetele repezi poartă acul fin;
Ea îşi coase ochii într-un tort de in;
Vânătă-i e buza, lipsită de sânge,
20 Ochiul ei cel turbur nu mai poate plânge.
La ce oare dânsa s-a născut pe lume,
O sărmană frunză pe oceanu-n spume,
O sărmană umbră, orfană şi slabă,
De care-n mulţime nimenea nu-ntreabă?
25 Din zori până-n noaptea neagră şi târzie
154
5
O vezi printr-o albă perdea străvezuie
Cum mereu lucrează... ş-abia pâne goală,
Frig şi insomnie, lacrime şi boală.
Tot ce-n astă lume mai poate pricepe
30 E ca de-ncetează lucrul, foamea-ncepe.
Negustoru-şi pune pânzele-nainte,
Lucrul scump şi harnic unor ceasuri sfinte,
El are briliante pe degete groase
Din nopţile celor care pânza-i coase;
35 Desface Ducesei, c-o galantă grabă,
În cusut în lacrimi de o mână slabă:
Pânze moi în care se ţesură, zile.
Vederea şi somnul sărmanei copile,
Albe ca zăpada ce cade în fulgi;
40 Dar, cum sunt cusute, sunt bune de giulgiu.
Când îţi trec prin minte acestea, copilă,
Te uiţi în oglindă şi îţi plângi de milă;
Vrei s-o vezi chiar bine, s-o ţii bine minte
Pe nefericita dulce şi cuminte,
45 Fără nici un reazem, care nu aşteaptă
Decât moartea care singură e dreaptă...
În această viaţă de mizerii plină,
Singura-i amică este o albină,
Rătăcită - ce ştii cum - în strada veche,
50 Glasul îi pătrunse la a ei ureche;
Deschizând fereastra, să intre o lasă
Între flori să doarmă şi să-i stea în casă.
Se iubiră cele două proletare:
O insectă-umană, una zburătoare.
55 Fata stând pe gânduri, vesela albină
Cu galanterie de buze-i s-anină,
Ca şi când i-ar zice: „Au nu ştii tu oare
Cum că a ta gură-i cea mai dulce floare?
Căci tu eşti frumoasă, chiar ca şi o sfântă,
60 Ochiul tău cel dulce şi umbrit mă-ncântă".
155
Într-o zi copila moare: se-nţelege
Moartea numai ştie mânile să lege.
În sicriu au pus-o. Faţa ei cea trasă
Era adâncită, însă tot frumoasă.
65 I-au pus flori pe frunte... Corpul ei cel fin
Ce nobil transpare din giulgiul de in!
Fereastra-i deschisă, primăvara plină
Pătrunde printr-însa; dar biata albină
În câmp nu mai fuge, ci-mprejur se poartă,
70 Încunjură capul şi guriţa moartă;
Ea zboară aproape şi tot mai aproape,
Şi vrea cu amica-i deodată s-o-ngroape...
Deci când se întâmplă s-aud vreun egumen
Cu foalele-ncinse şi obrazul rumen,
75 Povestind că viaţa e calea durerii
Şi că pocăinţa urmează plăcerii,
Mă întreb: „Acesta poate ca să ştie
Cum este viaţa, cum cată să fie?"
[1879]
SĂTUL DE LUCRU
SĂTUL DE LUCRU
Sătul de lucru caut noaptea patul,
Dar al meu suflet un drumeţ se face
Şi pe când trupul doarme-ntins în pace,
Pe-a tale urme l-au împins păcatul.
5 E noapte neagră-n ochi-mi, totul tace,
Dar mintea-mi vede - genele holbate -;
Ca şi un orb mă simt în întuneric
Şi totuşi înainte-mi zi se face.
E chipul tău, lumină necrezută
10 De frumuseţi, de taină, curăţie,
Ce nopţii reci lucire-i împrumută.
Din cauza ta, bălaia mea soţie,
Cât ziulica trupu-odihnă n-are,
Iar noaptea sufletul în cale pleacă.
[ 1 8 7 9 ]
Sătul de lucru caut noaptea patul,
Dar al meu suflet un drumeţ se face
Şi pe când trupul doarme-ntins în pace,
Pe-a tale urme l-au împins păcatul.
5 E noapte neagră-n ochi-mi, totul tace,
Dar mintea-mi vede - genele holbate -;
Ca şi un orb mă simt în întuneric
Şi totuşi înainte-mi zi se face.
E chipul tău, lumină necrezută
10 De frumuseţi, de taină, curăţie,
Ce nopţii reci lucire-i împrumută.
Din cauza ta, bălaia mea soţie,
Cât ziulica trupu-odihnă n-are,
Iar noaptea sufletul în cale pleacă.
[ 1 8 7 9 ]
FRAGMENT
FRAGMENT
Din sfere ajunse
De-al stelelor mers,
Un cântec pătrunse
Întregu-univers.
5 „Din chaos ferice
Din somnul etern,
Venirăm şi-aice
Cărări se aştern
Şi nime nu-ntreabă
10 De ce-am apare,
Mişcându-ne-n grăbi
La ce? La ce?"
[ 1 8 7 0 ]
Din sfere ajunse
De-al stelelor mers,
Un cântec pătrunse
Întregu-univers.
5 „Din chaos ferice
Din somnul etern,
Venirăm şi-aice
Cărări se aştern
Şi nime nu-ntreabă
10 De ce-am apare,
Mişcându-ne-n grăbi
La ce? La ce?"
[ 1 8 7 0 ]
ORIUNDE VOM PRIVI
ORIUNDE VOM PRIVI
Oriunde vom privi,
Durere şi vină,
Tot timpul ce-o veni,
Desparte, dezbină.
Iar visul de noroc
Şi de iubire
Mai are-atâta loc,
Ca să aspire.
[1870]
Oriunde vom privi,
Durere şi vină,
Tot timpul ce-o veni,
Desparte, dezbină.
Iar visul de noroc
Şi de iubire
Mai are-atâta loc,
Ca să aspire.
[1870]
FABULE
FABULE
IMITATORII
Şi prefăcut în lebădă la Leda Zeus porneşte;
Ar vrea să fac-asemenea un tânăr, ce iubeşte.
Amicul nostru cel posac
Se duce - ca gânsac.
AUTOR ŞI EDITOR
E. De ce aşa de trist, obscur?
A. Ah! un nemernic mi-a furat
Poemul meu neimprimat.
E. Sărmanul fur!
LEOAICA ŞI SCROAFA
Ca mine-n toată lumea nu-i
O mamă, care s-aib-atâţi copii -
Scroafa se lăuda unei leoaice.
- Ai mulţi - răspunse asta - unul eu,
Dar este leu.
147
IMITATORII
Şi prefăcut în lebădă la Leda Zeus porneşte;
Ar vrea să fac-asemenea un tânăr, ce iubeşte.
Amicul nostru cel posac
Se duce - ca gânsac.
AUTOR ŞI EDITOR
E. De ce aşa de trist, obscur?
A. Ah! un nemernic mi-a furat
Poemul meu neimprimat.
E. Sărmanul fur!
LEOAICA ŞI SCROAFA
Ca mine-n toată lumea nu-i
O mamă, care s-aib-atâţi copii -
Scroafa se lăuda unei leoaice.
- Ai mulţi - răspunse asta - unul eu,
Dar este leu.
147
STAI DEASUPRA-MI
STAI DEASUPRA-MI
Stai deasupră-mi, ochi de întuneric,
Cu putere mă pătrunde-acu -
Serioasă, blândă, visătoare,
Neadâncit de dulce, noapte, tu!
5 Cu-al întunecimii tale farmec
Risipeşte ceaţa lumii reci,
Să te simt plutind deasupra vieţii-mi,
Singuratic, tu, în veci de veci.
[1 879]
Stai deasupră-mi, ochi de întuneric,
Cu putere mă pătrunde-acu -
Serioasă, blândă, visătoare,
Neadâncit de dulce, noapte, tu!
5 Cu-al întunecimii tale farmec
Risipeşte ceaţa lumii reci,
Să te simt plutind deasupra vieţii-mi,
Singuratic, tu, în veci de veci.
[1 879]
FOAIA VEŞTEDĂ
FOAIA VEŞTEDĂ
Vântu-o foaie vestejită
Mi-au adus mişcând fereasta -
Este moartea ce-mi trimite
Fără plic scrisoarea-aceasta.
5 Voi păstra-o, voi întinde-o
Între foile acele,
Ce le am din alte timpuri
De la mâna dragei mele.
Cum copacu-şi uită foaia
10 Ce pe vânt mi-a fost trimisă,
Astfel ea uitat-au poate
Aste foi de dânsa scrise.
Vorbele iubirii moarte
Vinovate-mi stau de faţă,
15 Dovedite de minciună
Cer să sting a lor viaţă.
Dulcea lor zădărnicie
Nu mă-ndur s-o pun pe foc,
Deşi-mi stau atât de triste
20 Că nu pot muri pe loc.
Voi păstra întreg amarul
Şi norocul astor foi,
În durerea vechii pierderi
Recitindu-mă-napoi;
144
25 Numai vestea blând-a morţii,
Foaia tristă le-am adaos:
Moartea vindec-orice rană,
Dând la patime repaos.
1 879
Vântu-o foaie vestejită
Mi-au adus mişcând fereasta -
Este moartea ce-mi trimite
Fără plic scrisoarea-aceasta.
5 Voi păstra-o, voi întinde-o
Între foile acele,
Ce le am din alte timpuri
De la mâna dragei mele.
Cum copacu-şi uită foaia
10 Ce pe vânt mi-a fost trimisă,
Astfel ea uitat-au poate
Aste foi de dânsa scrise.
Vorbele iubirii moarte
Vinovate-mi stau de faţă,
15 Dovedite de minciună
Cer să sting a lor viaţă.
Dulcea lor zădărnicie
Nu mă-ndur s-o pun pe foc,
Deşi-mi stau atât de triste
20 Că nu pot muri pe loc.
Voi păstra întreg amarul
Şi norocul astor foi,
În durerea vechii pierderi
Recitindu-mă-napoi;
144
25 Numai vestea blând-a morţii,
Foaia tristă le-am adaos:
Moartea vindec-orice rană,
Dând la patime repaos.
1 879
ECTOR SI ANDROMACHE
ECTOR SI ANDROMACHE
ANDROMACHE
Vrea Ector în vecie să meargă de la mine
Unde Ahil cu-a sale neàpropiali mâne
Aduce lui Patroclu jertfiri pe orice zi?
Cine-o-nvăţa copilu-ţi în vremea viitoare
S-arunce lănci şi zeii Olympului s-adoare,
Când Orcul de-ntuneric în sânu-i te-o-nghiţi?
ECTOR
Femeie scumpă mie, tu lacrimele seacă!
După bătaia cruntă dorinţa mea - ea pleacă,
Aceste braţe apăr Pergamu-ameninţat.
10 Şi-n lupta pentru sânte a zeilor cămine,
Eu cad, mântuitorul al patriei - şi-n fine
Cobor la râul stygic de glorie urmat.
ANDROMACHE
O, n-o să mai aud eu a armelor vuire
Şi fieru-ţi în portale va zace-n lenevire,
15 Marea lui Priam viţă d-eroi s-o nimici.
Vei merge unde ziua etern nu mai lumină,
Cocytul unde-n lungul pustiilor suspină,
Colo unde amoru-ţi în Lethe va muri.
136
ECTOR
Orice dorinţă-n miner în mine-orice gândire,
20 Le-oi cufunda în Lethe, în rîul de-amuţire,
Dar nu şi-al meu amor.
Auzi-l! cel sălbatec cum lângă muri turbează,
Încinge-mi a mea spadă şi doliul îţi lasă!
Căci nu moare în Lethe amorul lui Hector.
1 8 6 8
ANDROMACHE
Vrea Ector în vecie să meargă de la mine
Unde Ahil cu-a sale neàpropiali mâne
Aduce lui Patroclu jertfiri pe orice zi?
Cine-o-nvăţa copilu-ţi în vremea viitoare
S-arunce lănci şi zeii Olympului s-adoare,
Când Orcul de-ntuneric în sânu-i te-o-nghiţi?
ECTOR
Femeie scumpă mie, tu lacrimele seacă!
După bătaia cruntă dorinţa mea - ea pleacă,
Aceste braţe apăr Pergamu-ameninţat.
10 Şi-n lupta pentru sânte a zeilor cămine,
Eu cad, mântuitorul al patriei - şi-n fine
Cobor la râul stygic de glorie urmat.
ANDROMACHE
O, n-o să mai aud eu a armelor vuire
Şi fieru-ţi în portale va zace-n lenevire,
15 Marea lui Priam viţă d-eroi s-o nimici.
Vei merge unde ziua etern nu mai lumină,
Cocytul unde-n lungul pustiilor suspină,
Colo unde amoru-ţi în Lethe va muri.
136
ECTOR
Orice dorinţă-n miner în mine-orice gândire,
20 Le-oi cufunda în Lethe, în rîul de-amuţire,
Dar nu şi-al meu amor.
Auzi-l! cel sălbatec cum lângă muri turbează,
Încinge-mi a mea spadă şi doliul îţi lasă!
Căci nu moare în Lethe amorul lui Hector.
1 8 6 8
RESIGNAŢIUNE
RESIGNAŢIUNE
Şi eu născui în sânul Arcadiei şi mie
Natura mi-a jurat
La leagănu-mi de aur să-mi deie bucurie;
Şi eu născui în sânul Arcadiei, dar mie
5 O scurtă primăvară dureri numai mi-a dat.
O dată numai Maiul vieţei înfloreşte -
La mine-a desflorit;
Şi zeul lin al păcei - o, lume, mă jeleşte! -
Făclia mi-o apleacă, lumina-i asfinţeşte
10 Şi iasma-i a fugit.
Acuma stau pe podu-ţi, vecie-nfricoşată -
Pe podul tău pustiu:
Primeşte-mputerirea-mi fortunei adresată,
Ţi-o napoiez neatinsă şi nedisigilată
15 De fericire-n lume nimica eu nu ştiu.
Şi Tronului în preajmă ridic a mea-acuzare,
O, jude voalat!
Pe steaua-aceea merse senina zicătoare
Că cumpăna dreptăţii o porţi răsplătitoare,
20 De secoli intronat.
Aci - se zice - aşteaptă pe cei răi spăimântare,
Cei buni sunt fericiţi.
A inimei adâncuri vei da la-nfaţişare,
Enigmei Providenţei vei da o dezlegare,
25 Vei ţine socoteală de cei nenorociţi.
133
Aici expatriatul o patrie găseşte,
A suferinţei cale spinoasă s-a finit.
Divina fiică, care-Adevărul se numeşte,
Care puţini o-adoară, mulţimea-o-ocoleşte,
30 A vieţei mele repezi frâu iute a oprit.
- Îţi răsplătesc, îmi zise, în viaţa viitoare,
O, dă-mi juneţea ta!
Nu-ţi dau nimic acuma far' d-astă îndreptare.
Luai avizu-acesta pe viaţa viitoare
35 Şi îi jertfii plăcerea din tinereţea mea.
- Dă-mi mie-acea femeie scumpă inimei tale -
Dă-mi mie Laura ta!
De gropi dincolo-amaru-ţi luce cu-ncămătare.
Şi sângerând, rumpând-o din inima-arzătoare,
40 Plângeam cu hohot, însă am dat-o şi pe ea.
- Această-obligaţiune la morţi e îndreptată
- Râzând lumea zicea -
Căci, nu vezi, mincinoasa de tirani cumpărată
Umbra ţi-a dat în loc de ferice-adevărată,
45 La terminu-ăstui cambiu tu n-ei mai exista.
Isteţ glumea o oaste de şerpi derâzătoare:
- Naintea unui caos de ani zeificat
Tu tremuri. Ce sunt oare zeităţile tale?
Slabului plan al lumei scorniri mântuitoare
50 Ce-ngeniul umanei nevoi a-mprumutat.
Ce e viitorimea de gropi învăluită?
Vecia ce-i cu care deşert ni te făleşti?
Măreaţă pentru că e cu coji acoperită,
A spasmelor-ne proprii umbră-nurieşită,
55 Pe-oglinda cea pustie a conştiinţei omeneşti.
Icoană mincinoasă de fiinţi vieţuitoare
- Mumia timpului-
De balsamul speranţei ţinute în răcoarea
A groapei locuinţă; nu aceştia oare
60 Îi zici tu nemurire-n febrea delirului?
134
Şi pe speranţi, pe cari le dezminte putrezirea,
Bunuri sigure-ai dat.
De şase mii ani moartea nu-şi ţine ea tăcerea?
Văzut-a de atuncea vrun mort reînvierea
65 Să-ţi spună că dincolo vei fi recompensat?
Văzui că zboară timpul spre ţărmurile tale;
Natura înflorind,
Că rămânea în urmă-i cadavru demn de jale,
Că nici un mort nu iese din umbra groapei sale
70 Şi totuşi credeam tare divinul jurământ.
Orice plăcere-n lume ţi-am junghiat-o ţie -
Acum m-arunc la tronu-ţi acel judecător,
Căci surd despreţuit-am a lumei flecărie,
Numa-n a tale bunuri credeam cu frenezie,
75 Acum cer recompensa-mi, divin răsplătitor!
- Eu îmi iubesc copiii cu egală iubire!
Din sfere nevăzute zise-un geniu divin.
Sunt două flori - el zise - ascultă, Omenire,
Sunt două flori expuse l-a omului găsire:
80 Speranţa-i una, pe-alta Plăcerea o numim.
Şi cine-aţi frânt în lume numai una din ele,
Cealaltă n-o aveţi.
Cine nu poate crede, să guste. E-o părere
Eternă ca şi lumea. Renunţe cel ce speră.
85 A lumei istorie a lumei e judeţ.
Tu ai sperat - răsplata ţi-a fost dar acordată -
Speranţa-i bunul care norocu-ţi destina.
Putuşi să-ntrebi pe-ai voştri filosofi vre odată:
Ce se refuză unei minute-ntraripată
90 Nici însuşi vecinicia nu [mai] poate reda.
1 867
Şi eu născui în sânul Arcadiei şi mie
Natura mi-a jurat
La leagănu-mi de aur să-mi deie bucurie;
Şi eu născui în sânul Arcadiei, dar mie
5 O scurtă primăvară dureri numai mi-a dat.
O dată numai Maiul vieţei înfloreşte -
La mine-a desflorit;
Şi zeul lin al păcei - o, lume, mă jeleşte! -
Făclia mi-o apleacă, lumina-i asfinţeşte
10 Şi iasma-i a fugit.
Acuma stau pe podu-ţi, vecie-nfricoşată -
Pe podul tău pustiu:
Primeşte-mputerirea-mi fortunei adresată,
Ţi-o napoiez neatinsă şi nedisigilată
15 De fericire-n lume nimica eu nu ştiu.
Şi Tronului în preajmă ridic a mea-acuzare,
O, jude voalat!
Pe steaua-aceea merse senina zicătoare
Că cumpăna dreptăţii o porţi răsplătitoare,
20 De secoli intronat.
Aci - se zice - aşteaptă pe cei răi spăimântare,
Cei buni sunt fericiţi.
A inimei adâncuri vei da la-nfaţişare,
Enigmei Providenţei vei da o dezlegare,
25 Vei ţine socoteală de cei nenorociţi.
133
Aici expatriatul o patrie găseşte,
A suferinţei cale spinoasă s-a finit.
Divina fiică, care-Adevărul se numeşte,
Care puţini o-adoară, mulţimea-o-ocoleşte,
30 A vieţei mele repezi frâu iute a oprit.
- Îţi răsplătesc, îmi zise, în viaţa viitoare,
O, dă-mi juneţea ta!
Nu-ţi dau nimic acuma far' d-astă îndreptare.
Luai avizu-acesta pe viaţa viitoare
35 Şi îi jertfii plăcerea din tinereţea mea.
- Dă-mi mie-acea femeie scumpă inimei tale -
Dă-mi mie Laura ta!
De gropi dincolo-amaru-ţi luce cu-ncămătare.
Şi sângerând, rumpând-o din inima-arzătoare,
40 Plângeam cu hohot, însă am dat-o şi pe ea.
- Această-obligaţiune la morţi e îndreptată
- Râzând lumea zicea -
Căci, nu vezi, mincinoasa de tirani cumpărată
Umbra ţi-a dat în loc de ferice-adevărată,
45 La terminu-ăstui cambiu tu n-ei mai exista.
Isteţ glumea o oaste de şerpi derâzătoare:
- Naintea unui caos de ani zeificat
Tu tremuri. Ce sunt oare zeităţile tale?
Slabului plan al lumei scorniri mântuitoare
50 Ce-ngeniul umanei nevoi a-mprumutat.
Ce e viitorimea de gropi învăluită?
Vecia ce-i cu care deşert ni te făleşti?
Măreaţă pentru că e cu coji acoperită,
A spasmelor-ne proprii umbră-nurieşită,
55 Pe-oglinda cea pustie a conştiinţei omeneşti.
Icoană mincinoasă de fiinţi vieţuitoare
- Mumia timpului-
De balsamul speranţei ţinute în răcoarea
A groapei locuinţă; nu aceştia oare
60 Îi zici tu nemurire-n febrea delirului?
134
Şi pe speranţi, pe cari le dezminte putrezirea,
Bunuri sigure-ai dat.
De şase mii ani moartea nu-şi ţine ea tăcerea?
Văzut-a de atuncea vrun mort reînvierea
65 Să-ţi spună că dincolo vei fi recompensat?
Văzui că zboară timpul spre ţărmurile tale;
Natura înflorind,
Că rămânea în urmă-i cadavru demn de jale,
Că nici un mort nu iese din umbra groapei sale
70 Şi totuşi credeam tare divinul jurământ.
Orice plăcere-n lume ţi-am junghiat-o ţie -
Acum m-arunc la tronu-ţi acel judecător,
Căci surd despreţuit-am a lumei flecărie,
Numa-n a tale bunuri credeam cu frenezie,
75 Acum cer recompensa-mi, divin răsplătitor!
- Eu îmi iubesc copiii cu egală iubire!
Din sfere nevăzute zise-un geniu divin.
Sunt două flori - el zise - ascultă, Omenire,
Sunt două flori expuse l-a omului găsire:
80 Speranţa-i una, pe-alta Plăcerea o numim.
Şi cine-aţi frânt în lume numai una din ele,
Cealaltă n-o aveţi.
Cine nu poate crede, să guste. E-o părere
Eternă ca şi lumea. Renunţe cel ce speră.
85 A lumei istorie a lumei e judeţ.
Tu ai sperat - răsplata ţi-a fost dar acordată -
Speranţa-i bunul care norocu-ţi destina.
Putuşi să-ntrebi pe-ai voştri filosofi vre odată:
Ce se refuză unei minute-ntraripată
90 Nici însuşi vecinicia nu [mai] poate reda.
1 867
LA STEAUA...
LA STEAUA...
La steaua care-a răsărit
E-o cale-atât de lungă,
Că mii de ani i-au trebuit
Luminii să ne-ajungă.
5 Poate de mult s-au stins în drum
În depărtări albastre,
Iar raza ei abia acum
Luci vederii noastre.
Icoana stelei ce-a murit
10 Încet pe cer se suie:
Era pe când nu s-a zărit,
Azi o vedem şi nu e.
Tot astfel când al nostru dor
Pieri în noapte-adâncă,
15 Lumina stinsului amor
Ne urmăreşte încă.
[1883]
La steaua care-a răsărit
E-o cale-atât de lungă,
Că mii de ani i-au trebuit
Luminii să ne-ajungă.
5 Poate de mult s-au stins în drum
În depărtări albastre,
Iar raza ei abia acum
Luci vederii noastre.
Icoana stelei ce-a murit
10 Încet pe cer se suie:
Era pe când nu s-a zărit,
Azi o vedem şi nu e.
Tot astfel când al nostru dor
Pieri în noapte-adâncă,
15 Lumina stinsului amor
Ne urmăreşte încă.
[1883]
LASĂ-ŢI LUMEA TA UITATĂ
LASĂ-ŢI LUMEA TA UITATĂ
Lasă-ţi lumea ta uitată,
Mi te dă cu totul mie,
De ţi-ai da viaţa toată,
Nime-n lume nu ne ştie.
5 Vin' cu mine, rătăceşte
Pe cărări cu cotituri,
Unde noaptea se trezeşte
Glasul vechilor păduri.
Printre crengi scânteie stele,
10 Farmec dând cărării strâmte,
Şi afară doar de ele
Nime-n lume nu ne simte.
Părul tău ţi se desprinde
Şi frumos ţi se mai şede,
15 Nu zi ba de te-oi cuprinde, -
Nime-n lume nu ne vede.
Tânguiosul bucium sună,
L-ascultăm cu-atâta drag,
Pe când iese dulcea lună
20 Dintr-o rarişte de fag.
Îi răspunde codrul verde
Fermecat şi dureros,
Iară sufletu-mi se pierde
După chipul tău frumos.
127
25 Te desfaci c-o dulce silă,
Mai nu vrei şi mai te laşi,
Ochii tăi sunt plini de milă,
Chip de înger drăgălaş.
Iată lacul. Luna plină,
30 Poleindu-l, îl străbate;
El, aprins de-a ei lumină,
Simte-a lui singurătate.
Tremurând cu unde-n spume,
Între trestie le farmă
35 Şi visând o-ntreagă lume
Tot nu poate să adoarmă:
De-al tău chip el se pătrunde,
Ca oglinda îl alege —
Ce priveşti zâmbind în unde?
40 Eşti frumoasă, se-nţelege.
Înălţimile albastre
Pleacă zarea lor pe dealuri,
Arătând privirii noastre
Stele-n ceruri, stele-n valuri.
45 E-un miros de tei în crânguri,
Dulce-i umbra de răchiţi
Şi suntem atât de singuri
Şi atât de fericiţi!
Numai luna printre ceaţă
50 Varsă apelor văpaie,
Şi te află strânsă-n braţe,
Dulce dragoste bălaie.
[1883]
Lasă-ţi lumea ta uitată,
Mi te dă cu totul mie,
De ţi-ai da viaţa toată,
Nime-n lume nu ne ştie.
5 Vin' cu mine, rătăceşte
Pe cărări cu cotituri,
Unde noaptea se trezeşte
Glasul vechilor păduri.
Printre crengi scânteie stele,
10 Farmec dând cărării strâmte,
Şi afară doar de ele
Nime-n lume nu ne simte.
Părul tău ţi se desprinde
Şi frumos ţi se mai şede,
15 Nu zi ba de te-oi cuprinde, -
Nime-n lume nu ne vede.
Tânguiosul bucium sună,
L-ascultăm cu-atâta drag,
Pe când iese dulcea lună
20 Dintr-o rarişte de fag.
Îi răspunde codrul verde
Fermecat şi dureros,
Iară sufletu-mi se pierde
După chipul tău frumos.
127
25 Te desfaci c-o dulce silă,
Mai nu vrei şi mai te laşi,
Ochii tăi sunt plini de milă,
Chip de înger drăgălaş.
Iată lacul. Luna plină,
30 Poleindu-l, îl străbate;
El, aprins de-a ei lumină,
Simte-a lui singurătate.
Tremurând cu unde-n spume,
Între trestie le farmă
35 Şi visând o-ntreagă lume
Tot nu poate să adoarmă:
De-al tău chip el se pătrunde,
Ca oglinda îl alege —
Ce priveşti zâmbind în unde?
40 Eşti frumoasă, se-nţelege.
Înălţimile albastre
Pleacă zarea lor pe dealuri,
Arătând privirii noastre
Stele-n ceruri, stele-n valuri.
45 E-un miros de tei în crânguri,
Dulce-i umbra de răchiţi
Şi suntem atât de singuri
Şi atât de fericiţi!
Numai luna printre ceaţă
50 Varsă apelor văpaie,
Şi te află strânsă-n braţe,
Dulce dragoste bălaie.
[1883]
DIN NOAPTEA.....
DIN NOAPTEA...
Din noaptea vecinicei uitări
În care toate curg,
A vieţii noastre desmierdări
Şi raze din amurg,
5 De unde nu mai străbătu
Nimic din ce-au apus,
Aş vrea, o dată-n viaţă, tu
Să te înalţi în sus!
Şi dacă ochii ce-am iubit
10 N-ar fi de raze plini,
Tu mă priveşte liniştit
Cu stinsele lumini.
Şi dacă glasul adorat
N-o spune un cuvânt,
15 Tot înţeleg că m-ai chemat
Dincolo de mormânt.
126
Din noaptea vecinicei uitări
În care toate curg,
A vieţii noastre desmierdări
Şi raze din amurg,
5 De unde nu mai străbătu
Nimic din ce-au apus,
Aş vrea, o dată-n viaţă, tu
Să te înalţi în sus!
Şi dacă ochii ce-am iubit
10 N-ar fi de raze plini,
Tu mă priveşte liniştit
Cu stinsele lumini.
Şi dacă glasul adorat
N-o spune un cuvânt,
15 Tot înţeleg că m-ai chemat
Dincolo de mormânt.
126
ŞI DACĂ...
ŞI DACĂ...
Şi dacă ramuri bat în geam
Şi se cutremur plopii,
E ca în minte să te am
Şi-ncet să te apropii.
Şi dacă stele bat în lac
Adâncu-i luminându-l,
E ca durerea mea s-o-mpac
Înseninându-mi gândul
Şi dacă norii deşi se duc
10 De iese-n luciu luna,
Ea ca aminte să-mi aduc
De tine-ntotdeuna.
[1883]
Şi dacă ramuri bat în geam
Şi se cutremur plopii,
E ca în minte să te am
Şi-ncet să te apropii.
Şi dacă stele bat în lac
Adâncu-i luminându-l,
E ca durerea mea s-o-mpac
Înseninându-mi gândul
Şi dacă norii deşi se duc
10 De iese-n luciu luna,
Ea ca aminte să-mi aduc
De tine-ntotdeuna.
[1883]
PE LÂNGĂ PLOPII FĂRĂ SOŢ
PE LÂNGĂ PLOPII FĂRĂ SOŢ...
Pe lângă plopii fără soţ
Adesea am trecut;
Mă cunoşteau vecinii toţi —
Tu nu m-ai cunoscut.
5 La geamul tău ce strălucea
Privii atât de des;
O lume toată-nţelegea —
Tu nu m-ai înţeles.
De câte ori am aşteptat
10 O şoaptă de răspuns!
O zi din viaţă să-mi fi dat,
O zi mi-era de-ajuns;
O oară să fi fost amici,
Să ne iubim cu dor,
15 S-ascult de glasul gurii mici
O oară si să mor.
Dându-mi din ochiu tău senin
O rază dinadins,
În calea timpilor ce vin
20 O stea s-ar fi aprins;
Ai fi trăit în veci de veci
Şi rânduri de vieţi,
Cu ale tale braţe reci
Înmărmurai măreţ -
123
25 Un chip de-a pururi adorat
Cum nu mai au perechi
Acele zâne ce străbat
Din timpurile vechi.
Căci te iubeam cu ochi păgâni
3O Şi plini de suferinţi,
Ce mi-i lăsară din bătrâni
Părinţii din părinţi.
Azi nici măcar îmi pare rău
Că trec cu mult mai rar,
35 Că cu tristeţă capul tău
Se-ntoarce în zadar,
Căci azi le semeni tuturor
La umblet şi la port,
Şi te privesc nepăsător
40 C-un rece ochi de mort.
Tu trebuia să te cuprinzi
De acel farmec sfânt,
Şi noaptea candelă s-aprinzi
Iubirii pe pământ.
1883
Pe lângă plopii fără soţ
Adesea am trecut;
Mă cunoşteau vecinii toţi —
Tu nu m-ai cunoscut.
5 La geamul tău ce strălucea
Privii atât de des;
O lume toată-nţelegea —
Tu nu m-ai înţeles.
De câte ori am aşteptat
10 O şoaptă de răspuns!
O zi din viaţă să-mi fi dat,
O zi mi-era de-ajuns;
O oară să fi fost amici,
Să ne iubim cu dor,
15 S-ascult de glasul gurii mici
O oară si să mor.
Dându-mi din ochiu tău senin
O rază dinadins,
În calea timpilor ce vin
20 O stea s-ar fi aprins;
Ai fi trăit în veci de veci
Şi rânduri de vieţi,
Cu ale tale braţe reci
Înmărmurai măreţ -
123
25 Un chip de-a pururi adorat
Cum nu mai au perechi
Acele zâne ce străbat
Din timpurile vechi.
Căci te iubeam cu ochi păgâni
3O Şi plini de suferinţi,
Ce mi-i lăsară din bătrâni
Părinţii din părinţi.
Azi nici măcar îmi pare rău
Că trec cu mult mai rar,
35 Că cu tristeţă capul tău
Se-ntoarce în zadar,
Căci azi le semeni tuturor
La umblet şi la port,
Şi te privesc nepăsător
40 C-un rece ochi de mort.
Tu trebuia să te cuprinzi
De acel farmec sfânt,
Şi noaptea candelă s-aprinzi
Iubirii pe pământ.
1883
CE E AMORUL?
CE E AMORUL?
Ce e amorul? E un lung
Prilej pentru durere,
Căci mii de lacrimi nu-i ajung
Şi tot mai multe cere.
5 De-un semn în treacăt de la ea
El sufletul ţi-l leagă,
Încât să n-o mai poţi uita
Viaţa ta întreagă.
Dar încă de te-aşteaptă-n prag
10 În umbră de unghere,
De se-ntâlneşte drag cu drag
Cum inima ta cere:
Dispar şi ceruri şi pământ
Şi pieptul tău se bate,
15 Şi totu-atârnă de-un cuvânt
Şoptit pe jumătate.
Te urmăreşte săptămâni
Un pas făcut alene,
O dulce strângere de mâni,
20 Un tremurat de gene.
Te urmăresc luminători
Ca soarele şi luna,
Şi peste zi de-atâtea ori
Şi noaptea totdeuna.
121
25 Căci scris a fost ca viaţa ta
De doru-i să nu-ncapă,
Căci te-a cuprins asemenea
Lianelor din apă.
1883
122
Ce e amorul? E un lung
Prilej pentru durere,
Căci mii de lacrimi nu-i ajung
Şi tot mai multe cere.
5 De-un semn în treacăt de la ea
El sufletul ţi-l leagă,
Încât să n-o mai poţi uita
Viaţa ta întreagă.
Dar încă de te-aşteaptă-n prag
10 În umbră de unghere,
De se-ntâlneşte drag cu drag
Cum inima ta cere:
Dispar şi ceruri şi pământ
Şi pieptul tău se bate,
15 Şi totu-atârnă de-un cuvânt
Şoptit pe jumătate.
Te urmăreşte săptămâni
Un pas făcut alene,
O dulce strângere de mâni,
20 Un tremurat de gene.
Te urmăresc luminători
Ca soarele şi luna,
Şi peste zi de-atâtea ori
Şi noaptea totdeuna.
121
25 Căci scris a fost ca viaţa ta
De doru-i să nu-ncapă,
Căci te-a cuprins asemenea
Lianelor din apă.
1883
122
ADIO
ADIO
De-acuma nu te-oi mai vedea,
Rămâi, rămâi cu bine!
Mă voi feri în calea mea
De tine.
5 De astăzi dar tu fă ce vrei,
De astăzi nu-mi mai pasă
Că cea mai dulce-ntre femei
Mă lasă.
Căci nu mai am de obicei
10 Că-n zilele acele,
Să mă îmbăt şi de scântei
Din stele,
Când degerând atâtea dăţi,
Eu mă uitam prin ramuri
15 Şi aşteptam să te arăţi
La geamuri.
O, cât eram de fericit
Să mergem împreună,
Sub acel farmec liniştit
20 De lună!
Şi când în taină mă rugam
Ca noaptea-n loc să steie,
În veci alături să te am,
Femeie!
119
25 Din a lor treacăt să apuc
Acele dulci cuvinte,
De care azi abia mi-aduc
Aminte.
Căci astăzi dacă mai ascult
30 Nimicurile-aceste,
Îmi pare-o veche, de demult
Poveste.
Şi dacă luna bate-n lunci
Şi tremură pe lacuri,
35 Totuşi îmi pare că de-atunci
Sunt veacuri.
Cu ochii serei cei dentâi
Eu n-o voi mai privi-o...
De-aceea-n urma mea rămâi
Adio!
1883
De-acuma nu te-oi mai vedea,
Rămâi, rămâi cu bine!
Mă voi feri în calea mea
De tine.
5 De astăzi dar tu fă ce vrei,
De astăzi nu-mi mai pasă
Că cea mai dulce-ntre femei
Mă lasă.
Căci nu mai am de obicei
10 Că-n zilele acele,
Să mă îmbăt şi de scântei
Din stele,
Când degerând atâtea dăţi,
Eu mă uitam prin ramuri
15 Şi aşteptam să te arăţi
La geamuri.
O, cât eram de fericit
Să mergem împreună,
Sub acel farmec liniştit
20 De lună!
Şi când în taină mă rugam
Ca noaptea-n loc să steie,
În veci alături să te am,
Femeie!
119
25 Din a lor treacăt să apuc
Acele dulci cuvinte,
De care azi abia mi-aduc
Aminte.
Căci astăzi dacă mai ascult
30 Nimicurile-aceste,
Îmi pare-o veche, de demult
Poveste.
Şi dacă luna bate-n lunci
Şi tremură pe lacuri,
35 Totuşi îmi pare că de-atunci
Sunt veacuri.
Cu ochii serei cei dentâi
Eu n-o voi mai privi-o...
De-aceea-n urma mea rămâi
Adio!
1883
Abonați-vă la:
Comentarii (Atom)