CUGETĂRILE SĂRMANULUI DIONIS
În Convorbiri literare, l dec. 1872, apare ca parte integrantă din nuvela Sărmanul Dionis.
Evocarea sărăciei - poetică totuşi - cu umor nu s-ar înţelege suficient, dacă n-am reproduce
din nuvelă partea care îi serveşte de introducere şi lămurire: „Să privim acum şi la sărăcia
iluminată de razele unei lumânări de său, băgată în gâtul unui clondir ce ţinea loc de sfeşnic. Ce
vizuină - şi aici, aici petrecea el vara şi iarna! - Iarna, de gerul cel amarnic, trosnea grinda în
odaie, crâşcau lemnele şi pietrele, vântul lătra prin gardurile şi ramurile ninse; ar fi vroit să
doarmă, să viseze, dar gerul îi îngheţa pleoapele şi-i păinjinea ochii. Surtucul lui, pe lângă acestea,
era mai mult urzeală decât bătătură, ros pe margini, fudul la coate, de râdea pare că şi vântul în
urma lui. Oamenii căscau ironic gura când îl vedeau... Şi-n asemenea momente, în lungile şi
friguroasele nopţi de iarnă, crede cineva cum că el, redus până la culmea mizeriei, devenea trist?
Aşa era elementul său.
O lume întreagă de închipuiri umoristice îi umpleau creierii, care mai de care mai bizară şi
mai cu neputinţă. El băga de seamă că gândirile lui adesea se transformau în şiruri ritmice, în
vorbe rimate, şi atunci nu mai rezista de-a le scrie pe hârtie... mai ales garafa goală era în stare de
a-l împlea de cugetări melancolice..."
v. 5 Parodierea cuvintelor lui Richard al III-lea în tragedia lui Shakespeare (act. V, sc. IV): „A
horse! a horse! my kingdom for a horse!"
v. 38 David Garrick (1717-l779) este un celebru interpret de roluri în teatrul lui Shakespeare. îl
aminteşte şi Byron într-o poezie din 1806, On a distant view of the village and school of
Harrow, în legătură cu rolul regelui Lear. în Arta reprezentării dramatice de Enric
Theodor Rotscher, tradusă de Eminescu în ms. 2254, f. 310 şi urm., aflăm în legătură cu
calităţile pe care trebuie să le aibă un mare actor:
„Dacă el în momentele cele mai zguduitoare, în punctele cardinale a destinului omenesc,
în care sufletul ameninţă de-a izbucni din toate încheieturile sale, dacă ne facem să
privim încă într-o adâncime plină de mister, din care se pot însă dezlănţui grozăvii nouă
- atuncea reprezintatorul însuşi e poet şi ni semnalează un echilibru a tuturor puterilor
omeneşti, care ne arată cucerite într-adevăr antitezele cele mai aspre din natura noastră
umană. După toate descrierile lui Garrick, ale acestei inteligenţe înrudite cu Shakespeare
şi acele ale marelui Schroder vor fi reprezentat mai deplin această adecvare absolută"
(f. 363).
v. 31 C. Botez, în ediţia din 1933, corectează „sat de mâţe", cum se află şi-n ciorna poeziei din
ms. 2284, f. 17v.-19v. Ediţia Perpessicius primeşte corectarea lui C. Botez. Şi totuşi,
Eminescu putea foarte bine să scrie „sat de mâţe" în ultima redacţie, făcându-se astfel mai
naturală trecerea de la versul 37: „De-ar fi-n lume numai mâţe..." Vornic nu este numai
primarul vreunui sat, am avut doar în trecutul nostru vornic de Ţara-de-Sus şi vornic de
Ţara-de Jos.
v.40 În Convorbiri literare a apărut greşit „hemizând", şi greşeala s-a perpetuat până la ediţia
C. Botez, Buc., 1933, care are meritul de-a fi dat forma corectă: „heinizând".
355
v. 44 Vers în acord cu conţinutul nuvelei şi cu ideea irealităţii lumii cunoscute prin simţuri.
v. 47 şi urm. Parodiere a unei predici (cazanii) la postul mare.
v. 55 Ironizare a teoriei finalităţii membrelor şi organelor cu care sunt înzestrate fiinţele.
ÎNGER ŞI DEMON
În Convorbiri literare din l aprilie 1873.
S-a citit în şedinţa „Junimii", din sept. 1872, fiind primită să se tipărească (vezi I.E.
Torouţiu, Studii şi documente literare, IV, p. 457).
În ms. 2259, f. 27-28 se află poezia E îngerul tău ori umbra ta?, care cuprinde şi elemente
înrudite cu caracterizarea eroinei Poesis din Geniu pustiu. Din această poezie, datată: 1869 dec.,
au trecut unele amănunte în Sărmanul Dionis: „Era un contrast plăcut; faţa lui trasă şi fină, din
care nu se putuse încă şterge amărăciunea unei tinereţi apăsate, ci rămăsese încă într-o trăsătură de
nespusă naivitate în jurul gurii, lângă fizionomia ovală, rătunjită şi albă a ei... chipul unui tânăr
demon lângă chipul unui înger ce n-a cunoscut niciodată îndoiala" (vezi ed. Perpessicius, I, 334).
în forma aceasta, poezia rămâne, ca temă, apropiată de înger de pază.
Evenimentele politico-sociale, îndeosebi Comuna din Paris, au atras atenţia lui Eminescu
spre figuri revoluţionare. Din Seraphita lui Balzac cunoscuse un tip de revoluţionar fantast, care
voise să ducă revoluţia până în Indii, în Feciorul de împărat fără de stea a arătat soarta ascetului
care, pe vremuri, visase şi el să domineze lumea, în mintea lui Eminescu se lămurea o concepţie
socială care avea să-şi găsească expresia în Împărat şi proletar, forma din Convorbiri literare
fiind precedată de încecări anterioare ce ni s-au păstrat în caietele poetului. A cunoscut şi acea
măruntă Poveste indică, înscrisă în ms. 225P, f. 272-272 (vezi Eminescu, Scrieri literare,
Craiova, 1939, p. 261) şi pe care o transpune în versuri (ms. 2284, f. 66). Tema din E îngerul tău
ori umbra ta? capătă dezvoltare prin accentul pus asupra revoluţionarului care, dezamăgit în lupta
socială, simte înainte de moartea în mizerie şi singurătate bucuria de a fi iubit. Astfel s-a ajuns la
Înger şi demon.
în ce priveşte tema, se face o apropiere de Eloa de Vigny şi de Demonul lui Lermontov (D.
Caracostea Curs universitar). Să nu uităm însă că demonul lui Eminescu este un revoltat social şi
că, după poet, dragostea poate aduce armonie între clasa stăpânitoare şi cea ridicată împotriva
nedreptăţii. Demonul lui Vigny este însuşi Satan, care rămâne spirit al răului, rămâne seducătorul
pentru care Eloa este doar o victimă, şi o victimă inutilă, căci sacrificiul îi aduce damnaţiunea,
fără ca prin aceasta Satan să se poată simţi mai împăcat şi mai mulţumit:
„- Seras-tu plus heureux? du moins, es-tu content? - 'Plus triste que jamais. - Qui donc
es-tu? - Satan!" Apropierea Tamara-Demonul (Lermontov) o face şi Ibrăileanu în Demonul, Viata
românească, 1907, vol. V, p. 330.
N. Iorga ne îndreaptă atenţia spre un alt presupus izvor de inspiraţie, pe care îl înregistrăm:
„Icoana lui Lasalle în iubirea cu Elena von Donningen, impusă atenţiei şi prin căsătoria cu Iancu
de Racoviţă, se pare a fi provocat această opoziţie de situaţii şi de suflet" (Eminescu în şi din cea
mai nouă ediţie, Bucureşti, 1940, p. 15).
Forme în ed. I şi II Maiorescu: v. 12: un şoptit; 18: pe al (ed. II); 31: stele, clară; 39: sfântă;
65: uneori - deşi arare; 58: cu adânc; 105: Am voit viaţa-ntreagă să pot răscula poporul; 108: Pe
un... şi-mpăcarea e amorul.
v. 1 „Contactul cu Viena catolică, în cei trei ani ai unei calde şi iscoditoare tinereţi (1869-l872)
i-a conturat şi mai viu impresii înmugurinde şi i-a fixat în atenţie înfăţişări ce găseau, în
356
sufletul setos de senzaţii nouă, ecouri prelungi. «Doma» Sfanţului Ştefan, ca şi alte
sanctuare catolice din capitala Austriei, vor fi adăpostit nu o dată meditaţia singuratică a
poetului" (I.M. Raşcu, Eminescu şi catolicismul p. 6).
v. 34-40 Procedeu literar asemănător în înger de pază, v. 49-56. Observaţia lui Tudor Vianu în
legătură cu Înger şi demon, Strigoii şi alte poezii ale lui Eminescu: „Două puteri morale
contradictorii se înfruntă acum: visul îndrăzneţ şi utopic cu reculegerea în rugăciune,
apostazia cu candoarea, îndărătnicia cu sfinţenia. Această contradicţie este şi aceea a două
lumi: a trecutului nobil cu prezentul revoluţionar... Să spunem că o astfel de atracţie peste
clase sociale şi civilizaţii îl va preocupa pe Eminescu nu numai pentru că imaginaţia
romantică se complace în prezentarea unor opoziţii violente, dar şi pentru că, arătând cum
limitele şi obstacolele unor lumi deosebite sunt înfrânte, poetul poate să înfăţişeze mai bine
intensitatea romantică a pasiunii" (Poezia lui Eminescu, p. 25).
v 52 Spiritul de răzvrătire este demonic, el face din acest tânăr un demon. Cuvintele lui îşi au
înţelesul din Demonism, concepută în aceeaşi epocă.
v. 56 În Convorbiri literare: păr' a se soarbe. Cum Eminescu nu ne oferă nici un exemplu de
rotacism, ar trebui să credem că este o greşeală de tipar, în loc de: pân' a se soarbe, în ms.
2259, f. 280 avem însă: par a se soarbe. Această formă este primită şi de alţi editori,
inclusiv Perpessicius. Are dreptate însă şi I. Creţu când susţine că apostroful din Convorbiri
literare pledează pentru forma: păr' a se soarbe. (Vezi Rectificări la ediţiile poeziilor lui
Eminescu, III, în Limba română, IX, nr. 1, 1960.)
v. 69 Ceea ce-l interesează pe revoluţionarul secolului al XVIII-lea: raţionalismul gata să încerce
aplicarea formulelor de răsturnare şi prefacere socială. Spre deosebire de acest tânăr, copila
este numai sentiment.
v. 74 în poezia aşa cum era concepută prin 1869, E îngerul tău ori umbra ta?, demonul nu apare
cu asemenea trăsături. „Stindardul roş" este al comunei din Paris, partea aceasta din înger şi
demon putea fi scrisă numai după 1871.
v. 90 Dintr-o atitudine asemănătoare, dezolată în fond, au reieşit versurile din Memento
mori:
Las' să dorm ... să nu ştiu lumea ce dureri îmi mai păstrează,
îmbătat de-un cântec vecinie, îndrăgit de-o sfântă rază,
Eu să văd numai dulceaţă unde alţii văd necaz,
Căci ş-aşa ar fi degeaba ca să văd cu ochiul bine;
De văd răul sau de nu-l văd, el pe lume tot rămâne,
Şi nimic nu-mi foloseşte de-oi cerca să rămân treaz.
v. 103 Este ceea ce Tudor Vianu numeşte „quietudinea prin iubire" ca motiv romantic al liricei lui
Eminescu (op. cit., p. 29).
c. 108 „În cadrul acesta, al poeziei sociale, înger şi demon anihilează ura de clasă prin puterea
unificatoare a iubirii. Cum împăratului detronat i se dezvăluie la malul mării identitatea de
esenţă a tuturor, tot astfel demonului revoluţionar i se dezvăluie pe patul morţii nu puterea
urii, ci puterea sepremă a iubirii.
Astfel fiind, toate argumentele care, de la Gherea până la d-l Vianu, văd în
această concepţie «o acceptare filosofică a scepticismului», se lovesc de datele realităţii
artistice a expresiei, una şi aceeaşi cu concepţia" (D. Caracostea, Arta cuvântului la
Eminescu, p. 75).
357
În Convorbiri literare din 1 aprilie 1873, împreună cu înger şi demon.
Citită o dată cu înger şi demon în şedinţa „Junimii" din 7 sept. 1872 (I.E. Torouţiu, Studii şi
documente literare, vol. IV, p. 457).
În Epoca, din 19 oct. 1897, a apărut articolul lui Anghel Demetriescu Comentariul uneia
din poeziile lui Eminescu, Autorul caută să ajute la lămurirea poeziei Floare albastră, punând
acest titlu în legătură cu Heinrich von Ofterdingen, în care Novalis scrie şi de „floare albastră", şi
cu Problematische Naturen de Spielhagen. Floare albastră este simbolul idealismului şi al
fericirii ideale, creat de romantica germană. Iosif, care cunoştea romantica germană, influenţat
desigur şi de articolul lui Anghel Demetriescu, a făcut să primească titlul Floare albastră revista
tinerească din Bucureşti, 1898.
G. Bogdan-Duică, în Despre „Floare albastră" - explicare istorică (Buletinul „Mihai
Eminescu", 1931, p. 18 şi urm.), este contra interpretării titlului poeziei în felul arătat mai sus şi
rămâne la date din însăşi viaţa poetului: „Floare albastră - foarte special - la Eminescu, este
aşadar o fată frumoasă, nebună, iubitoare. Despre infinit, despre alte înţelesuri, nici vorbă. Iubita
era de la sat, de la Ipoteşti, iar poezia are legătură cu Din străinătate şi cu Un roman. Floare este
o floare lirică - fără nici un Novalis."
Adevărul poate fi cel susţinut de Bogdan-Duică, dar aceasta nu împiedică întru nimic ca,
pe plan artistic, această „floare" vie să fi devenit un simbol ideal.
Ca o „variaţie pe aceeaşi temă" este poezia lui Depărăţeanu - mai puţin graţia şi candoarea
caracteristice liricii lui Eminescu.
Astronomii cate-n stele,
Cât or vrea din turnul lor;
Au sunt astrele mai bele
Decât ochi-ţi plini d-amor?
Cât or vrea pedanţii, ştie
Pe de rost Virgiliul lor;
E mai dulce poezia
Decât vorba ta d-amor?
Dea devoţii cu fervoare
Sărutări icoanei lor;
A mai dulce nu e oare
Sărutarea ta d-amor?
v. 1 Aluziile la preocupările intelectuale ale poetului fixează şi data aproximativă a conceperii
poeziei: epoca studiilor la Viena şi apoi la Berlin, în toamna şi iarna lui 1872. în v. l putem
avea o aluzie şi la Feciorul de împărat fără de stea, iar în v. 7 şi 9 la episoade din Memento
mori.
v. 19-20 Bogdan-Duică (loc. cit.) apropie aceste versuri de cele din Un roman:
Ar vrea ca să revadă colibele de paie,
Dormind cuiburi de vulturi pe stânci ce se prăval.
358
v. 22-23 Versurilor li s-a adus corectare de, I. Scurtu, acceptată apoi şi de Bogdan-Duică. În
Convorbiri literare şi-n diferite ediţii avem:
Lângă bolta cea senină
Şi sub trestia cea lină.
Trebuie acceptată corectarea lui Traian Costa, Versul 22 din „Floare albastră", în Limba
română, nr. 5, Buc., 1962.
S-ar putea obiecta că balta nu este „senină". Dar baltă nu însemnează numaidecât
smârc, mocirlă, mlaştină. Poate însemna si apă stătătoare curată, în care se oglindeşte cerul.
Astfel avem în I. Barac (trad. din 1836), O mie si una de nopţi, t. III, p. 126:
Si cum, cântă păsărele,
Oglinda de bălti cetind,
Ne răsfaţă inimile,
Cântările auzind.
v. 27 Obiceiul este şi la noi, la ţară, şi nu e necesar să mergem cu gândul la Margareta din Faust.
v. 53 La Alecsandri, ca epitete pentru iubită, întâlnim: minune, scumpă minune, gingaşa minune,
minune vie, iar în Sora şi hoţul: dulce minune (I.M. Raşcu, Eminescu şi Alecsandri, ed. cit.,
p. 57-58). ' •'
v. 56 Păstrăm pe „totuşi", deşi unele ediţii cred că corectează în bine scriind „totul". Poezia
rămâne clară şi cu „totuşi", iar după acest cuvânt, capabil să te facă să te opreşti si să
meditezi, am pus puncte de suspensie, ca fiind în sensul intenţiei artistice a poetului.
Pentru păstrarea formei concesive, aşa cum a creat-o Eminescu, vezi şi M. Carp, O
explicare gramaticală a versului „Totuşi este trist în lume", în Viaţa românească, nr. 11,
noiembrie 1961.
DACA TRECI RÂUL SELENEI...
În ms. 2286, f. 9-90v. Ediţia Perpessicius, vol. IV, p. 179; note în vol. V, p. 157, cu titlul
după primul vers.
Eminescu are predilecţie, în epoca aceasta de tinereţe, pentru peisaje lunare, fantastice.
Descrierea de aici, cu palatul Selenei şi cu Selene însăşi în frumuseţe veşnic tânără,
este de aceeaşi natură ca şi cea din Miradoniz. De comparat şi cu peisajul lunar din
Sărmanul Dionis.
ADÂNCA MARE...
În ms. 2287, f. 59. Publicată în Poezii postume, ed. Nerva Hodoş, Bucureşti, 1902.
în ms. următoarea numerotare: I. Cum oceănu-ntărătat; II Adânca mare; III Deasupra
mării (o variantă pentru sonetul Veneţiei); IV Măria Tudor. Apoi: La un nou-născut (arab.) şi
traducerile după Pfeffel: Imitatorii, Autor şi editor, Leoaica şi scroafa.
v. l Vezi şi nota la Cum oceănu-ntărâtat..., v. 14.
359
CUM OCEÀNU-NTĂRÂTAT...
În ms. 2257, f. 58v.-59. Publicată în Poezii postume, ed. Nerva Hodoş, 1902.
v. 5 Are silabe în plus, poezie neretuşată de autor: „Sălbatecul! în van fulgere fricoşate."
Corectare de Perpessicius.
v. 14 Acum mai bine de jumătate de secol, N.I. Apostolescu, în L'influence des romantiques
français sur la poésie roumaine, Paris, 1909, afirma că Mai am un singur dor nu poate fi
decât o compilaţie, deoarece versul de exprimare a dorinţei poetului de a fi îngropat la
marginea mării nu are o bază reală, o cunoaştere directă; românii nu au avut mare pe
vremea lui Eminescu! Afirmaţia naivă a lui Apostolescu a fost combătută serios de
Ibrăileanu (Studii literare, Buc., 1931, p. 211 şi urm.).
Aici notăm că, încă de prin 1873, Eminescu cântă şi oceanul, nu numai marea!
AH, MIEREA BUZEI TALE
În ms. 2259, f. 220 r. şi v. în ed. Perpessicius, vol. IV, p. 183; note în vol. V, p. 159, cu
titlul după primul vers.
v. 14 În povestea Faraonul Tlà, Angelo spune Cezarei: „voi să-ţi beau sufletul" (ms. 2255,
f. 147).
în Călin -File din poveste, v. 93:
Şi când sorb al tău răsuflet în suflarea vieţii mele.
În Wagner, Lohengrin (act III, sc, 2):
O, gönne mir, dass mit Entzücken
Ich deinen Atem sauge ein.
v. 36 Nu se ştie cine este inspiratoarea acestor versuri pasionate. S-ar putea să fie Milly (vezi Din
Berlin la Potsdam şi Milly).
O ARFA PE-UN MORMÂNT
în ms. 2285, f. 97. în ediţia Perpessicius, vol. Iv, p. 188; note în vol. V, p. 161.
în ms. 2257, f. 166, o însemnare cu referire şi la O arfa pe-un mormânt: „Un orologiu făcut
dintr-un cran - foarte semnificativ! în cran e timpul".
în modul antitetic al Surorilor (primul titlu al poeziei Tat twam aşi este Sunt surori), al
Arfei pe-un mormânt, ilustrarea durerilor vieţii, a mascei râzânde deasupra inimei moarte. Poetul a
rămas numai la schiţarea proiectului, căci versificarea, aşa cum s-a păstrat în ms., nu a fost dusă la
desăvârşire.
MITOLOGICALE
în ms. 2255, f. 97v.-98v. Publicată în Sămănătorul din 3 noiembrie 1902 şi în ed. Chendi,
p. 45. ^
în ciorna din ms. 2269, f. 283-285, însemnare a lui Eminescu: „Nişte hexametri, dragă
Doamne" în legătură cu această versificare.
360
v. 8 Imaginea are ceva comic în ea şi e mult mai potrivită aici decât în Memento mori, v.753, unde
autorul o foloseşte de asemenea.
v. 19 În Cugetările sărmanului Dionis, v. 5, parodiase cuvintele lui Richard al III-lea, aici
parodiază cuvintele lui Hamlet: „The time is out of joint".
DUMNEZEU ŞI OM
În ms. 2285, f. 99-00. În ed. Perpessicius, vol. IV, p. 191; note în vol. V, p. 162.
Avem a face cu reluarea în parte şi dezvoltarea temei dintr-o poezie mai veche, Christ.
v. 17 Eminescu avea intenţia să prefacă versul, înlocuind India cu Chaldeea, ceea ce e mult mai
potrivit.
v. 23 Vezi Evanghelia lui Matei, cap. 2.
v 25 şi urm. Preocupări ideologice de aceeaşi natură şi în Memento mori, v. 1189 şi urm.
v. 51 Este ceea ce spune poetul şi-n scrisoarea către Iacob Negruzzi în legătură cu Epigonii:
„suntem trezi de suflarea secolului". (vezi notele la Epigonii). Eminescu este contra
scepticismului vremii lui.
Dăm aici şi poezia de la care, aducându-i modificări, Eminescu a ajuns la Dumnezeu şi om:
CHRIST
Cărţii vechi, roase de molii cu păreţii afumaţi
l-am deschis unele pagini cu-a lor litere bătrâne,
Strâmbe ca gândirea oarbă zboară secole străine,
Triste ca aerul putred de sub murii cufundaţi.
5 Dar pe pagina din urmă în trăsuri groase şi seci,
Te-am văzut născând în paie, faţa mică şi urâtă,
Tu, Christos — o hieroglifă stai cu fruntea amărâtă,
Tu, Mario, stai tăcută, ţeapănă [cu] ochii reci.
Era timpii-aceia, Doamne, când gravura grosolană
10 Ajuta numai al mintii zbor de foc cutezător,
Pe când măna-ncă copilă, pe ochiul cel arzător
Nu putea să-l îneteleagă, să-l imite în icoană.
Însă sufletul cel vergin te gândea în nopţi senine,
Te vedea râzând prin lacrimi cu zâmbirea ta de înger,
15 Lângă tine-ngenuchează mama ta cu triste plângeri
Ardica palidă, sântă, către cer a sale mâne.
Şi pe bolta cea azură, pe câmpia liniştită,
Câmp albastru ca şi marea cu flori de-aur sămănat,
Inima visa un astru alb ca crinul înfocat
20 Stea de-argint curat suflată cu lumină-ngălbenită.
361
Iar sub steaua călătoare ea vedea pustia-ntinsă
Şi prin ea plutind ca umbra împăraţi din răsărit,
Umbre regii şi tăcute ce-urmau astrul fericit -
Strălucea pustia albă de a lunii raze ninsă.
25 Iar pe muntele cu dafin şi cu codrii de măslin,
Povestind povesti bătrâne au văzut păstorii steaua
Cu zămbirea ei ferice şi cu razele de neaua
şi-au urmat raza ei sfântă la culcuşul tău divin.
Azi artistul te concepe ca pe-un rege-n tronul tău,
30 Dară inima-i pustie măna-i fină n-o urmează,
De a veacului suflare inima lui este trează
şi în ochiul lui cuminte tu eşti om... nu Dumnezeu.
Puiul ieslei azi e d-aur, eşti scăldat în mir şi-oleu,
Mama ta e o regină, nu femeia cea săracă,
35 [Astăzi] mintea e bogată, dar credinţa este seacă,
Căci în ochii ironiei, tu eşti om... nu Dumnezeu.
Azi eşti frază strălucită, azi eşti masca cea de fală,
Ieri ai fost credinţa sinplă, însă sinceră, adâncă;
împărat f u ş i Omenirii, crezu-n tine era stâncă.
Azi în marmură te scrie, ori pe pânză te exală.
Asta-i tot, Isuse dulce, pus pe cruce pentru lume?
Asta-i tot, frunte de rege cu cununa cea de spini?
Ieri ai fost steua de aur a-mpăraţilor creştini,
Azi în gura lor profană nu mai eşti decât un nume.
În ms. 2259, f. 29r. şi v., Christ este datată: dec. 1869. Publicată în Poezii postume, ed.
Chendi, 1905, p. 31. Pe text poetul a aplicat unele modificări. Strofa ultimă este adăugată ulterior.
Despărţită de text, este o strofa care nu-i adusă la formă definitivă.
GHAZEL
În ms. 2255, f. 122v.-l23. în ed. Perpessicius, vol. I, p. 186; note în vol. V, p. 159. Data:
20 XII 1873.
v. 27 Perpessicius: „mierea cea de struguri" în loc de „mursa cea de struguri". Lectura noastră este
de acord cu versul următor. Cuvânt folosit de Creangă în Povestea lui Harap Alb: „Şi cum
iese din sfânta Duminică afară, odată şi porneşte desculţă prin rouă, de culege o poală de
somnoroasă, pe care o fierbe la un loc cu o vadră de lapte dulce şi cu una de miere şi apoi ia
mursa aceea şi iute se duce de o toarnă în fântâna din grădina ursului".
362
CARE-I AMORUL MEU ÎN ASTĂ LUME
În ms. 2255, f. 160. în ed. Perpessicius, vol. IV, p. 189; note în vol. V, p. 15.
Această poezie de prin 1873 îşi are o variantă mai veche, de prin 1867, deosebită ca versificaţie,
nu ca idee generală, pe care o transcriem aici, în note.
v. 10 În Mortua est!, v. 24:
Te-ai dus spre a stinge o stea radioasă.
CARE-O FI ÎN LUME...
„ Care-o fi în lume şi al meu amor? "
Sufletul întreabă inima cu dor.
„ Va fi mănăstirea cu zidiri cernite,
Cu icooane sânte şi îngălbenite;
5 Va fi vitezia cu coif de aramă
L-ale cărei flamuri patria te cheamă:
Ori va fi o dulce inimă de înger
Să mângâie blândă ale mele plângeri? "
L-am cătat în lume. Unde o să fie
10 îngerul cu râsul de-albă veselie?
Unde o să-l caut, mare Dumnezeu...
Poate-i vro fantasmă-a sufletului meu?
Ba nu, nu! Oglinda sufletului meu
Îmi arat-adesea dulce chipul său,
15 Căci oglinda-i rece îmi arat-o zee
Cu suflet de înger, cu chip de femee,
Dulce şi iubită, sântă şi frumoasă,
Vèrgină curată, steaua radioasă
Şi să mă iubească, s-o iubesc şi eu,
20 Să-i închin viaţa sufletului meu.
Dar ce râde lumea? Ce râde şi spune?
„Femeia nu este ce crezi tu, nebune,
Faţa ei e-o mască ce-aşcunde-un infern
şi inima-i este blestemul etern.
25 Buza ei e dulce, însă-i de venin,
Ochiu-i te omoară, când e mai senin.
363
Ş-apoi ce-i amorul? Visu-i şi părere
Haina strălucită pusă pe durere. "
Dar dacă e astfel, unde-i a mea zână
30 Cu chipul de înger muiat în lumină?
„N-a fost niciodată. De-afost vreodată,
Atunci în mormântul cel rece o cată.
De n-a fost - îmagină-ţi singur în tine
Un înger din ceriuri cu aripi senine,
35 Pe care deodată cu sufletul tău
Pe lume-l trimise de sus Dumnezeu
Şi care-nainte de-a-l întâlni tu,
În sufletul morţii fiinţa-şi pierdu.
Şi cântă pe-ăst înger de dulce amor
40 Şi plânge-l cu jale şi plânge-l cu dor,
Din sufletu-ţi rece tufă o grădină
Cu râuri de cânturi, cu flori de lumină,
Colo-n cimitirul cu cruci risipite,
Te plimbă adese cu gânduri uimite,
45 Alege-ţi o cruce, alege-un mormânt
Şi zi: „Aici doarme amorul meu sânt"
Şi cântă la capu-i şi cântă mereu:
„Dormi dulce şi dusă, tu sufletul meu! "
În ms. 2259,- f. 32v.-33. În Care-o fi în lume... ulterior au fost suprimate versurile l-2,
11-12. Publicată în ed. Opere complete, Iaşi, 1914, p. 32.
v. 31 şi urm. Ideea din aceste versuri a primit dezvoltare în Feciorul de împărat fără de stea,
v. 209-216.
v. 42 în Mortua est!, v. 6.
Cu râuri de lapte şi flori de lumină.
Inspiraţie înrudită cu cea din Mortua est!
PRIVESC ORAŞUL-FURNICAR
În ms. 2262, f. 152. în ed. Perpessicius, vol. IV, p. 194; note în vol. V, p. 166, cu titlul după
primul vers.
Publicată mai întâi de Perpessicius în Revista Fundaţiilor regale, iulie 1939.
v. 8 În ms. forma cu totul neuzitată: de-nletelea.
364
DIN BERLIN LA POTSDAM
În ms. 2259, f. 169-l69v. în ed. Perpessicius, vol. IV, p. 488; note în vol. V, p. 580, cu
titlul după primul vers.
Despre dragostea pentru Milly, versuri neduse la desăvârşire în acelaşi ms., f. 186 r. şi v.,
din aceeaşi epocă: aproximativ 1873.
v 19 La G. Călinescu: „Am nume de maimuţoi". La Perpessicius: „Am umăr de maimuţoi" şi,
apoi, în ed. 1964: „Am picior de maimuţoi".
MILLY
Cum ai putut să mă iubeşti pe mine
Tu, care eşti a lumii piatră scumpă -
Nu piatră scumpă, eşti amorul lumii.
Ah! spune-mi, Milly, nu eşti Dumnezeu?
5 Căci cum arată el, bătrân sau tânăr,
Şi una ş-alta el va fi? - nu ştiu;
Dar ştiu că de-aş avea să-mi aleg chipul
La care să mă-nchin, ah, tu ai fi.
Da, tu ai fi - eşti atât de frumoasă,
10 Încât nu-ţi samănă nimic în lume.
În van m-aş încerca ca să găsesc
O singură imagine, tu dulce,
Nemărginit de dulce-a mea iubită,
- Ca s-o compar cu tine? nu - dar numai
15 Cu o privire-a ta, cu o mişcare
Ce se reflectă-n ochii tăi cei dulci
Cu tremurul mânuţei tale albe
şi cu mişcarea picioruşului —
Nimic, nimic ţie nu-ţi seamănă.
20 Nu ştiu ce să mă fac - doar te iubesc:
Deşi aceasta nu e un omagiu.
Sub aceste versuri, cu un scris lizibil:
O poveste, o poveste cum n-afost nici nu mai este,
Care de frumoasa lumei - lumei însăşi îi dă veste.
În Perpessicius, vol. IV, p. 495; note în vol. V, p. 585, cu titlul Milly.
BISMAQUEURI DE FALSĂ MARCĂ
În ms. 2276, II, f. 66v. în ed. Perpessicius, vol. IV, p. 495; note în vol. V, p. 586, cu titlul
după primul vers.
Aluzia la problema politică - influenţa germană la noi după războiul franco-german - este
clară. Poate fi pusă în legătură şi cu curentele de idei din preajma războiului ruso-turc, pe care toţi
îl ştiau inevitabil.
Versuri de prin 1873-l874.
365
EXCELENŢĂ, BEZEDEAUA
În ms. 2276, II, f. 66v.-67. în ed. Perpessicius, vol. IV, p. 495; note în vol. V, p. 586,
formând o singură compoziţie cu precedenta, Bismarqueuri de falsă marcă.
După Perpessicius, acest pamflet s-ar raporta la N. Kretzulescu, agentul nostru diplomatic la
Berlin.
Dar în versuri sunt aluzii precise la o „beizadea", cu rol politic la noi şi în legătură pe rând
cu turcii şi cu ruşii, între oamenii politici de după 1871 avem mai întâi pe beizadeaua Grigore
Sturza, autorul cunoscutei „petiţii de la Iaşi" (vezi Titu Maiorescu, Istoria contemporană a
României, Buc., 1925, p. 48 şi urm.). Se cunoaşte atitudinea politică a acestui fiu al lui Mihai
Sturza în Moldova anului 1848: a contribuit la reprimarea mişcării revoluţionare a tineretului
patriot. Altă „beizadea" a epocii este Dimitrie Ghica, fost prezident al Camerei conservatoare din
1871 şi unul din cei care au luptat mai energic contra revizuirii constituţiei şi pentru rezolvarea
chestiunii Strousberg, în aceasta din urmă nemţii având mari interese economice. Credem că mai
degrabă la Dimitrie Ghica se gândeşte Eminescu, în curent, la Berlin, şi cu politica noastră
economică.
În Curierul de Iaşi din 31 august 1869 se anunţă că prin hotărârea nr. 6.107 din 1869
domnitorul Carol autoriza pe Dimitrie Ghica să poarte Marele Cordon al Sfintei Ana, acordat de
către ţar. Personajul politic va fi mai avut şi alte cordoane.
v. 7 La Perpessicius: Ci în loc...
v. 11 La Perpessicius: cu-a lor mândrie...
v. 14 La Perpessicius: Când colinzi în lung...
EŞTI ÎN ŢARA...
În ms. 2276II, f. 67v.-68. Dăm titlul după primul vers.
Versurile sunt încadrate de numeroase nume proprii: Costacopol, Zevzecopol, Soutzos,
Stavri, Polichroniade, Mihailovici, Antoniade, Mavros etc. Teoria păturii superpuse capătă de pe
acum, 1873-l874, contur în mintea poetului viitor ziarist.
v. 14 În ms.: Spre a da Paris...
ÎMPĂRAT ŞI PROLETAR
În Convorbiri literare din1 dec. 1874.
Textul a apărut cu greşeli în revistă şi, pe urmă, cu diferite modificări în ediţiile Maiorescu.
Dăm lămuriri în privinţa textului adoptat în ediţia de faţă: v. 2: pintre - formă moldovenească
obişnuită la Eminescu şi primită şi de Conv. literare, v. 26: flotele puternici - conform cu ms.
2285, f. 100-104 - în Conv. literare a apărut „puternice", iar mai pe urmă, Maiorescu observând
că versul are o silabă în plus, a schimbat în ed. a II-a cuvântul „puternice" cu „măreţe"; v. 32: Cu
a ei putere - conform cu Conv. literare şi cu ed. I Maiorescu - în ed. II-a Maiorescu a modificat:
„Ca prin a ei putere..."; v, 83: Zvârliţi statui de tirani în foc, să curgă lavă - conform cu ed.
Ibrăileanu; v. 106: fără de-amar şi grijă - conform cu ed. C. Botez; v. 108: Cu limba lui de spijă -
conform cu Conv. literare şi ed. I Maiorescu; v. 120: Poporul loc îi face - conf. cu ed. Ibrăileanu;
366
În Conv. literare: Poporul lor îi face... în ed. Maiorescu: Poporul lui îi face; v. 163. Prin lunce
prăvălite; din tainica pădure - conform cu Conv. literare şi ed. I Maiorescu.
v. 182 Greşit în Convorbiri literare şi ed. Maiorescu: Ibrăileanu corectează astfel versul: Prin creţi
ai cărei.. Propunem forma simplă şi corectă: Prin creţii cărei...
v. 189-l90 în Convorbiri literare:
Din nou: de unde vine şi unde merge? Floarea
Dorinţelor obscure sădite în noian.
În ms. 2262, f. 43:
Din nou — de unde este şi unde merge. Floarea
Dorinţelor obscure sădite în noian.
În ed. G. Ibrăileanu şi Perpessicius:
Din nou: de unde vine şi unde merge floarea
Dorinţelor obscure sădite în noian?
Propunem altă lectură, având în vedere că Eminescu adesea, scriind grăbit, face unele
greşeli:
În orice minte lumea îşi pune întrebarea
Din nou: de unde vine şi unde merge? - Floare-a
Dorinţelor obscure sădite în noian.
Înţelesul este astfel clar şi în acord şi cu strofa următoare,
v. 205 Plantând - conform cu Conv. literare,
v. 210 Că vis... - conform cu Conv. literare şi cu ed. I Maiorescu.
Înainte încă de izbucnirea războiului franco-german, în 1870, Eminescu concepuse o poezie
pe tema proletarului, făcând din acesta exponentul răsturnărilor politice şi creării unei situaţii
sociale mai bune (ms. 2259, f. 170v.-172v.).
Poate că nu-i de prisos să amintim că un poet cunoscut de Eminescu, Freiligrath, are o
poezie, Proletarul, şi că tot acesta a tradus şi a făcut cunoscut în lumea germanică faimosul
Cântec al cămăşii (The song of the shirt) de Thomas Hood, cântec cu care se înrudeşte de-aproape
poezia lui Eminescu, Viaţa.
La Paris izbucnesc mişcări revoluţionare în oct. 1870 şi ian. 1871, dar acestea aveau să fie
numai preludiul. La 4 martie 1871 se alcătuieşte Comitetul central al federaţiei republicane.
Dominaţia comunarzilor, în vreme ce guvernul legal al lui Thiers se afla la Versailles, durează
între 18 martie şi 28 rhai 1871: epoca numită a Comunei. Această mişcare revoluţionară, de care
Eminescu avea informaţii din presa nemţească, a lărgit concepţia poetică, după cum se vede din
strofele înscrise în ms. 2259, f. 168-l68v. Partea din discurs în care proletarul cere distrugerea
artei pe care-o socoate imorală, dărâmarea palatelor şi templelor este din această epocă a anului
1871.
Comuna a fost învinsă de Thiers, care-a trimis armata asupra Parisului sub comanda lui
Mac-Mahon.
367
În vesiunea Umbre pe pânza vremii din ms. 2285, f. 100-l04, compusă prin 187l-l873 la
Berlin, apare şi ecoul înfrângerii Comunei, în versurile la care poetul a renunţat când a dat
poemului forma definitivă:
Versallia învinge!... şi flamura cea roşă
Fâlfâie tremurăndă pe frânte baricade...
De aburii de sânge ai barbarei parade
E umedă a zilei lumină crudă, roşă.
Versallia învinge!... iară Comuna cade.
În această versiune, apropiată de cea definitivă, concepţia poetică se completează cu
descrierea revoltei din Paris şi cu punerea faţă în faţă a revoltei proletarului cu nemulţumirea şi
îngândurarea cezarului.
Numai în ciorne manuscrise de prin 1873 se însăilează precis şi gândirea filozofică a
poetului despre identitatea de esenţă a oamenilor, indiferent de categoria lor socială, şi despre
zădărnicia unei lupte într-o lume în care triumfă răul şi-n care orice încercare de îmbunătăţire este
de prisos, viaţa însăşi nefiind decât „un vis al morţii" (ms. 2262, f. 58 şi 43).
începută ca o poezie a cărei temă era numai proletarul cu revendicările lui de clasă,
completată apoi cu tema cezarului asupritor, împărat şi proletar ajunge, în ultima formă, să
exprime un gând filozofic, după care zădărnicia învăluie şi lupta proletarului, şi măreţia
cezarului.
Pentru explicarea poeziei împărat şi proletar, rămâne fundamental studiul lui G. Bogdan-
Duică din Buletinul „Mihai Eminescu", II, 1931, p. 76 şi urm. I se pot aduce doar unele corectări
în ce priveşte datarea versiunilor şi ciornelor care se grupează şi se completează până la
definitivarea poeziei, în privinţa culturii filozofico-sociale a lui Eminescu şi stabilirii
evenimentelor istorice cu răsunet în poezie, ceea ce scrie Bogdan-Duică rămâne întru totul
valoros. Ca o concluzie a acestui studiu, autorul scrie: „împărat şi proletar a fost ecoul poetic
românesc al acelei fierberi mondiale, trăite de poet la Viena, apreciate de poet cu inima sa şi cu
judecata ce-i va fi reieşit din multiplele lecturi anterioare, citate mai sus".
între lucrările cunoscute de Eminescu şi care au avut importanţă pentru formarea gândirii
lui politico-sociale în epoca studenţiei, Bogdan-Duică menţionează pe baza manuscriselor
poetului: scrieri de John Stuart Mill, Schäffle, Say, Proudhon, Bastiat, Louis Blanc, Marx.
Completăm că Eminescu îşi extrăgea note şi din Volksstaat, ziarul lui Bebel (vezi ms. 2257, f.
288).
v. 1 De notat faptul că această strofa, care dă de la-nceput o impresie precisă asupra conţinutului
primei părţi a poeziei, a fost concepută printre cele din urmă şi aşezată numai atunci la locul
ei firesc.
v. 6 şi urm. „Primul moment al poemei este ocupat de cuvântul de revoltă al proletarului, un
discurs în toată regula, cuprinzând critica dreptăţii şi a legilor, a virtuţii, a religiei şi a
frumuseţei, înfăţişate ca nişte unelte de apăsare, de împilare sau de desfătare a claselor
stăpânitoare. Este aici un mod de a raţiona caracteristic pentru toată ideologia revoluţionară,
care se complace în a demasca în categoriile culturii tendinţele şi interesele clasei
stăpânitoare. Manifestul comunist al lui Marx şi Engels afirmă, şi el, o astfel de propoziţie
când notează: «Legile, morala, religia sunt pentru proletar tot atâtea prejudecăţi burgheze»."
(Tudor Vianu, Poezia lui Eminescu, ed. cit., p. 18-l9.) Propoziţiei din Manifestul comunist
îi corespund versurile 11,21 şi 31.
v. 23 Perpessicius primeşte forma „cară", spre a se evita confuzia cu relativul „care".
368
v. 35 Gr, Alexandrescu a avut o expresie fericită de caracterizare a stării sociale la noi şi aiurea în
vremea despotismului: „turme de popoare" (Anul 1840).
v. 75 *n ms. 2297, Eminescu notează expresii revoluţionare, în limba germană, desigur în urma
unei lecturi: Nicht Knechtung des Menschen durch den Menschen... Expropriation der
Expropriateur... Princip der £leichen Consumtion... (Vezi Bogdan-Duică, studiul citat, p.
79.)
v. 76 în critica artei ca obiect de imoralitate, este influenţa lui Proudhon, Du principe de l'art et
de sa destination sociale (Tudor Vianu, op. cit., p. 19).
v. 78-79 „ideea neferice / A perfecţiei umane", cuvinte care nu par potrivite nici cu
vorbitorul proletar şi nici cu ascultătorii lui din tavernă. Şi totuşi, sunt la locul lor, ca
exemplu de cum se repetă pe de rost formule. Eliade Rădulescu, în Psihologia
poetului, VI: Poetul umanitar, din Curierul românesc, 16 iulie 1845, scrie: „ocupaţia
lui, fapta lui (a poetului umanitar) nu e nimic alta decât perfecţia absolută a speciei
umane şi progresivitatea ideilor".
v. 83 La 16 mai 1871, comunarzii dau jos bustul lui Napoleon I de pe Coloana Vendôme şi
distrug în bună parte şi Coloana. După căderea Comunei, coloana a fost refăcută, dar fără
bustul lui Napoleon.
v. 99 „Cel lin", cum este în Convorbiri literare şi cum au admis multe ediţii, nu are nici un sens.
În ms. 2259, f. 168 v. avem precis:
Nimic... locul hienei îl luă cel vorbăreţ,
Locul cruzimei vechie... cel lins şi pizmătăreţ.
v. 103 Versul corespunde cuvintelor lui Marat: „Egalitatea drepturilor duce la egalitatea plăcerilor"
(Bogdan-Duică, op. cit., p. 82 notă).
v. 117 Capitularea de la Sedan, la 2 sept, 1870, a adus şi sfârşitul regimului lui Napoleon al
III-lea. La izbucnirea revoltei şi instalarea Comunei, cezarul nu mai era la Paris. Eminescu,
conform cu concepţia poemului, ne dă imaginea puterii imperiale înainte de prăbuşire.
v. 145 În Memento mori, v. 384:
Evul arde — Roma este oceànicu-i mormânt.
v. 147 Revoluţionarii au ridicat baricade în multe cartiere ale Parisului. Cea din urmă care cade,
şi o dată cu ea Comuna, este baricada de la Belleville (28 mai 1871).
v. 149 Temându-se ca nu cumva armele să fie predate armatei prusace victorioase, populaţia
Parisului, în stare de revoltă, şi-a însuşit ea aceste arme încă de la 18 martie 1871.
v. 757 „Copilul cel pierdut" este justificat de Eminescu în acţiunea lui eroică. Pentru înţelesul
expresiei şi, poate, şi pentru sugestia primită de poet, ne referim la un articol din
Curierul de Iaşi, 3 sept. 1871, la care pe atunci a fost redactor şi I. Scipione Bădescu,
prieten al lui Eminescu. Articolul O pledoarie este semnat Cei doi Grachi. Dăm
fragmente care corespund cu gândirea lui Eminescu: „Tribunalele militare din Franţa
dezvoltă o activitate înspăimântătoare în dureroasa lor misiune, drept dovadă că ura
contra Comunei şi partizanilor săi n-a făcut loc unei judecăţi rezonabile, care, pe lângă
crimele comise, să considere că persoanele puse sub acuzaţie sunt şi ele franceze şi - în
parte - femei.
369
Sentinţele în parte sunt aspre: moarte, deportaţie facultativă şi închisoare
împreună cu amendă; sunt încă doi achitaţi. Dar acestea par copilării pe lângă sentinţa
Tribunalului, secţia a IV-a care avea misiunea de a judeca mai întâi pe cinci femei.
Aceste femei fără educaţie, înaintate în vârstă, corupte, depravate, beţive şi urâte, în
scurt, scăpătate până la extremitatea la care poate să ajungă o femeie fără onoare şi fără
pâine, târându-se prin societăţi obscure - aceste cinci femei, zicem, au fost acuzate de
înţeleptul şi militărescul tribunal că ar fi avut intenţia de a răsturna guvernul - risum
teneatis, pe când ele nu erau decât nişte serve supuse orbis ordinelor date de insurgenţi,
plătite cu câte 10 franci... trei din aceste s-au condamnat la moarte, iar două la
deportaţie de 10 şi mai mulţi ani... Din baroul întreg al Parisului nu s-a aflat nici un
avocat care să ia asupra-şi apărarea acestor mizere fiinţe. Advocaţii numiţi ex officio
s-au scuzat că au să plece la ţară, pe la băi ori în străinătate, şi tribunalul, pentru a
îndeplini în orice chip formalităţile prescrise de lege, a numit apărători pe un sergentmajor
şi pe un sublocotenent. Bietul sergent, după ce nu cunoştea nici legile, nici uzajul
unei apărări, n-a putut să zică altceva, decât că lasă pe acuzate la aprecierea înţeleaptă a
tribunalului. Bravul sublocotenent, însă, al cărui nume este Guinez - inspirat de flacăra
dreptăţii şi cunoscând că singura cauză a unei asemenea decadenţe femeieşti poate fi
numai lipsa de educaţie şi lipsa de pâine - a ţinut un discurs scurt şi simplu, dar
pătrunzător, plin de idei nobile, care merită a fi cunoscut.
«Eu voi fi scurt, domnilor, zise bravul soldat. Ocup un loc pe care l-au părăsit d-nii
de la barou şi păşesc pe un tărâm de luptă evacuat de dânşii. Advocaţi cu nume splendide
au dat concurs capetelor răscoalei şi au refuzat a da mâna acestor parii a societăţii. Eu,
bazat pe un punct de vedere mai nalt, mă întreb: în ce fel de societăţi ai trăit aceste femei şi
Unde ajunge în aceste timpuri depravate o femeie, neavând ce mânca? Bărbaţi tineri,
necapabili de a purta arma, tineri pe care eu i-aş acuza şi i-aş stigmatiza, cuprind o mulţime
de posturi ce s-ar putea ocupa de femei într-un mod folositor. Fără socotinţă însă li se
refuză o asemenea pâine, şi astfel, lăsate sub presiunea fatală a împrejurărilor în care
trăiesc, asemenea femei depravate, precum au devenit acuzatele de faţă, care în mizeria lor
nu puteau refuza de a sprijini răscoala...»"
v. 174-175 „se pleacă lin suflării / A zefirului nopţii". Formă eliadistă care, cum vedem, stăruieşte
la Eminescu şi în 1874.
v. 180 În Regele Lear (act. V, sc. 6) Shakespeare ne dă amănuntele: „Enter Lear, fantastically
dressed up with flowers". Şi apoi cuvintele lui Lear: „Ha! Goneril, with a white beard..."
v. 186 În Archaeus: „în fiece om se-ncearcă spiritul, universului, se opinteşte din nou, răsare ca o
nouă rază din aceeaşi apă, oarecum un nou asalt spre ceruri. Dar rămâne-n drum, drept că
în mod foarte deosebit, ici ca rege, colo ca cerşetor" (Eminescu, Scrieri literare, Craiova,
1935, p. 257).
v. 187 „Din manuscriptul 2262, f. 43, poetul extrase şi adaose, deci, strofe finale 38-42; în orice
om etc. ...; despre agnosticismul privitor la a «vieţii crudă taină», în care efective sunt
«dorinţa şi mărirea» aceleaşi în toţi, ca şi-n fiecare, deosebite fiind «măştile», nu
«sâmburele», acelaşi rămânând, neschimbat, «sâmburul lumii», din care în van «bătrânul
Demiurgos» se opinteşte a ivi ceva. Demiurgos era pentru Eminescu Weltgeist-ul, «spiritul
lumii»" (Bogdan-Duică, op. cit., p. 85).
înscriem şi alt comentar:
„Şi spiritul universului se opinteşte-n van (ms. 2262, f. 42). Pe verso a.c. 42, ca o
explicare, Eminescu a notat în nemţeşte: «În jedem Menschen versucht sich der
370
Weltgeist». Să fie acest «spirit al universului» numai o vorbă fără conţinut, un termen
de filosofic curentă însemnat la întâmplare de Eminescu? în varianta de mai sus, noi
vedem însă că poetul identifică pe «Demiurgos», zeul creator al lumii, cu «spiritul
universului», iar notiţa germană vorbeşte de un «»Weltgeist ce se caută pe sine însuşi.
Să nu fie deci aici o înrâurire hegeliană, când filosoful german socoteşte de asemenea că
«Weltgeist»-ul, principiul unitar al lumii, creează universul în cunoscutele sale faze
dialectice, în setea lui continuă de a se regăsi pe sine? Dar... expresia «spiritul
universului» se întâlneşte foarte des în textele eminesciene, din epoca studenţiei mai
ales" (Al Dima, Motive hegeliene în scrisul eminescian, Sibiu, 1934, p. 7). Despre
„spiritul universului" Eminescu putea afla şi din Hegel, dar şi din scrieri oculte. Balzac,
în Séraphita, citează pe Jean Wier, iar acesta a fost elevul cabalistului H. Cornelius
Agrippa de Nettesheim (1486-l533), în, a cărui De philosophia occulta şi-n alte scieri,
adunate în 1855-l856 sub titlul Magische Werke, sunt şi capitolele: Vom Weltgeiste und
dem Band der verborgenen Kräfte şi Beweis dass die Weltseele, wie auch die Seelen der
Himmelskoeper verniinftig sind.
v. 195 La Young, în Noaptea XV: „Qu'est-ce que cette terre? qu'un séjour d'êtres imaginaires et
sans réalité, un champ dont les fleurs promettent des fruits sans jamais en produire..."
v. 202 Identitatea de esenţă a tuturor oamenilor este o idee cunoscută de poet din Schopenhauer.
Dar amintim şi că, în scrisoarea către Iacob Negruzzi dnvViena, 16 mai 1871, Eminescu
citează din Pascal „La suite des homme pourrait etre considérée dans tous les temps et dans
tous les lieux comme un seul homme qui apprendrait toujours.".
v. 203 Nu avem aici „viclenia raţiunii" - List der Vernunf - în sens hegelian, cum susţine Al.
Dima, op. cit., p. 12, ci instinctul de a trăi, în sens schopenhauerian, aşa cum Eminescu îl
exprimă mai târziu în Scrisoarea IV. Dealtfel, şi Al. Dima recunoaşte că aici e posibil să se
fi contaminat hegelianismul cu schopenhauerismul (ibid.).
v. 210 Admiţând teoria lui Kant, Eminescu accepta că nu cunoaştem lumea în realitatea ei, ci în
aspectul fenomenal, în imaginea pe care o are în noi, pe baza sensibilităţii noastre.
Trecerea la gândul că lumea e un vis apare, în acest caz, ca foarte firească. Ideea că
oamenii duc o viată de vis o avea din Schopenhauer (Lumea ca voinţă şi reprezentare,
Principiul raţiunii suficiente, § 5).
La aceeaşi concluzie ajunge poetul şi-n versurile finale din Memento
mori:
Îi de-aceea beau paharul poeziei înfocate.
Nu-mi mai chinui cugetarea cu-ntrebări nedezlegate,
Să citesc din cartea lumii semne, ce mai nu le-am scris.
La nimic reduce moartea cifra vieţii cea obscură —
în zădar o măsurăm noi cu-a gândurilor măsură,
Căci gândirile-s fantome, când viaţa este vis.
MURMURĂ GLASUL MĂRII
În ms. 2258, f. 164. în ed. Postume de Al. Colorian şi Iacobescu, Bucureşti, 1940, p. 40, cu
titlul după primul vers.
371
CUM NEGUSTORII DIN CONSTANTINOPOL
În ms. 2262, f. 38 v. în ed. Perpessicius, vol. IV, p. 205; note în vol. V, p. 180, cu titlul
după primul vers.
v. 3 Popol pentru popor, o formă folosită de Eminescu şi după 1870. Românul lui C.A. Rosetti o
întrebuinţează în mod obişnuit.
v. 14 Versurile par deci să prefaţeze o „carte" pe care Eminescu avea intenţia s-o alcătuiască. Să
fie numai prefaţa la un poem în terţine al Şeherazadei, cum crede Perpessicius?
v. 16 Vers care întăreşte concluzia că poetul se gândea să-şi publice versurile, organizându-le
într-un volum. şi Aducând cântări mulţime, din aceeaşi epocă, duce spre această
concluzie:
Aducând cântări mulţime
şi mai bune şi mai rele,
Mă întreb cu îndoială,
Cine caută la ele?
Cată cei ce noaptea, ziua,
Îşi muncesc sărmana minte -
Plebea multe ştiutoare
Pentru pâne, pentru linte?
Sau cei ce păzesc cântarul
A dreptăţii, dragă Doamne,
Ce la domni sărută mâna
Ş-altceva încă la doamne?
Sau acei care-şi pun osul
Carul statului de-l mişcă?
Ah, prea ştii mai dinainte
Tot ce-i doare şi ce-i pişcă.
Eu nu pot să le dau lefuri,
Nici onori, nici pensiune.
Nu-s în stare nici să judec
Merite pentru naţiune.
Toţi acei ce-n astă lume
Vor ceva... mă lese-n pace,
Eu nu voi nimic, nimica,
Decât pace, pace, pace.
Şi de-or trece pe-aşte şiruri
Ochii cei cuminţi de fată,
Sau a junelui privire
De visare îngrecată,
372
De vor trece într-o viaţă
Doruri multe-ndefinite:
Or privi sub flori albastre
Aste pagine citite
Şi dureri scânteietoare,
Şi tablouri înfocate
Vor pătrunde tremurânde
Aste suflete curate.
Da, la voi se -ndreaptă cartea-mi,
La voi inimi cu aripe.
Ah, lăsaţi ca să vă ducă
Pe-altă lume-n două clipe.
În ms. 2260, f. 132v. în ed. Perpessicius, vol. IV, p. 509 şi vol. V, p. 588, cu titlul după
primul vers.
Am păstrat titlul corespunzător pe care Perpessicius îl dă celor două părţi ale compoziţiei,
în ed. sa, vol. IV, p. 206; note în vol. V, p. 180 şi urm. Partea I, din ms. 2284, f. 9v., 13v., 14v.,
15v., a apărut în Lanuri, Bucureşti, aprilie-iunie 1934, sub titlul în mări de Nord. Partea a II-a din
ms. 2259, f. 173r. şi v. în ed. Perpessicius.
v. 8 La Perpessicius: De umeri rezemat...
v. 60 La Perpessicius: ce nu-i de mine.
v. 62 La Perpessicius: Viaţa-şi duc doruri nebune.
v. 65 în Ecleziast, I, 4: „Neam trece şi neam vine, şi pământul în veac stă". O poezie a lui V.
Pogor-tatăl (din 1839) începe cu cuvintele Neam vine şi neam trece.
v. 82 La Perpessicius: Prin şir de codri...
v. 104 La Perpessicius: şi de frumuseţe.
v. 124 La Perpessicius: cu fir pe margeni trase.
O, ADEVĂR SUBLIME...
În ms. 2250, f. 75-76. în ed. Perpessicius, vol. IV, p. 220; note în vol. V, p. 188 cu titlul
după primul vers.
v. 29 Cunoscutul emistih din Răsunetul lui Mureşeanu, folosit ironic.
v. 38 Viermii sunt oamenii, cum poetul a spus-o în diferite rânduri. Vezi mai ales Demonism. Vezi
şi Iar faţa ta e străvezie, v. 20.
v. 44 Eminescu, cele mai adeseori, este ironic ori priveşte cu umor unele aspecte sociale. Aici este
caustic, biciuitor şi violent.
373
Axiomul la care face Eminescu aluzie este: „mundus vuit decipi, ergo decipiatur". Îl
cunoştea, poate, din Pensées de monsieur le comte d'Oxenstiern. Cap. Comedia cea de
obşte se află copiat în ms. 2307, f. 4-5, după o traducere din 1790. Dictonul este tradus
astfel: „Lumea vrea sa se înşale - înşele-se dar".
NAPOLEON
În ms. 2262, f. 154 r. şi v. în ed. Perpessicius, vol. III, p. 116 şi urm. text şi note, ca
documentare pentru Oda - în metru antic.
Despre oda Napoleon vezi N. Iorga, Eminescu veşnic nou cu toate împrumuturile, în Cuget
clar, 24 august 1934, şi Perpessicius, De la „Napoleon" la „Oda - în metru antic", în Kalende,
iunie-august 1943 (reprodus în Jurnal de lector, completat cu „Eminesciana"). Poezia este deplin
închegată ca idee, cu totul deosebită de Oda, pentru care avea să fie un început numai, şi care va fi
redactată numai prin 1882 în forma ei definitivă.
v. 1 în Memento mori, după ce înaltă un imn lui Napoleon, ca geniu care-a întrupat gândirea
secolului lui, aceste impresionante versuri ale poetului (v. 1159-l164):
Exilat în stânce sure şi-n titanica-i gândire,
Ca Prometeu ce-a-adus lumei a luminei fericire,
De pe-o piatră el priveşte linguşirea mării-adânci;
Acolo, gonit de soarte şi de gânduri el adoarme,
Cu durere-adâncă marea vrea pământul să-l răstoarne —
Şi izbea mugind de doliu în mormântul lui de stânci.
v. 13 Trebuie să credem că Eminescu a cunoscut şi lucrări documentare despre Napoleon.
Tristeţea, ca trăsătură de caracter a acestuia, nu este ceva intuit, ci cunoscut din
informaţie istorică. Vizitând Tuileries, lăsate în părăsire, Roederer i-a spus lui Napoleon,
pe atunci prim-consul: „General, cela est triste". Iar Napoleon îi răspunde: „Oui, comme
la grandeur".
v. 17 Şi această odă, ca şi aceea care derivă din ea, după variate prefaceri, Oda - în metru antic -
este un rezultat al exerciţiilor pe care le face poetul studiind versurile lui Horaţiu: „N-ai
admirat nimica" vine ca o reminiscenţă firească a cunoscutului Nil admirări din Horatiu,
Epistole, I, VI, 1.
v. 26 Bătrânul titan este pământul, cum apare limpede în Demonism.
v. 29 „Nil admirări" poate avea şi înţelesul de a nu admira nimic (v. 17), dar şi pe acela de a nu fi
uimit, surprins de nimic (cum vedem aici în v. 29).
„Nil admirări" la Eminescu are înţelesul pe care îl dă acestor cuvinte Schopenhauer
în Critica filozofiei kantiene; „A traduce pe Nil admirări prin «a nu admira nimic» este
ceva cu totul fals. Acest dicton horaţian se aplică nu teoretic, ci la viaţa practică şi vrea să
spună propriu-zis: Nu preţui necondiţionat nici un lucru, nu îndrăgi nimic, nu crede că
stăpânirea vreunui lucru poate da fericirea; orice dorinţă adâncă pentru ceva e numai o
supărătoare himeră, de care, prin cunoaştere clară, poţi să scapi tot aşa de bine, dar cu mai
multă uşurinţă, decât prin posesiune anevoios dobândită."
v. 40 „Ochii imobili" sunt de la Heine, care evocă viziunea cezarului intrând la Düsseldorf: „mit
seinen unbeweglichen Cäsaraugen" (N. Iorga, ort. cit.). Totuşi, expresia este mai veche, în
Memento mori, v. 286: „Joe preschimbat în tânăr, cu imobili ochi sub gene".
374
Expresia vine din Eneida, c. IV, v. 33l-332:
Dixerat. Iile Jovis monitis immota tenebat
Lumina, et obnixus curam sub corde premebat...
(Astfel vorbi. Iar Enea ţinea, după sfatul lui Joe,
Ochii ţintiţi, străduindu-se-n piept să-şi încapă durerea...)
(Vezi şi Comentarii eminesciene, ed. cit., al X-lea.)