ÎNGER DE PAZĂ
S-a publicat în Convorbiri literare, 15 iunie 1871, p. 136.
A fost trimisă la revistă împreună cu Noaptea şi cu o scrisoare către Iacob Negruzzi, datată
16 mai 1871. Viena: „Eu nu vă trimet acuma decât nişte nimicuri neînsemnate, căci pentru de-a
corige şi a da o formă mai omenească unor opere mai întinse îmi trebuie şi timp, şi dispoziţiune.
Dacă cele ce vă alătur de la mine or fi rele, nu vă jenaţi de fel şi aruncaţi-le-n foc... Cât despre
versurile ce vi le trimit, de se vor primi spre publicare, mi-ar plăcea dacă ar ieşi câteşitrele piesele
într-un singur număr" (I. E. Toroutiu, Studii şi documente literare, I, 1931, p. 322). Mai târziu
Iacob Negruzzi a dat lămurirea că, deşi Eminescu aminteşte de trei poezii, în realitate a trimis
numai două (Scrisori de la M. Eminescu, în Conv. literare, ian. 1899, şi la I. E. Toroutiu, op. cit.,
p. 328, nota 51).
Se cunoaşte poezia în prima ei formă, din 1868, aşa cum este în manuscrisul romanului
Geniu pustiu (ms. 2255, f. 2l-84).
Când sufletu-mi noaptea veghea în extaze,
Vedeam ca în vis pe-al meu înger de pază,
încins într-o haină de nori şi de raze,
Mişcând a lui aripi pe capu-mi aprins,
Dar când ie văzu într-o palidă haină,
Copilă coprinsă de dor şi de taină,
Fugi acel înger de ochi-ţi învins.
327
Cum marea ce doarme profundă şi lină
Refelectă în sânu-i de-amar şi lunmină,
Pe soare ce trece în calea-i divină,
Vărsând ziuă de-aur în umedu-i sân:
Astfel tu, copilo, tu vis de iubire,
Din negrele-ţi stele o dulce zămbire,
Din sufletu-mi noaptea schimbă în senin.
Despre izvorul de inspiraţie şi împrejurările în care a scris poezia, ne dă însuşi Eminescu
informaţii în Geniu pustiu. Este vorba de Poesis, actriţa care îşi joacă rolul ei în feerie: „Ea juca
pe-un înger, într-o feerie fără de înţeles cu dei ex machina, care plăcea şi era frumoasă numai
pentru că persoanele ce jucau în ea plăceau şi erau frumoase.
Îşi puse aripile albe; îşi gătise complet toaleta şi pe când orchestra începu uvertura cu
rugăciunea din Norma, Poesis căzu pe un scaun într-o atitudine visătoare, cu capul lăsat peste
umere şi cu mâinile unite, astfel încât nu te-ar fi prins mirarea dacă, răpită de acel cântec ce suia la
cer, ea s-ar fi urcat... încet, nemişcată şi tristă, ca sufletul unui înger murind, la ceruri, purtată ca
pe nesimţite de aripile ei albe-argintii. Eu stăm şi-o contemplam. Voluptatea acelui sân de
marmură, visătoria acelei feţe palide îndreptate spre cer, acele mâni mici şi albe unite ca pentru
rugăciune, acele braţe rotunde, goale, fragede, lăsate în jos ca şi când ar fi denunţat desperanţa,
acel corp ce sta să-ngenunche, acele aripi ce stau să se mişte şi s-o ducă - toate astea făceau un
singur chip, un singur corp frumos, dulce, ideal - Poesis!" (M. Eminescu, Scrieri literare,
Craiova, 1935, p. 175-l76 şi 181.)
v l extaze (Conv. Ut.) extază (ed. I, II Maiorescu); estaze (ms. 2259, f. 27).
v. 2 Ideea unui „înger de pază" nu vine din vreun text apocrif popular, ori din viziuni mistice mai
mult sau mai puţin eretice, ci chiar din textul evanghelic. La Matei, XVIII, 10: „Căutaţi să
nu defăimaţi pre vreunul dintr-aceşti mai mici; că zic vouă; că îngerii lor în ceruri pururea
văd faţa Tatălui meu, care este în ceruri". De asemenea, în Luca, XV, 10: „Aşa zic vouă,
bucurie se face înaintea îngerilor lui Dumnezeu pentru un păcătos ce se pocăieşte".
v. 4 Lamartine, în Souvenir:
Quand je dors, tu veilles dans l-ombre
Tes ailes reposent sur moi...
(I. M. Raşcu, Eminescu şi Lamartine, în Convingeri literare, Buc., 1937, p. 147)
Şi la Creţeanu, în La sexul frumos:
Subt ale voastre scump protectoare
Aripi de îngeri să o luaţi...
Nu numai poezia romantică a dezvoltat tema îngerului de pază. şi la Baudelaire, în
XLIII (Spleen et Ideal), avem:
Je suis l'Ange gardien, La Muse et la Madone.
v. 5 Transcriind versiunea din Geniu pustiu, în ms. 2259, 27, Eminescu dă versului 5 forma:
Dar cum te văzui într-o palidă haină. Ediţiile Maiorescu au păstrat pe „văzu" şi-n forma
definitivă a poeziei, deşi în Conv. Ut., este „văzui".
v. 8 înger-femeie-demon, la Conachi în Slănicul:
Gândeam c-am iubit un înger din cer sub chip femeiesc,
Dar n-au fost decât fîmeie din iad sub chip îngeresc.
328
Amintim şi ce scrie Swedenborg în De caelo et inferno: „Fiecare om are în adevăr lângă
sine un spirit bun şi unul rău; prin cel bun este în raport cu cerul, iar prin cel rău cu iadul. Aceste
spirite aparţin unei lumi a spiritelor situată între Cer şi Abis.
v. 9 şi 12 La Bolintineanu, în Sorin:
Din geana unui înger înarmat de-un crin.
NOAPTEA...
În Convorbiri literare, 15 iunie 1871, p. 136
Vezi şi notele la înger de pază.
v 9 Frumuseţile feminine ossianice au braţele albe. în Fingal, c. I: braţe de zăpadă, în c. IV:
braţele sale erau albe ca zăpada din Morven.
v. 15 Fruntea-mi (ed. I, II Maiorescu).
v. 17-l8 Versurile au fost puse în legătură cu refrenul din O lieb'so lang du lieben kannst de
Ferd. Freiligrath:
O lieb', so lang du lieben kannst!
O lieb', so lang du lieben magst!
Die Stunde kommt, die Stunde kommt,
Wo du an Gräben stehst und klagst!
(Vezi Radu Manoliu, Izvoarele motivelor şi procedeelor din poeziile lui Eminescu, în
Preocupări literare, Bucureşti, nr. 4, l aprilie 1936. Radu Manoliu a primit informaţia de la
Valentin Bude.)
v. 18 Pân'ce, Pân-e... forme obişnuite la Bolintineanu şi la Alecsandri (vezi Bogdan-Duică,
Introducere la ed. Poezii, p. 15).
v. 19 În Conv. Ut. greşit: clară ca o roză.
IUBITEI
În ms. 2290, f. 3-5. în ed. Perpessicius, vol. IV, p. 69; note în vol. V, p. 58.
Întâiul titlu: Amor. Din aceeaşi inspiraţie, ca şi Iubită dulce, o, mă lasă şi Frumoasă şi jună,
care urmează.
v. 20 Stări sufleteşti complexe, care nu-şi află încă expresia, încolţesc din vremea tinereţii. Va mai
fi nevoie de maturizare a vârstei şi suferinţei şi de cultură artistică până ce poetul va ajunge
la versurile din Odă - în metru antic:
•
Ca să pot muri liniştit, pe mine
Mie redă-mă!
v. 43 Repetare a expresiei din v. 13.
v. 49 Reluarea ideii din v. 17. în povestirea Faraonul Tlă, următoarele cuvinte ale lui Tlà la
sarcofagul iubitei sale Rodope: „O, Rodope, zise el îngenunchind la sicriu şi plecându-şi
faţa plină de lacrimi la pieptul... Cum te iubesc!... De ce ai murit?...
Nu ţi-am spus să nu mori... nu te-am rugat... copilă...
Şi eu mor... mor, căci ai murit tu, palidul meu copil...
copilul meu"( ms. 2255, f. 100).
v.50 Aluzie la Marta din De ce să mori tu? sau, mai sigur, la Elena din Mortua est!
329
v. 57-59 Rime neduse la desăvârşire.
v. 60 Repetare a ideii din v. 20. Linia de desfăşurare a sentimentului în v. 49-64 este sinuoasă şi,
cu obscurităţi. Poezie pe care Eminescu n-a socotit-o demnă de reluare şi definitivare.
IUBITA DULCE, O MĂ LASĂ...
*n ms. 2290, f. 10-l2v. în ed. Perpessicius, vol. IV, p. 67; note în vol. V, p. 58, cu titlul
după primul vers.
v. 24 în mod deosebit de artistic expresia revine în Floare albastră:
Şi te-ai dus, dulce minune...
FRUMOASĂ ŞI JUNĂ
în ms. 2290, f. 17-l7v. în ed. Poezii postume de Nerva Hodoş din 1902.
v. 1 Începutul poeziei e sugerat de un vers din Bolintineanu Robie:
Dar ea era frumoasă şi jună şi plăcută.
v. 13-14 De remarcat naturaleţea acestor versuri. Copila cântată de Erninescu este soaţa demnă a
Galateei lui Vergiliu:
Fată şăgalnică, zvârle în mine c-un măr Galatea,
Fuge-ntre sălcii, dar ţine să fîe zărită-nainte.
DEMONISM
În ms. 2290, f. 19-27. Poemul a fost publicat de Chendi în Sămănătorul, 2 martie 1903, şi
apoi în ediţia Poezii postume.
în nota la Demonism, din Sămănătorul, Chendi presupune proiectul poemului Demon şi
înger, din care ar fi făcut parte Demonism şi Miradoniz. în ms. 2290, f. 50. Erninescu notează
numai atât: „Demon şi înger (o tragedie)". Apare clar că Demonism este numai o parte dintr-o
lucrare concepută amplu, parte închegată în elementele ei, dar nu şi dusă la desăvârşire artistică.
Credem că Erninescu a cunoscut poemul lui Herder Die Erde, în care avem accente de
dragoste pentru pământ, ca şi-n versurile poetului nostru. Poate că Eminescu ar fi rămas la versuri
albe, cum a făcut şi Herder:
Ich grüsse dich, o Mutter Erde, dich,
Du Vielgebărenin, in deren Schoss
Der Vater aller Welt welch Samenheer
Lebendiger verbarg, die alle du
Zum Leben ausgebierst, sie mutterlich
Ernăhrst und trăgest und dann friedlich sie
In deinem Schoss begräbst...
În cele 159 versuri ale poemului, Eminescu a contaminat mitologii de origini deosebite,
mituri, legende, dându-le o culoare proprie prin fantazia lui. Totodată a pus şi problema revoltei
Răului împotriva Binelui, fără să rămână strict la concepţia mazdeistă.
v. 1 Poemul are în întregime ceva straniu ca gândire. Versurile de început, cu conceperea lumii ca
o raclă în care este întemniţată viaţa viermilor pământului, adică a oamenilor, reflectă un
pesimism amar, pe care îl face acceptabil artistic imaginaţia bogată a poetului.
330
v. 10-34 Principiul răului, Ahriman, nu devine Satan din monoteism, îngerul prăbuşit din cer din
cauza orgoliului, aşa cum îl avem la Cain al lui Byron, ci rămâne Ahriman ca-n credinţele
parse. Opus lui este Ormuzd biruitorul, care ne este înfăţişat în existenţa lui fericită,
grandiosul şi idilicul mergând poetic împreună. Dumnezeu este figurat aici în chip
bogomilic.
v. 35 şi urm. Poetul expune concepţia despre Pământul-Mamă.
v. 56 De la Pământ ne vine tot ce este în noi tendinţă spre întoarcerea la natură şi spre dreptate.
v. 76 De la el avem tendinţa spre bunătate.
v. 81 De la el, şi dorinţa spre pace. Pământul este un nobil titan înfrânt, dar el a sădit în noi tot ce
este avânt spre bine. Dimpotrivă, tot ce este orgoliu, dorinţă de mărire şi de putere, voinţă
de-a stăpâni aasupra altora şi dezlănţuire a instinctului răului vine de la Ormuzd (v. 64-73).
v. 99 Ormuzd înfrângând Binele, reprezentat de Pământ, a făcut să ne naştem ca viermi din ţărână,
dar ne-a dăruit cu înfăţişarea lui, a stăpânitorului din cer.
Ideea naşterii omului din pământ se află în multe credinţe religioase, şi ale neamurilor
culte, ca şi ale celor primitive. Pământul-Mamă, Terra-Mater, fi a MfJTTjp
-iată un motiv poetic pe care îl aflăm la Homer şi Hesiod, ca şi la Lucreţiu şi
Vergiliu. Cităm câteva versuri din Poemul naturii al lui Lucreţiu:
Iarăşi o spun, de aceea pe drept căpătat-a pământul
Nume de mamă, căci el, numai singur creat-a pe oameni,
Singur născu, ca la timp potrivit, felurite-animale,
Care în munţii înalţi zburdând ici şi colo-s hoinare
(Cartea a V-a, y, 82l-824)
Informaţii ample despre această problemă se pot găsi într-o documentată lucrare a lui
Albrecht Dietrich. Mutter Erde (Leipzig, 1913).
v. 113-124 Ca şi în Avesta, stau faţă-n faţă cele două principii: al binelui, dătător de viată - Ahura
Mazda (Ormuzd), şi al răului, cauză a distrugerii - Anro Mainins (Ahriman), dar rolurile
sunt inversate de poet. Ahriman are dreptatea de partea lui, a purtat lupta contra lui
Ormuzd, adevăratul tiran, şi a căzut, înfrângerea aducându-i situaţia de reprezentant al
răului şi nredreptăţii, pe când învingătorul şi-a însuşit atributul dreptăţii, justificat numai
prin victorie.
v. 125-130 în lupta purtată contra lui Ormuzd, Ahriman a avut ajutorul Pământului şi titanilor.
Eminescu se arată cunoscător al Teogoniei lui Hesiod şi al altor legende, nesimţindu-se
obligat să se ţină strict de texte documentare.
În Teogonia lui Hesiod, Pământul este aliat al lui Zeus, dar Eminescu a cunoscut alte legende,
după care Pământul, din duşmănie faţă de Zeus, a dat naştere giganţilor Tifeu, Otus, Efialt,
care au pornit asaltul contra Cerului. Lupta victorioasă a lui Zeus a fost exprimată în versuri
de Vergiliu în Georgice, c. I, v. 278 şi urm.
v. 131-159 Ormuzd este conceput ca divinitate geloasă de puterea ei, cinică şi sadică. Pământul a
fost pedepsit - ca titan - fiindcă a fost aliat cu Ahriman. Trăsnit de Ormuzd, s-a prăbuşit în
Haos şi a luat înfăţişarea pământului aşa cum îl cunoaştem, cu munţi şi codri, stânci şi
pietre preţioase, metale şi ape. Din carnea putrezită a titanului s-au născut viermii care se
numesc oameni, făpturi slabe şi deşarte, la chip şi asemănare cu Ormuzd, dar legate de
pământ, ca o batjocură pentru titanul înfrânt.
Ideea om-vierme o avem şi în Faust, partea I:
Dem Wurme gleich 'ich, der tfen Staub durchwiihlt
şi, în sensul chiar din Demonism, în Byron, Don Juan, c. X, strofa XXXIX:
Men are but maggots ofsome huge
Earth 's burial.
(Oamenii sunt numai viermii din mormântul
vreunei lumi uriaşe.)
331
Pentru înţelegerea poemului Demonism, cu punerea problemei luptei între bine şi rău, este
necesară cunoaşterea piesei lui Byron Cain. Să se compare următoarele pasaje:
Demonism, v. 78 şi urm. - Cain, actul II, sc. 2, p. 85
v. 94 şi urm. - Cain, actul II, sc. l, p. 59
v 94 - Cain, actul II, sc. 2, p. 80, 99
v. 97 şi urm. - Cain, actul II, sc. 2, p. 96
v. 113 şi urm. - Cain, actul I, sc. l, p. 27
v. 116 şu urm. - Cain, actul II, final, p. 100
v. 120 şi urm. - Cain, actul I, sc. l, p. 50.
Trimiterile sunt la traducerea P. Grimm.
Eminescu a cunoscut şi oda Prometheu a lui Byron, mai întâi în traducerea lui Eliade, din
1839.
Byron a fost cunoscut de Eminescu, cum se vede dintr-o ciornă de scrisoare (ms. 2255,
f. 304) şi din caietul de cursuri la Berlin, de unde reiese că a audiat cursurile lui Dühring despre
Bruno, Machiavelli, Schopenhauer, Byron (ms. 2255, f. 28l-290). Despre spiritul de revoltă din
Demonism şi despre factura byroniană a romantismului lui Eminescu, vezi şi Poezia lui Eminescu
- note după cursul universitar al lui D. Popovici, Cluj, 1947-l948, fasc. I. Vezi şi lucrarea
noastră Comentarii eminesciene, ed. cit., cap. V.
AVEAM O MUZA
în ms. 225P, f. 142-l43. în Poezii postume, ed. Al Colorian şi Al. Iacobescu, Buc.,
1940; în ed. Perpessicius, vol. IV, p. 77; note în vol. V, p. 60. Titlul dat de Colorian după
primul vers.
Inspiraţie înrudită cu poeziile din ms. 2290: Iubitei, Iubită dulce, o, mă lasă..., Frumoasă şi
jună.
v. 23 „Ochi mari", ca atribut al frumuseţii feminine, şi în poeziile de mai târziu ale lui Eminescu.
v. 27 Jupiter, prefăcut în lebădă, a fost iubitul Ledei. Tablou celebru de Correggio.
v. 29 Versul este neterminat în ms. Completare de Perpessicius.
v. 42 Rima: „înţeles-eres" şi expresia poetică a sentimentului îşi află locul artistic în Călin - File
din poveste:
O, şopteşte-mi - zice dânsul - tu cu ochii plini d-eres
Dulci cuvinte nenţelese, însă pline de-nţeles.
v. 59 În Mortua est!:
De racla ta razim eu harfa mea spartă (v. 50).
În Aveam o muză este obsesia aceleiaşi copile moarte,
v. 63 La Young, în Noaptea I (versiunea Letoumeur):
„Divin Homère, sublime Milton, prives tous deux de la lumière, vous chantiez dans des
tenebres involontaires: moi je m'y enfonce par choix, et je Ies préfère â la clarte du jour".
v. 69 Poate de pe acum se înfiripau în fantazia lui Eminescu episoade care aveau să intre În
compoziţia poemului Memento mori: Dochia, pădurile Daciei, bourii, luptele între zeu
Daciei şi cei ai Romei.
v. 71 „Praful" ca semnul cel mai vil al deşertăciunii şi piericiunii, vezi Epigonii, notele la v. 114.
332
CÂND CRIVĂŢUL CU IARNA...
În ms. 2259, f. 235 şi 236 şi 166-l77. Publicată în Poezii postume, ed. Al. Colorian şi
Al. Iacobescu, ca Fragmente. Textul restabilit în ed. Perpessicius, vol. IV, p. 81; note în vol. V,
p. 63-63.
v. 4 Reminiscenţă din pastelul Iarna de Alecsandri:
Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă.
v. 12 La Perpessicius: Cu mintea s-umblu drumul...
v. 37-38 În Când..., v. 19-20, poetul scrisese:
şi fruntea mea pală pe pieptu-ţi aşezi
Surâzi şi veghiezi.
v. 46 Vers neterminat. Perpessicius îl completează,
v. 49 Vers neterminat. Perpessicius îl completează,
v. 52 La Perpessicius: Ea ochii-uşor şi-nchide.
v. 61 La Perpessicius: cea dulce,
v. 68 Versul este: Pe merii-ncărcaţi cu floare...
Perpessicius corectează: Pe merii plini cu floare - pentru ca versul să aibă măsura necesară.
Dar nu este acesta singurul vers nedus la desăvârşire.
MIRADONIZ
În ms. 2291, f. 49 v. -52. în ed. Ilarie Chendi, Postume, p. 234 şi urm.
Manuscrisul lui Eminescu ne dă unele lămuriri importante. La f. 49v. titlul: „Din Demonul,
Miradoniz, metresa lui Dumnezeu (Lucifer)". Dovadă că Eminescu era preocupat de gândul unei
lucrări, Demonul, în care ar fi intrat şi Miradoniz, este desigur Demonism, lucrare de prin 1871-
1872.
La f. 52 următoarea însemnare:
„Plan
Miradoniz întreţesută cu ideea Demonului (Weltgeist, Geist) şi cu Povestea ce i-am povestit-o ei"
(vezi nota de G. Bogdan-Duică în Buletinul „Mihai Eminescu", 1931, p. 94).
în ms. numele apare întâi sub forma Miradonis şi numai pe urmă este prefăcut în
Miradoniz. Povestea la care face aluzie Eminescu trebuie să fie Basmul ce i l-aş spune ei, cum
crede şi Perpessicius (Opere, vol. V, p. 67).
Într-o povestire de mai târziu, Visul unei nopţi de iarnă, Eminescu introduce pasaje
descriptive asemănătoare cu cele din Miradoniz: „Deodată văz că din vârful unui copac din
pădure până la luntrea mea se ţese o pânză subţire şi diamantină şi că pe această punte minunată
cobora îmbrăcată în alb o fată tânără, foarte frumoasă şi foarte blondă... Cum păşea încet, îşi
netezea părul despletit cu mâna dreaptă şi venea încet parcă ar fi dormind... Veni lângă mine şi
îmi zise: «Să vii mâine la noi şi să-ntrebi de mine... şi să ştii că mă cheamă Măria...»" (ms. 2255,
f-242).
v. 24 în Sărmanul Dionis: Aerul era blând şi văratic.
v. 60 şi urm. Elemente descriptive de aici sunt reluate şi amplificate în Memento mori, episodul
Dochiei.
Tot ce este esenţial, ca descriere, în Miradoniz îşi găseşte o formă literară într-un pasaj din
Sărmanul Dionis: „Şi ce frumos făcuse el în lună. înzestrat de o închipuire urieşească, el a pus doi
sori şi trei luni în albastra adâncime a cerului"... etc. (Vezi M. Eminescu, Scrieri literare, ed.
Craiova, p. 65-66.)
333
ANDREI MURESANU
(Tablou dramatic într-un act)
În ms. 2254, f. 74-76 v.-81. În ed. Opere complete, Iaşi, 1914.
Personaje sunt Mureşanu, Mors (Anul 1848 în versiunea 1869) şi Geniul Luminei (ca şi în
versiunea 1869). Ulterior, în loc de „Mors" scrie „Indiferenţialul (Nirvana)", iar în loc de „Geniul
Luminei" scrie „Isis". Aceste prefaceri ne fac să întrevedem frământarea spirituală care va duce la
a treia variantă Muresanu din 1876, unde poetul revoluţiei de la 1848 nu mai este decât un
personaj mitic.
v. 19 De remarcat seriozitatea gândirii poetului, deşi era încă atât de tânăr. Cunoştinţele istorice şi
mai ales adâncirea filosofiei lui Schopenhauer şi a lui Kant îl fac să-şi pună problema
dezvoltării unui neam în ansamblul desfăşurării istorice a umanităţii sub semnul triumfului
numai al instinctelor rele.
v. 42 şi urm. Poetul nu rămâne la o problemă de ordin general, ci trece la soarta însăşi a neamului
românesc, osândit de o fatalitate istorică să sufere-numai restrişti.
v 54 Exact, în ms., ca şi v. 57: „Atâta neferice în viaţa ginţii mele". Corectat de Perpessicius
conform cums. 2257, f. 101v.-l04v.
v. 55 şi urm. Filozofie pesimistă cu izvor direct în Lumea ca voinţă şi reprezentare a lui
Schopenhauer. Adesea Eminescu a exprimat ideea că egoismul mână fiinţele şi popoarele la
tot ce înfăptuiesc. Un exemplu din nuvela Cezara: „Viaţa internă a istoriei e instinctivă;
viaţa exterioară, regii, popii, învăţaţii, sunt lustru şi frază". „Sâmburele vieţei este egoismul,
şi haina lui, minciuna". Aceeaşi gândire sumbră o exprimă şi Bolintineanu în încercarea
dramatică Ştefan-vodă cel Berbant, în actul al IV-lea, sc. 7:
N-asculta ce cântă falşii fanatici,
Nici judecătorii care dau dreptate,
Nici turburătorii ce strig' libertate,
Dreptul celui tare este legea lor,
Dreptatea, morala, vorbe care zbor.
Vezi societatea cum e aşezată?
Toţi de drept vorbeşte şi cel care cată
A lovi pe alţii, şi chiar cel lovit!
Care drept? acela care e primit
între oameni? Vise şi şarlatanie,
Ceea ce zic dreptul, este tiranie,
Legea pedepseşte pe un biet tâlhar,
însă care lege pune un hotar
Limbilor ce calcă p-alte limbe? care?
Cel slab este încă prada celui tare.
Nu se poate preciza dacă Bolintineanu va fi avut cunoştinţe, fie şi indirect, despre filozofia
lui Schopenhauer. Este însă clar că Eminescu, pe lângă opera filozofului german, a cunoscut şi
această dramă despre care scrie că e de o „imoralitate crasă şi greţoasă" (vezi Teatrul românesc şi
repertoriul lui, în Familia din 18/30 ian. 1870. în ed. Scurtu, p. 55 şi urm).
v. 177 şi urm. Satanismul, pe care îl aflăm exprimat şi-n Demonism, este de natură byroniană.
Vezi îndeosebi Cain. D. Caracostea, în cursul universitar din 1931 -l932 Opera lui
Eminescu, a putut spune că Muresanu al lui Eminescu apare ca „un Manfred şi un Cain al
simţirilor naţionale". (Citat de Emil Turdeanu în „Oscar of Alva" de Byron, în Studii
literare III, Sibiu, 1944, p.64.)
v. 187-198 Priveliştea prăbuşirii lumilor se poate compara, în ce priveşte unele versuri, cu
Darkness de Byron (vezi Emil Turdeanu, ibid.).
Se poate face apropierea şi de un pasaj din Young, Noaptea VI: Uitarea morţii.
Pentru înţelegerea acestei variante din 1872, vezi şi notele la Demonism şi la Mureşanu
1876.
O, TE-NSENINĂ, ÎNTUNERIC RECE...
În ms. 2291, f. 53v.-54 v. în ed. Perpessicius, vol. IV, p. 85; note în V, p. 64-65, cu titlul
după primul vers.
Revelă munca de atelier a poetului. Pentru mai multe din poeziile duse la desăvârşire, avem
ciorne care reprezintă însăilarea în versuri albe a concepţiei care urmează să fie realizată
pe-ndelete. Se observă şi în O, te-nsenină, întuneric rece, că pentru unele versuri rima vine firesc,
spontan.
Versificarea este interesantă şi merită să fie cuprinsă într-o ediţie, fiindcă dă pe faţă
apropierea lui Eminescu de poezia de gândire, înclinarea spre lumea cugetării plutitoare pe
deasupra a tot ce poate fi strălucitor, dar vremelnic,
v. 3 în ms. versul este necomplet. Completarea de Perpessicius.
v. 31-32 Imagine măreaţă, ca şi aceea din Aveam o muză, v. 65-66:
Eu nu văd munţii înecaţi de nouri
De care gându-mi vultur s-acăta...
ECO
(SARA PE DEAL)
În ms.225P, f. 82-85.
Eco utilizează o parte din strofele compoziţiei anterioare Ondina (v. 17-57, strofele 3-7).
Mici prefaceri ulterioare.
Forme primitive:v. 9: Diamant în...; v. 31: cea mare.
în această versiune de prin 1872, Eco cuprinde şi fragmentul, apărut în Convorbiri literare,
din l iulie 1885, sub titlul Sara pe deal. în revistă, poezia este numai de 6 strofe, iar în ms. de opt.
Strofa a VI-a din ms. reia imagini din strofa anterioară, iar strofa a Vll-a din ms. a fost barată de
însuşi Eminescu. Le reproducem după ms.:
Te-i rezima, dulce copil, de-al meu umăr -
Şi fir cu fir păru-ţi aurit am să-l număr,
Ap-am să beau din a ta gură -frumseţe, .
Dulci săruturi din ai tăi ochi de blândeţe.
Îmbrăţişaţi noi vom şedea la tulpină,
Fruntea-mi de foc pe-ai tăi sâni se înclină,
Ce-alături cresc dulci şi rotunzi ca şi rodii —
Stelele-n cer mişcă-auritele zodii.
Faţă de ms., textul Convorbirilor literare şi ediţia Maiorescu prezintă mărunte deosebiri, pe
care le înscriem aici:
În Conv. Ut. şi ed. Maiorescu În ms. Eco:
v. 152 Stelele scapără-n cale Stele le scapără
v. 757 Stele nasc umezi pe... Umezi se nasc stele pe...
v. 166 arde-n iubire arde de-iubire
v. 167 satul în vale-amuţeste valea şi satu-amuţeşte
v. 70 cât îmi eşti de dragă cum îmi eşti dragă.
În legătură cu impresia pe care o lasă Sara pe deal, înscriem aici cuvintele lui Ibrăileanu:
,,Tonul de deprimare al acestei poezii de fericire, langoarea, dezarmarea din aceste versuri te pot
race să crezi să poezia e scrisă acum" (Ediţiile poeziilor lui Eminescu, în Viaţa românească din
martie 1928).
335
O versificaţie apropiată de cea din Sara pe deal a fost încercată pe vremuri, cu mai puţin
succes, de Asachi în Dorul:
Oare-i veni, idolul vieţii mele,
în acest rediu eu te aştept de mult:
Mută-i de-atunci duioasa Philomele,
Şi-al meu suspin eu singur mi-l ascult...
Încercarea de roman Geniu pustiu cuprinde elementele descriptive care au intrat în Sara pe
deal: „ Soarele era la apus, aerul începea a se răcori, holdele păreau că adorm din freamătul lor
lung - de-a lungul drumului de ţară oamenii se-ntorceau de la lucrul câmpului, cu coasele de-a
spinare, fetele cu oale şi doniţe în amândouă mâinile, boii trăgeau încet în jug şi carul scârţâia...
Una câte una s-aprindeau stelele tremurând în nemărginirea albastră a cerului când mai sus,
când mai jos - şi luna, bălana regină, palidă ca o mireasă, trecea ca o secure de argint prin norii
albicioşi şi subţiri. Mai greoaie scârţâiau carele cu lemne ce veneau din munte; românii şedeau
culcaţi pe foaie în vârful carălor, sau mergând alături şuierau doine bătrâne şi triste ca suvenirile
trecutului. Toate farmecele unei nopţi de vară - luna albă şi stele aurii, fluierul melancolic şi
câmpii ce par a adormi, iar drept în faţă, bătrânii urieşi de piatră, munţii, ce acum păreau
încununaţi de stele ce tremurau asupra frunţilor lor...
îmi întorceam ochii peste cap... era Finita, ce-şi aşezase capul meu pe poalele ei - şi-ncepea
a-mi povesti ba cimilituri, ba basme, ba-mi cânta cu vocea jumătate câte o horă ori câte o
chiuitură cu vorbe cu tot. Astfel şedeam lungit seri întregi cu capu-n poalele ei - pe când vitele
se-ntorceau mugind greu de prin munţi, iar talancele de la gâturile vacilor cu ugerul greu de lapte
sunau alene şi melancolic prin atmosfera cea dulce a serii... " (Vezi Eminescu, Scrieri literare, ed.
Craiova, 1935, p. 194-l98.)
ODIN ŞI POETUL
În ms. 2290, f. 3l-36, 38—45. Mai întâi în Adevărul literar şi artistic, din 13 ian. 1935, cu
destule erori, în ed. Perpessicius, vol. IV, p. 103 şi urm.; note în voi V, p. 68. Titlul dat de
Perpessicius.
v. 5 şi urm. Satira literară îşi află mai târziu expresia ei artistică, o dată cu Scrisoarea II.
v. 36-40 O gândire de ordin general că suferinţa şi cântarea în versuri merg împreună.
v. 41 şi urm. Valhala i-a încântat gândurile încă din adolescenţă, când celebra frumuseţile
nordului Moldovei în La Bucovina. La Valahala se gândeşte acum ca la un loc de refugiu
înflorit, unde să fie alături cu eroii şi cântăreţii eroismului, sub privirea lui Odin, a zeilor şi
a valkiriilor.
v. 62 Aceeaşi expresie de nemulţumire, în Demonism, v. 37.
v. 50 Satira socială este mai dezvoltată în Memento mori, v. 991 şi urm.
v. 99 şi urm. Blestemul lui Decebal, în Memento mori, v. 919 şi urm. Se poate astfel aprecia că
Odin şi Poetul este o piesă compusă după ce autorul redactase episodul luptelor romanilor
cu dacii, din Memento mori.
v. 140 şi urm. Remarcabilă dovadă a preţuirii ce-o avea Eminescu pentru arta senină, clasică.
v. 166 şi urm. într-o Valhala de fantezie proprie, situată în adâncul mării, Eminescu imaginează
nu un Odin autoritar şi neînduplecat în felul lui Wotan, ci unul - bătrânel tandru, şi nu o
Valkirie războinică şi zburând călare în felul Brunhildei, ci una care ascultă şoapte de
dragoste. Simbolism: Valkiria de aici este întruparea frumuseţii ideale, singura consolare.
În Valhala, după cum vedem, se află şi Decebal. Aceasta însemnează că Eminescu a
cunoscut scrierea lui Jornandes, istoricul got din sec. al Vl-lea, care socotea că goţii şi geţii au fost
acelaşi popor. Zeul Vamalei este Odin, aici identificat cu Zamolxe. Identificarea Odin-Zamolxe o
face Eminescu şi în Strigoii.
336
După Jornandes, ţara de origine a goţilor-geţilor este Scandinavia, de unde s-au revărsat
spre centrul Europei, Dacia şi Dunăre (De origine actuque Getarum). Identitatea goţilor cu geţii şicu
cimbrii au susţinut-o Grotius, Sheringham, Cluvier, du Buat. Desigur că Eminescu a cunoscut
şi lucrarea Deutsche Mythologie de lakob Grimm (1835).
PUSTNICUL
În ms. 2286, f. 28-30. în ed. Perpessicius, vol. IV, p. 202; note în vol. V, p. 173.
Pustnicul este anterioară versificării La moartea lui Eliade care se află în acelaşi manuscris,
f. 3l-33. „Pustnicul" este autorul însuşi, care, retras într-un colţ al salonului, observă şi descrie
,sur le vit" o scenă de viată socială ieşeană, în ciorna din acelaşi ms., f. 26, avem primul vers:
Era în Iaşi. În şalele frumoase...
Se vede bine că poetul, la studii în străinătate, retrăieşte în amintire fapte cunoscute la Iaşi
şi le exprimă în versuri. Ironia, mânuită cu dibăcie şi exteriorizată în vers sprinten şi-n octave, este
în felul lui Byron din Don Juan. Pornind tot de la Byron, ne-a dat admirabile pagini de critică
socială ironică Macedonski în Italo. într-o notiţă în legătură cu pesimismul, Eminescu aminteşte şi
pe Don Juan de Byron (ms. 2276 II, f. 26, caiet din epoca studiilor la Berlin); tot aici aminteşte
Königin Mabb de Shelley.
v. 28 Marion Delorme, una din frumuseţile galante ale primei jumătăţi a sec. al XVII-lea. îi prinde
viaţa de decădere, purificată oarecum prin pasiunea sinceră, Victor Hugo, într-o dramă, cu
numele ei, Marion Delorme (1831).
v. 29 Avulsul: Eminescu a mai întrebuinţat cuvântul acesta în Geniu pustiu: „Într-adevăr că
muntele pe care dormeam mi se păru una din acele grădini pandante ale Semiramidei,
grădină a cărei treaptă de sus, unită cu cerul, răsfăţa în lumina cea etern neturburată a
soarelui un eden frumos cu largi alee de palmieri (în ms.: palmiferi), cu cărări acoperite cu
nisip alb, cu avulsuri de raze lungi şi diamantice..." (Scrieri literare, ed. Craiova, 1935, p.
212.) „Avulsuri", cuvânt format sub influenta lui Eliade, după Bogdan-Duică, Eminescu,
Eliade, Gutzkow, în Convorbiri literare, l febr. 1904.
La Eliade se găseşte forma: se avultă - se smulge, se azvârle.
La G. Călinescu, Opera lui Eminescu, III, p. 70: „însă pentru ca să merite titlul Pustnicul
înseamnă că poetul avea să ne aducă un ascet, sau avea să convertească la ascetism pe unul
din eroi, spre a răspunde uşurătăţii vieţii şi femeiilor".
Comentariu în afară de text.
LA MOARTEA LUI ELIADE
În ms. 2286, f. 3l-33. în ed. Perpessicius, vol. I, p. 261 şi urm. - text şi note. Titlul dat de
Perpessicius.
v. 1 Eliade a murit la 27 aprilie 1872.
v. 8 Gotterdămmerung - Amurgul zeiilor de Wagner a ajuns la cunoştinţa publicului, ca poem,
prin ediţia din 1863. Opera muzicală este terminată în noiembrie 1874.
v. 13 şi urm. Este o amintire intenţionată. Eliade, în comentariile din Biblice, arată adesea
misiunea provinâenţială de conducător a lui Moisi.
v. 31 Tit Liviu îşi împarte Istoria romană în decade, grupe de câte zece cărţi. La Eminescu
cuvântul are sensul general de: epoci din istoria umanităţii. Acelaşi sens şi în versurile din
ms. 2297, f. 30:
Gerul din rădăcine nălţăndu-se decade
Târând cu sine timpul cu miile-i decade.
337
v. 39 Horaţiu, în Satira IV, c. I, v. 43-44:
Ingeniu cui sit, cui mens divinior atque os
Magna sonaturum, des nominis huyus honorem.
(Cel care are-n vers har şi o minte divină şi gură
Care să sune sublim, tu cinsteşte-l pe el cu-acest nume.)
(Trad. C.I. Niculescu, Buc., 1959)
v. 43 La Perpessicius: „Dacă în..." Manuscrisul cuprinde şi o primă formă:
Astfel în..." care-i mult mai potrivită şi mai clară.
FECIORUL DE ÎMPĂRAT FĂRĂ DE STEA
În ms. 2259, f. 52-81. Foile ms. sunt legate greşit, în ed. Perpessicius (vol. IV, p. 152 şi
urm.) cu titlul Povestea magului călător în stele (după G. Călinescu). Dăm alt titlu potrivit cu
tema poemului.
Publicăm poemul în următoarea ordine a foilor:
partea I: f. 52-55v:; 58-63 (v. l-312);
partea a II-a: f. 56-57; 64-70 (v. 313-547);
partea a II-a: f. 7l-81. (v. 548-844).
Şi-n acest ms. la f. 78, şi-n ms. 2257, f. 59-61, după acelaşi vers, 766, sunt puncte de
suspensie. Credem că aici se întrerupe lucrarea şi că Eminescu a continuat-o pe foi care nu ni s-au
păstrat. Acest fragment, pe care îl presupunem, ar fi arătat că feciorul de împărat, condus de
Geniul-somn, a văzut diferite existenţe umane şi a putut să se instruiască potrivit cu dorinţa
exprimată de împăratul, tatăl său. Una din aceste existente ni-i povestită în v. 767 şi urm.
Un tânăr pornit de jos, din sărăcie, este stăpânit de înalte gânduri de mărire. Vrea să ajungă
să conducă lumea ca un împărat, să distribuie coroane unora care i-ar recunoaşte puterea şi să se
bucure de tot ce-i poate aduce, ca plăceri, o atât de grandioasă situaţie. Dar, într-o zi, i se pare
searbădă această existentă şi se retrage din lume, spre a citi cărţi sfinte şi a medita. Viaţa de ascet
este numai exterioară, căci în adâncul fiinţei lui a rămas prins de gânduri deşarte şi de plăceri
lumeşti. Visurile lui de dragoste sunt mai puternice decât sentimentul religios, şi el aspiră să se
unească prin moarte cu aceea care îi stăpâneşte inima (v. 788-828).
Va fi încercat poetul să dezvolte în versuri sfârşitul acestui episod? Magul ştie de
nefericirea sihastrului şi-şi propune să-i aducă mângâiere (v. 584-587). La sfârşitul părţii a III-a îi
promite o nouă viaţă, în altă lume, unde îşi va putea împlini aspiraţiile spre fiinţa ideală care îl
obseda (v. 837 şi urm.).
Înainte de acest episod, închinat existentei sihastrului, avem ceea ce se poate numi o
introducere la o lucrare amplu proiectată. Un bătrân împărat vrea ca fiul, care avea să-i fie
moştenitor la tron, să înveţe mai întâi ce este deşertăciune şi măreţie în viaţă. Feciorul se hotărăşte
să urmeze îndrumările magului la care îl trimite tatăl şi să satisfacă astfel dorinţele acestuia.
Magul, deşi se află în faţă unui caz excepţional - feciorul de împărat nu are o stea a lui - şi-arată
bunăvoinţa şi caută să-l abată de la tot ce poate fi primejdie (v. l-422). Deocamdată, sub puterea
somnului, prinţul este transpus în altă existenţă şi cunoaşte viata sihastrului, al cărei sens i-i
explicat de mag. Alte episoade ne-ar fi arătat cum prinţul îşi capătă educaţia necesară unui
conducător de împărăţie.
Pentru înţelegerea sensului pe care îl are poemul, trebuie să cunoaştem şi fragmentul
dramatic din ms. 2255, f. 114-l22. (în ediţia Perpessicius, vol. V, p. 151 şi urm.) Aici aflăm că
feciorul de împărat, sub conducerea magului, ajunge la locul unde sihastrul îşi duce existenţa, şi
are astfel în fata ochilor o lecţie din care se putea instrui (v. 63-71):
338
MAGUL
(de după scenă)
Îndată... omul cu gânduri înţelepte
Nainte el de toate învaţă să aştepte.
Tu n-ai deprins-o încă. - Dar iată-mă-n sfârşit...
PRINŢUL
Eu văd cifrele toate din lecţia-mi de azi
Deşi a le pricepe nu pot. Te rog dă-mi cheia
La cele ce privesc eu, ca să străvăd ideea.
MAGUL
Ştiu! vrei să afli cine-i acel sărman călugăr,
Ce scări acum clădeşte din pietre şi din bulgări,
Din stânce năruite la acel templu?
PRINŢUL
Da!
Dintre poeziile de tinereţe ale lui Eminescu, Mortua est! şi Feciorul de împărat fără stea,
îndeosebi, nu pot fi înţelese în toată semnificaţia lor, dacă nu avem în vedere şi aplecarea
spirituală a poetului spre o lume de mister, şi un strat de cultură literară şi filozofică, pe care-l
capătă odată cu începerea studiilor lui în străinătate.
Amintim că traducerea Lanţul de aur, după Onkel Adam, publicată în Familia din
octombrie-noiembrie 1866, cuprinde întâmplări şi personaje bizare. Contele Lejonswârd are
preocupări de ştiinţe oculte, iar instruirea în acestea i-o face un spaniol, Don Caldero. Contele
cunoaşte şi operele lui Jung-Stilling, un precursor al spiritiştilor moderni.
Predilecţia pentru o lume de tăinicie o avem în Misterele nopţii. Genii, silfi, zâne, fantome
sunt în memoria poetului când scrie La Bucovina şi La Heliade. îngeri apar în poezii ca Ondina,
Copilă înger, Locul aripelor, iar „misterul" îl obsedează pe poet în Din străinătate, Când..., Unda
spumă, La o artistă, Printre stânci de piatră seacă.
în afară de credinţele şi superstiţiile din popor, a cunoscut de copil povesti, aflate de la
mama sa, după cum ne spune în Codru şi salon şi interpretări populare în legătură cu astrele, de
care ar depinde soarta oamenilor pe pământ. La acestea s-a adăogat lumea de mister din unele
lecturi pe care a putut să le facă în casa lui Aron Pumnul: Zburătorul lui Eliade, Baladele lui
Hugo traduse de C. Negruzzi, Mihnea şi baba de Bolintineanu, Strigoiul de Sihleanu.
Ca toţi scriitorii epocii, a avut şi el pasiune pentru Nopţile lui Young - în traducerea lui
Simion Marcovici, ori în fragmentele publicate de Andrei Mureşanu - şi pentru Ossian, a cărui
operă Fingal este mai cu seamă bogată în fantasme, care puteau impresiona un suflet curios de
lucruri tainice cum a fost acela al lui Eminescu. Conoscând limba germană, a citit şi povestirile lui
Hoffrnann. Fantasticele întâmplări cu Spalanzani, Coppelius şi studentul Nathanael, îndrăgostit de
o păpuşă fără de viaţă, sunt amintite într-o încercare de tinereţe, Visul unei nopţi de iarnă (Vezi
Comentarii eminesciene, ed. cit., cap. al III-lea.)
Ca student în filozofie, trăind câţiva ani în cercurile intelectuale din Viena şi Berlin,
Eminescu şi-a îmbogăţit şi mintea, şi fantazia. Preocuparea de un poem dramatic Mureşanu, la
Viena, i-a venit şi din cunoaşterea operei Faust, cum ştim din corespondenţa poetului cu Iacob
Negruzzi. Şi marea creaţie a lui Goethe putea să accentueze la Eminescu vraja misterului,
întreaga lucrare este străbătută de invocaţii şi de apariţii de duhuri aeriene. Putea să ia ca
Şoapte venite din adâncul propriului suflet cele simţite de Faust în faţa lumii de taine trezită
sub razele lunii:
339
O, lună plină, cum as vrea
Să nu-mi mai vezi tu truda mea
Din nopţile târzii când stăm
La masă-aci şi privegheam,
Când, tristă, te simţeam cum vii
Să-mi luminezi cărţi şi hârtii!
Ah! peste culmi să mă avânt,
De raza ta să mă încânt,
Sus, peste-adânc, să zbor cu duhuri
Pe-ntinsuri tainici de văzduhuri;
Scăpat de a ştiinţei grea robie,
Să sorb cu sete roua-ţi vie!
(Faust, partea I, Noapte. Trad. Laura Dragomirescu, Bucureşti, 1940, p. 24.)
Tot fantasticul atât de variat, şi adesea cu adânc sens alegoric, trebuie să fi urmărit stăruitor
pe tânărul poet, care-şi căuta un drum propriu spre creaţia literară, dar voia să fie sub călăuzirea
unui poet pe care îl admira.
În epoca Vienei a cunoscut şi Traüme eines Geistersehers de Kant, a simţit atracţie pentru
halucinaţiile şi fantazia delirantă a lui Swedenborg - ecouri de-ale acestora apar şi în Mortua est!,
în Feciorul de împărat fără de stea şi, de asemenea, în nuvela dusă la desăvârşire în acea epocă,
Sărmanul Dionis.
în romanul swedenborgian Seraphita, Balzac citează De praestegii daemonum et
incantationibus ac veneficiis de Jean Wier (1564), iar aceasta analizează şi lucrarea dascălului său
H. Cornelius Agrippa, De philosophia occulta. Practicile magice din cartea lui Agrippa le aflăm şi
în Sărmanul Dionis. Prin Ruben ştie Dionis cum să întoarcă- foile cărţii astrologice spre a se
transpune în alte spaţii, în aceeaşi carte a aflat Eminescu şi o idee poetică, anume că un suflet
străbate lumea întreagă, făcând din aceasta o unitate.
Scrierile lui H. Cornelius Agrippa de Nettesheim au apărut la Stuttgart în cinci volume, în
1855-l856, sub titlul Magische Werke, şi dezvoltă chestiuni de acestea: Despre puterile ascunse
ale lucrurilor; despre spiritul lumii şi legătura lui cu puterile misterioase; despre mijloacele
magice şi puterea lor; despre prezicerile prin visuri; despre masele planetelor, formele şi puterile
lor; dovadă că spiritul lumiii şi sufletele corpurilor cereşti sunt cu judecată şi împărtăşesc raţiunea
divină; introducere în cunoaşterea demonilor sublunari; versurile cântăreţului Linus despre
puterile magice ale numărului şapte.
Tot în Stuttgart au apărut pe la jumătatea secolului scrierile doctorului Faust şi ale unor
preocupaţi scriitori de cele oculte ca: Nostradamus, J. Kernning, I.S. Halle. Acum sunt în favoare
şi scrierile despre spiritism ale lui Jean H. Jung-Stilling, acesta, cunoscător al lui Paracelsus şi
Bohme. încă înainte de 1850, pătrunseseră în Occident şi scrierile lui Swedenborg, pe care le-au
cunoscut Hoffmann, Balzac, Gerard de Nerval, Baudelaire. Seraphita lui Balzac este din 1835.
Desigur că nu va afirma nimeni că Eminescu a cunoscut toată această literartură mistică, dar
spre o parte din ea se va fi îndreptat autorul nuvelei Sărmanul Dionis. Lume de mister şi de
practici magice este şi-n povestirea al cărei erou, faraonul Tlà, se închide în mormântul din
adâncul piramidei, acolo unde este îngropată şi frumoasa lui iubită, Rodope.
La Berlin, Eminescu a putut să urmeze cursuri sistematice de mitologie comparată, de
istoria religiilor şi de istoria Egiptului, în legătură cu monumentele din valea Nilului, piramidele,
cultul zeiţei Isis a căpătat cunoştinţe care vor străbate şi-n activitatea literară a poetului.
Lectură fundamentală în epoca stundenţiei i-a fost Lumea ca voinţă şi reprezentare a lui
Schopenhauer, acest filozof, mare literat, îmbogăţindu-i mintea cu date despre Antichitate şi
Renaştere, despre Shakespeare şi Byron, în general despre poezie, sculptură, ahitectură şi muzică.
La Viena începuse să-l adâncească şi pe Platon şi pe Kant. Cunoaşterea dialogului platonic
Timaios este vădită în Feciorul de împărat fără de stea şi, de asemenea, teoria iubirii din
340
Banchetul şi spiritualismul din Phaidros şi Phaidon. La Viena a cunoscut şi cartea lui Apuleius
De deo Socratis, iar legătura dintre feciorul de împărat şi seraiul mare ori magul, ni-i lămurită,
când ştim din Apuleius ce rol deosebit are pentru un om demonul-geniu care-l însoţeşte în toate
actele lui: „Acest geniu este o santinelă, o călăuză personală, un cenzor intim, un curator
particular, un observator asiduu, un martor inseparabil, un judecător familiar care dezaprobă răul
şi laudă binele. [...] Căci în nesiguranţa evenimentelor, el prevede pentru noi, în îndoială ne
sfătuieşte, în preimejdie ne protejează, în mizerie ne vine în ajutor: poate, uneori prin vise, alteori
prin semne, câteodată prin prezenţa lui vizibilă, când este necesar, să îndepărteze nenorocirea, să
aducă reuşita, să ne ridice şi întărească în soarta noastră, să limpezească norii existenţei, să ne
călăuzească în fericire şi să corecteze adversitatea."
Cultura literară şi filozofică asimilată de Eminescu ne lămureşte fondul poemului Feciorul
de împărat fără de stea. Lucrarea a fost cercetată, în privinţa ideilor poetice, de Roşa del Conte în
Mihai Eminescu o dell Assoluto, dar se dă atenţie prea mare scrierilor medievale ale Sfinţilor
Părinţi, Origen, Sf. Augustin şi alţii, din care nu credem că Eminescu va fi cunoscut multe ca
student în filozofie la 22 de ani. (Vezi şi Comentarii eminesciene, ed. cit., cap. al IV-lea.)
v. 1 şi urm. După un artistic început de basm, poetul, potrivit cu tema dezvoltată în poem, îşi
exprimă sentimentul naturii, adâncindu-se în contemplarea boltii cereşti, sugerându-ne
ideea îndepărtării în timp, căci evenimentele se petrec pe când stelele erau „copile", şi
pregătindu-ne pentru înţelegerea unui erou - fecior de împărat şi geniu - a cărui soartă nu
atârnă de vreo stea, prin aceasta deosebindu-se de ceilalţi muritori.
Sentimentul misterului şi ideea dependenţei soartei omului de steaua sub care se naşte
sunt frumos exprimate şi de Byron în Pelerinagiul lui Ghilde Harold, c. III, strofa
LXXXVIII.
v. 5 în Venere şi Madonă: Lume ce gândea în basme...
v. 22 „Umbre cu miros" aici; „flori cari cânt" în Mortua est!; „aur mirositor" în Demonism;
„lumină aromată" în Miradoniz - dovezi că în poezia lui Eminescu au pătruns
„corespondente" de origine swedenborgiană, aşa cum acestea au pătruns şi-n poezia lui
Baudelaire. Acesta, în afară de faimoasa poezie Correspondances, exprimă tema
corespondenţei senzaţiilor în L'art romantique - Richard Wagner et Tannhäuser şi în
Curiosités esthétiques — Salon de 1846 (De la coleuer), referinduse şi la Kreisleriana lui
Hoffmann.
Credem că poetul dintâi care-a cunoscut poeziile lui Baudelaire a fost Depărăţeanu,
care se afla la Paris pe vremea răsunătorului rechizitoriu din 20 august 1857. Traduceri încă
din Baudelaire apar întâia dată în Convorbiri literare, 1870, datorate lui V. Pogor.
v. 48 Nu este vorba numai de înşirarea cuvintelor ca nişte mărgăritare. Avem în poem un împărat
bătrân şi înţelept (vezi v. 16), mărgăritarele au aici şi un conţinut moral, aşa ca în traducerea
fraţilor Şerban şi Radu Greceanu Mărgăritare de Sf. Ioan Gură de Aur (1691).
v. 55 Cuvântul „agheazmă" din lexicul mistic şi faptul sfinţirii frunţii bătrâne, care trece în
moarte, dau vorbirii împăratului un aer solemn şi sacru.
v. 57 Şi „aripile sufletului" este din repertoriul swedenborgian. Sufletul se înaltă pe aripi spre
astrele în care va locui.
v. 74 În Harap Alb, împăratul pune la încercare pe feciorii lui, spre a le cunoaşte vrednicia.
v. 81 În ms. „sântă oră", însă rima cere aici forma: oară.
v. 93 întocmai ca magii asirieni şi egipteni, şi magul din poem este cititor în stele.
v. 96 Vers deosebit de important, căci ne arată cum avea să se dezvolte acest poem rămas
neterminat. Feciorul de împărat urma să cunoască mai întâi ce este deşertăciune a vieţii şi
apoi ce este măreţie în viaţă.
v. 97 Muntele în care trăieşte magul este Ceahlăul - Pionul, la care se referă Eminescu şi-n alte
lucrări, în Strigoii de exemplu.
341
v. 105 şi urm. Poetul se descrie pe sine idealizat. Narcisism ca şi în Sărmanul Dionis.
v. 109 Vers neterminat în ms. Completare de Perpessicius.
v. 120 În Faust, partea I, La poarta oraşului:
Avântului trupesc nu-i este dat
Cu-aripa gândului să se măsoare.
Eminescu abuzezaă de această imagine, în v. 57: aripele sufletului (la fel în v. 159)
În v. 350: aripa vântului (la fel în v. 372). în v. 391: aripa de lumină. Vezi, de asemenea v
405,409,469,502,558.687.
v. 128 în ms. versul nu este definitivat. Completare de Perpessicius.
v. 130 Eminescu foloseşte cuvântul: talar şi-n La o artistă, Speranţa şi povestirea Faraonul Tlă.
v. 145 şi urm. Credinţe populare se amestecă aici cu cele citite de Eminescu în cărţi religioase ori
filosofice.
În Evanghelia lui Matei, II, l şi urm. apariţia unei stele corespunde naşterii
Mântuitorului, în partea cosmogonică a dialogului Timaios se arată şi originea astrală a
omului. Sub influenţa lui Platon, Cicero, în Visul lui Scipio, scrie că sufletul omenesc este
o emanaţie din stele, corpuri sferice însufleţite de spirite divine,
v. 153 şi urm. Young, în Noaptea V, exprimă ideea originii astrale a omului, contaminată cu
credinţa mistică om-înger.
v. 158 În aceeaşi Noapte, despre grija îngerului de soarta omului de care este fatal legat. Şi în
mistica lui Böhme îngerii apar ca protectori ai oamenilor. Eminescu a ajuns prin
Schopenhauer la cartea lui Iacob Bohme De signatura rerum şi s-a inspirat din ea în Tat
twam asi.
v. 160 Credinţă populară că o dată cu moartea unui om cade o stea.
v. 164 Obişnuit se spune: simun. în Familia, 4/16 septembrie 1866, articolul Samumul, de Emil
Marcu.
v. 191-192 Sugestie venită de la pitagoricieni, că sufletul este ceva divin, dar în stare de decădere,
şi că se introduce într-un corp spre a-şi ispăşi vina. Expierea poate veiii şi prin treceri
succesive în trupul mai multor vietăţi,
v. 193 şi urm. Rezultat al vreunei lecturi, această notă a lui Eminescu, în ms. 2262, f. 1 v.: „Ursirea
unui suflet este corpul. Datoria lui e de-al conduce pe acesta în virtute. Sufletele sunt fiinţe
de înger înamorate în corpuri de oameni; cu cât îşi iubeşte sufletul pe corpul său, cu atâta
omul e mai virtuos.
Sufletu-i înger.
Corpu-i om."
Aceeaşi idee în nota manuscrisă Casiodor (ms. 2255, f. 204).
v. 206 Şi Swedenborg prevede cazul pedepsirii unei stele de către un înger care execută voinţa
divină. Şi la Balzac, în Seraphita, p. -l 19.
v. 225—226 Concepţia lui Eminescu despre geniu dă o semnificaţie înaltă poemului întreg.
Feciorul de împărat este o fiinţă genială, menită să cunoască binele şi răul şi să ajungă apt
de-a conduce lumea. Feciorul de împărat nu s-a născut sub o stea, este o excepţie în creaţia
de pe lume şi totodată, spiritual, un izolat de restul omenirii. Soarta geniului este hotărâtă
numai de divinitate, magul, deşi intermediar între om şi Creator, nu poate face nimic
determinat pentru viaţa hărăzită a geniului.
Ideea singurătăţii geniului revine în poem ca un leitmotiv. Minte de titan, geniul
nu este înţeles de oameni, şi orice încercare a lui de a se face înţeles rămâne zadarnică.
Dacă de la Traume eines Geistersehers a trecut la De occulta philosophia, Eminescu aici a
aflat ideea că Dumnezeu, spre a proteja pe un om, trimite spiritul direct de la sine, nu din
342
astre, şi acest spirit are atât de mare putere, că poate deturna şi hotărârile rele ale
destinului, dacă omul tinde să se ridice prin fapte şi cugetări bune.
245 În ms. versul nu este deplin închegat. Completarea făcută de Perpessicius aduce o
contrazicere cu v. 243. Propunem altă formă, păstrând cuvintele principale din ms.
v 261 şi expresia „seraf mare" îşi are explicaţia în cărţile mistice, în De caelo et inferno,
Swedenborg împarte îngerii pe categorii: cu cât sunt mai mari, cu atât locuiesc în sfere mai
Înalte şi mai apropiate de divinitate. Gândurile despre geniu din acest poem trebuie puse în
legătură şi cu ce se scrie despre geniu şi menirea lui în Geniu pustiu,
v 300 şi urm. Teorie mistică spiritualistă: spiritul, o dată descătuşat de trup, devine spirit al lumii,
atoatecuprinzător şi atoateştiutor.
v. 335 şi urm. Artistică sugerare a misterului. Rimele „zodii-rodii" şi în versiunea Sara pe deal,
cuprinsă în Ecoul,
v. 343 Magul, ca şi Sărmanul Dionis, are predilecţie pentru cărţile magice. Un mag cu aceleaşi
preocupări, în Egipetul.
v. 362 La Perpessicius; ţelul cel mic şi senin,
v. 374 Versul are în adevăr silabe în plus, dar lăsând la o parte, ca Perpessicius, cuvântul: norii, se
deformează înţelesul.
v. 391 În Mortua est! avem: flori de lumină, ochi de lumină,
v. 393 şi urm. întregul pasaj al potolirii furtunii este de prisos în economia poemului aşa cum îl
avem. Poemul n-a făcut din năvălirea vijelioasă a elementelor un miloc conştient al vreunui
spirit demonic de-a opri înaintarea feciorului de împărat. La o retuşare, desigur că pasajul
ar fi căpătat un înţeles alegoric,
v. 425 Din nou ideea singularităţii geniului,
v. 428 La Perpessicius: De-aceea eu nu pot nimic pentru tine. în ms. De aceea eu nu pot face
nimic pentru tine.
v. 433 Calea pierzărilor, arătată în poem, ar fi aceea a visurilor de mărire, şi, apoi, a ascetismului
fără adevăratul lui înţeles,
v. 437 Această ameninţare a morţii, amintită şi de seraf (v. 257 şi urm.), avea să fie exteriorizată
în vreo parte a poemului.
v. 462 Aici poetul strecoară şi o senzaţie nemijlocit trăită de el.
v. 466-467 Balzac, în Seraphita, aminteşte cartea lui Jean Wier De praestigiis daemonum et
incantationibus ac veneficiis. în această lucrare se scrie despre oglindă ca obiect magic,
aşa cum este folosită în Steganografia lui Jean Trithème.
În Faust, partea I, Hexenküche, imaginea Margaretei apare într-o oglindă magică,
v. 472 Macul este folosit în vrăji şi descântece. Aici este simbol al somnului,
v. 497 Feciorul de împărat ajunge, prin mijloace magice, pe tărâmul somnului şi visului.
Procedeul literar de a ţi se dezvălui în vis întâmplări din care să scoţi o învăţătură pentru
viaţa reală este folosit cu mare iscusinţă de Dickens în Poveste de Crăciun.
Despre smulgerea cuiva de pe pământ şi purtarea lui pe alte tărâmuri scrie şi Jean
Wier în cartea menţionată. Vezi, de asemenea, Cain de Byron şi Faust de Goethe.
v. 518 şi urm. La fel, Cain este purtat de Satan prin lumea astrelor şi vede în depărtare pământul
(vezi Byron, Cain, act II). Şi în Sărmanul Dionis, ceva asemănător.
v. 527 Eminescu putea şti despre pluralitatea lumilor locuite din Lucreţiu, Fontenelle şi din cărţi
magice şi mistice. Swedenborg priveşte universul ca format din ceruri suprapuse cu
tinderea spre Fiinţa supremă. Cu cât te afli într-un cer mai apropiat de divinitate, cu atât
simţi mai multă fericire, îngerii, cu figură omenească, îşi ocupă un loc mai apropiat ori mai
depărtat de divinitate după gradul lor de puritate şi elevaţie.
343
v. 537 Nu este vorba de antichitatea greco-latină, amintită şi în Faust, partea a II-a, ci de lumea
cu aspectele ei primordiale. Gândirea lui Eminescu ni se poate lămuri recurgând la Cain,
actul II:
CAIN
Dar unde mă duci tu?
LUCIFER
La ce a fost
Naintea ta. Fantasma unei lumi,
Din care-a ta e doar o rămăşiţă.
v. 538-542 Text greu de descifrat.
La Perpessicius:
Vezi steaua că munţii şi-ntoarse şi marea
Îmblănd neclintită în vecinicu-i mers.
A anilor spaţ' le destină un soare:
La una-i mai mic şi la alta mai mare,
Căci sorii scriu timpu-n acest univers.
La Al. Colorian:
Vezi steaua că munţii şi-ntoarse, şi mare,
Umblând neclintită în vecinicu-i mers,
A anilor spice le clatină-un soare;
La una-i mai mic şi la alta mai mare,
Căci sorii scriu timpu-n acest univers.
Propunem altă lectură, interpretând că steaua, în mişcarea ei de rotaţie, arată pe rând
munţi şi mare şi-şi continuă mersul etern. Dacă admitem că sorii hotărăsc pentru stele o
durată de existenţă mai îndelungă ori mai scurtă, suntem în contrazicere cu v. 539. Credem
că înţelesul este că stelele-sori hotărăsc destinul omenesc şi că în v. 541 este vorba de viaţa
mai întinsă ori mai trecătoare a oamenilor.
După Platon, în Timaios, timpul a început să fie măsurat, deci să existe ca ceva
conceptibil, numai după ce creatorul a făcut planetele. Acestea sunt „instrumente ale
timpului".
v. 543 Este steaua somnului, deci senină, în v. 581 aflăm că sunt şi stele tulburate de ură şi război,
după cum, în v. 206, s-a amintit pedepsirea unor stele rele.
v. 564-565 O primă formă pentru versurile din Luceafărul:
Un cer de stele dedesupt,
• Deasupra-i cer de stele —
Părea un fulger nentrerupt
Rătăcitor prin ele.
v. 573 Nu este luna văzută de pe pământ, ci o lună din alt sistem astral,
v. 580 Este chiar steaua în care s-a născut magul.
v. 555 Fericirea şi nefericirea nu depind de cauze extrinseci, ci de ce este în ea însăşi fiinţa
noastră.
344
v. 586 Magul are puterea de-a schimba soarta celor care-şi au o stea a lor. (Vezi şi v. 423 şi urm.)
v. 601 Reminiscenţă din Lohengrin.
v. 604 şi urm. Elemente descriptive de aici apar şi în Mureşeanu - 1876 (v. 403 şi urm.).
v. 631 Vers neidentificat. Completarea de Perpessicius.
v. 686 în text este: diafană.
v. 688 Şi Luceafărul coboară pe o rază. La fel şi fantomele lui Fingal (c. II.)
v. 707 Suntem în plină doctrină platoniciană asupra iubirii, în Banchetul: „Dar susţin deopotrivă
că toţi bărbaţii, că toate femeile, că întregul neam omenesc ar fi la fel de fericit, dacă
fiecare şi-ar desăvârşi dragostea şi şi-ar regăsi iubitul ori iubita care să-l readucă la starea
cea dintâi".
v. 714 Completare de Perpessicius.
v. 734 în contrast cu magul stăpânit de raţiune, călugărul fantast este îndrăgostit de plăsmuirile
mintii sale.
v. 743 şi urm. Eminescu a spus, în altă formă, în Epigonii:
Noi cârpim cerul cu stele, noi mânjim marea cu valuri...
Noi? Privirea scrutătoare ce nimica nu visează...
v. 748 Mărturie autobiografică, În Sărmanul Dionis: „pentru el visul era o viată şi viaţa un vis", în
Geniu pustiu: „visul îşi deschise auritele lui gratii şi mă lăsă să intru în poeticele şi etern
junele lui grădini".
v. 757 Şi-i iert... conform cu ms. 2285, f. 114-l22, v. 224.
v. 777-778 în Înţelepciunea lui Solomon, cap. 9:
„că trupul cel putrezilor îngreuiază sufletul".
v. 789 Eminescu ne-a înfăţişat şi în alte lucrări tipuri umane cu planuri de răsturnare socială ori cu
aspiraţii spre mărire: înger şi demon, Poveste indică, împărat şi proletar. şi în Seraphita
lui Balzac este un personaj, Wilford, cu proiecte fantastice de a cuceri imperii. Literatura
apuseană este bogată în personaje a căror fantazie şi dorinţă de parvenire au fost puse în
mişcare de tot ce cunoscuseră despre epoca revoluţiei din 1789 şi a campaniilor lui
Napoleon I. (Vezi şi Comentarii eminesciene, ed. cit., cap. al IV-lea.)
MEMENTO MORI
(Panorama deşertăciunilor)
(EGIPETUL)
Lucrarea, cu multiplele ei variante şi fragmente episodice, a fost publicată mai întâi de
Perpessicius în ediţia sa, vol. IV, p. 110 şi urm. şi vol. V, p. 69 şi urm. folosind manuscrisele din
Biblioteca Academiei şi un manuscris dintr-o colecţie particulară (pentru episodul Greciei).
În afară de Memento mori şi Panorama deşertăciunilor, după cum se vede din ms. 2259,
f. 86, poetul s-a gândit şi la alte titluri: Tempora mutantur, Vanitas vanitatum omnia vanitas,
Skepsis, Cugetări. La „Junimea" poemul a fost cunoscut sub titlul Diorama, când Eminescu a citit
într-o şedinţă fragmentele Egipetul.şi începutul Evului de mijloc (vezi I.E. Torouţiu, Studii şi
documente literare, vol. IV, p. 457).
345
Părţile principale ale poemului:
Introducerea, v. 1^2: ms. 2259, f. 86-87
Babilonul, v. 43-72: ms. 2259, f. 87-88
Egipetul, v. 73-l62: ms. 2259, f. 87v.-89 v. şi Convorbiri literare, 1 octombrie 1872
Iudeea, v. 163-204: ms. 2259, f. 89-90
Grecia, v. 205-348: ediţia Perpessicius, vol. IV, p. 116 şi urm.
Roma, v. 349-390: ms. 2259, f. 90-92
Dochia şi raiul zeilor Daciei, v. 39l-708: ms. 2259, f. 122, 109-l20
Roma-Dacia, v. 709-918: ms. 2259, f. 123-131
Blestemul lui Decebal, v. 1919-978: ms. 2259, f. 131-134
Împlinirea blestemului, v. 979-l014: ms. 2259, f. 95-96
Miazănoaptea şi prăbuşirea Imperului roman, v. 1015-l098: ms. 2259, f. 95v.-98v.
Bastilia şi Napoleon, v. 1099-l164: ms. 2259, f. 96-98
Încheiere, v. 1165-l302: ms. 2259, f. 99-l04.
Episodul Roma-Dacia, într-o formă de tranziţie din ms. 2259, f. 93-94, cuprinde şi
următoarele strofe al căror fond a fost ulterior prefăcut şi amplificat:
Colo unde stau Carpaţii cu de stânci înalte coaste,
Unde paltinii pe dealuri se înşir' ca mândră oaste,
Munţii ţeapănă lor frunte o îngroap-adânc în nori,
Ca moşnegi ei stau de vorbă şi tunând a lor gândire
Ş-o împart - şi se întreabă în adânca lor uimire:
Judecata cea din urmă-i - vun potop îngrozitor?
— Mii de ani, mi-i fruntea albă şi de vânturi pleşuvită,
Zise unul, dar oştire ca aceasta de mărită
N-am văzut. - Glasu-şi ridică un bătrân şi sterp Carpat,
De durere fierbe-ntr-însul măruntaiele de-aramă,
Fruntea lui e ca cenuşa şi-o ridică fără teamă.
Mult mai sus de cumu-s norii — el părea că-i împărat.
- Vai ş-amar - zise -poporul care azi ne locuieşte
Piere de pe faţa lumii, veneticu-l nimiceşte.
Anii mei îmi fierb în mine şi îmi pare c-am murit.
Când stejarul care-n fruntea-mi ca un fir de păr mai creste
Veţi vedea că frânt de-un trăsnet către vale se porneşte,
Să ştiţi de poporul nostru că a fost — şi s-a sfârşit.
Şi-n cetatea cea zidită din a stâncii coaste sure
Ce se vede - un vis de piatră ridicat dintr-o pădure -
Decebal şi-adună capii în castelul lui domnesc
Şi se pun pe masa morţii... Cu-o privire cruntă, bravă,
Toarnă-n ţestele de duşman vin şi peste el otravă,
Au dat foc cetăţii mândre şi din cranii ei ciocnesc.
346
Arderea în stâlpi de flăcări mai cu cerul se uneşte,
Grinzi se sparg, murii se clatin ', fumu-n muri negru izbeşte,
Focul prin fereşti pătrunde... Ochii lor vorbesc, ei tac,
Vor mai bine-o moarte cruntă decât o viaţă sclavă.
Muntele şi-aruncă-n nouri sângele de foc şi lavă —
Frânt stejarul cade-n vale după cel din urmă dac.
Şi-n pădurile umbroase unde stânca stă să cadă,
Unde răul se aruncă în spumoasa lui cascadă,
În verdeaţa-ntunecoasă a copacilor de fag,
Unde podul cel de lemne pietrele stă să răstoarne,
Fuge Dacia cu turme, cu berbeci cu-aurite coarne,
Păru-i blond, ochi mari albaştri, chipu-i gingaş, blând şi drag.
Iar Troian o urmăreşte prin potice năruite,
Arbori rupţi îi aţin calea, stânci şi pietre prăvălite,
El aleargă-atras de clopot şi de-a buciumului zvon...
O ajunge... Ea îl vede... L-arzătoarea lui privire
Împietreşte... O vezi şi-aştăzi într-a codrilor umbrire,
A-mpăratului mari umbre le vezi şi-aştăzi pe Pion.
Episodul Egipetul, apărut în Convorbiri literare, îl încadrăm, aşa cum este în forma
publicată, în poemul din care face parte în chip firesc. Arătăm aici deosebirile aşa cum apar în ms.
2259, f. 87-89v.: v.74: disfacut; 75: gălbui; 82: în veciniei visuri; 84; a lui dor; 90: în Conv. Ut.:
I-a-mbrăcat... raportat la munţi - în ms. 2259, f. 87v.: Le-a-mbrăcat... raportat la gândiri
arhitectonice - în v. 91 însă, răsărită... se raportă la „cetatea de giganţi" din versul 87; 96: fantazia
unui scald; 99: înăuntru; 102: a lui suflet; 195: mari văluri; 106: lung întins se desfăşoară; 107:
lucii valuri; 115: râul sânt ni povesteşte; 131: şi c-un ac el zugrăveşte cărăruşile; 132: a aflat; 135:
gard al răzbunării; 137: cu dânsu-oraşe; 140; numai pustiul; 141: peste câmpii înfloriţi; 143: prin
pustiu; 151: se ridică; 154: mestecate numa-n stele; 155: Despre-oraşul.
Diferite forme în Conv. Lit. şi ediţia Maiorescu: v. 75: gălbii (Conv. Ut.), galbini (ed. I şi II
M.); v. 86: depărtare (Conv. Ut.), depărtare (ed. I şi II M.); v. 91; răsărită (Conv. lit.), răsărite
(ed. I şi II M.).
Diferite forme în ediţiile I şi H.Maiorescu: v. 94: depărtare; 106: lung întins; 120: cerurile;
136: nisipul; 140: nisipuşul; 144: Cu viata lor.., risipiţi; 149: glasul; 150: svadă; 155: iese; 159:
nisipul; 162: zor.
Fragmente din Memento mori s-au citit la „Junimea" la l septembrie 1872, dar desigur că
erau cunoscute de Maiorescu mai dinainte cu câteva luni şi, poate, chiar înainte ca el să publice în
Convorbiri literare articolul Direcţia nouă cu bine ştiutele aprecieri ale poeziei lui Eminescu.
Slavici, încă din vremea studiilor la Viena, era în curent cu munca literară a prietenului său şi ar fi
de mirare că, în admiraţia şi afecţiunea pe care o avea pentru acesta, să nu-i fi informat şi pe cei de
la „Junimea" de ceea ce aflase despre proiectele lui Eminescu. O spunem aceasta şi fiindcă o
scrisoare a lui Slavici către Iacob Negruzzi, din Viena, 16 septembrie 1874, este revelatoare a
faptului că Eminescu îi apăruse ca om cu impresionantă creaţie literară, apreciere pe care astăzi o
putem socoti pe deplin îndreptăţită. Dăm un pasaj din această scrisoare:
„Dar să cunoşti pre Eminescu, şi vei afla un om de felul în care natura nu produce decât în
momentele sale de preocupatiune. Parcă n-a ştiut ce face, când a făcut, şi părându-i rău mai apoi,
347
începe a strica fapta sa. Eminescu este dintre acei puţini oameni care nu sunt meniţi a vieţui în
societate, pentru că nu-şi află semeni, îndeobşte el este nesuferit, pentru că ştie cine este el, ştie
cine sunt alţii, nu-i pasă de o lume pe care trebuie s-o dispreţuiască şi stă ca şi o carte deschisă
înaintea tuturora. Toate sufletele alese sunt nerezervate, şi tocmai pentru oamenii comuni lipsa de
rezerve a unui suflet ales este nesuferită. Nu ne place să vedem că suntem mai proşti decât alţii,
pentru aceea nu ne întovărăşim bucuros cu cei mai cuminţi ca noi. - Cu atât mai preţioasă arătare
este Eminescu pentru noi, care nu suntem dintre oamenii cu desăvârşire comuni, îl cercăm tocmai
pentru comorile ce ni se desfăşură în sufletul său. El este o literatură vie, galerii în care tot
momentul se produc nouă întrupări a gândirii frumoase."
Hugo, prin La legende des siecles, îi va fi sugerat lui Eminescu ideea unui poem epic, dar
nu l-a făcut să-şi subordoneze episoadele unei gândiri ample, cum este aceea a progresului
omenirii. Poemul, şi aşa, este cuprinzător, dar nu complet, iar ideea deşertăciunii a tot ce este
omenesc, care apare şi-n varietatea titlurilor încercate, nu este ceva propriu lucrării Memento
mori, ci o află şi-n alte poezii ale lui Eminescu, chiar din cele duse la desăvârşire.
Ideea sub care Eminescu priveşte lucrurile omeneşti era cunoscută de la noi încă de pe când
Volney se bucura de favoarea publicului, iar cunoscătorii vechii literaturi, între care este şi poetul
nostru, puteau avea proaspete în minte şi Viaţa lumii de Miron Costin şi Roma cum este - Roma
cum era de Iancu Văcărescu. Recent era pentru Eminescu şi contimporani Conrad de
Bolintineanu, de care, cu drept cuvânt, D. Popovici scrie că este „una dintre lucrările cele mai
caracteristice ale literaturii române de după 1848".
v. 1 şi urm. Este mai puţin potrivită în Epigonii, dar în Feciorul de împărat fără de stea şi în
Memento mori ni se pare foarte artistică încercarea de-a ne transpune într-o atmosferă de basm.
v. 2 „Înstelatul rege maur" este cerul. De comparat cu expresiile poetice din O călărire-n zori şi
din încercarea dramatică Mira, scena care-i izvor pentru Melancolie (actul I, scena 3).
v. 4 Vraja lumii, exprimată deosebit de artistic în Melancolie şi Scrisoarea I.
v. 6 Um mod original de-a ne sugera ideea depărtării în timp.
v. 7 şi 15 Pune în contrast lumea de vrajă a închipuirii şi lumea prozaică din partea a II-a din
Epigonii.
v. 16-18 Amintim versurile din Scrisoarea II:
Atunci lumea cea gândită pentru noi avea fiinţă
Şi din contra cea aievea ne părea cu neputinţă.
v. 27 Este ideea dezvoltată şi în Mureşanu -1872.
v. 31 Aici „basmu", iar în Scrisoarea III „cinismu". Eminescu tine la unele forme care au
mireasmă arhaică.
v. 33 „Secolii se torc" aici, iar în Mortua est!: „Când-torsul s-aude l-al vrăjilor caier". în ce
priveşte frumuseţea, imaginaţia lui Eminescu se poate compara cu a lui Baudelaire. Acesta,
în De profundis clamavi:
Tant l'écheveau du temps lentement se dévide.
v. 36 La Miron Costin, în Viaţa lumii: „trec anii cu roata" (vezi L. Gâldi, Stilul poetic al lui Mihai
Eminescu, Bucureşti, 1964, p. 114, nota 17).
v. 43 şi urm. Poetul trece mult prea uşor peste viaţa înapoiată a omului primitiv. Atenţia lui este
numai pentru lucrurile care dau impuls imaginaţiei: idolatria şi magia.
348
v. 49 Salt uriaş de la primitivitatea epocii de piatră la depravarea Babilonului.
Semiramidei i se atribuie tot ce s-a clădit mai măreţ în cetate, în ce priveşte grădinile
suspendate, la care face aluzie şi Eminescu, iată ce scrie Diodor din Sicilia, sec. I, î.e.n.,
despre fantazia iubitei unui urmaş al faimoasei regine: „Se povestea că această femeie,
originară din Persia, simţind nostalgie după verdeaţa munţilor ei, şi-a rugat iubitul să-i
reamintească priveliştea munţilor natali prin plantaţii artificiale. Această grădină, de formă
pătrată, avea patru plethere pe de laturi şi te urcai sus pe trepte până la terase suprapuse al
căror ansamblu îţi oferea înfăţişarea unui amfiteatru. Ele erau susţinute de coloane care,
ridicându-se treptat, suportau baza plantaţiilor: coloana cea mai înaltă avea cincizeci de
picioare, suporta vârful grădinii şi era la nivelul balustradelor incintei. Pământ, suficient
pentru a primi rădăcinile celor mai înalţi arbori, acoperea terasele: se aflau plante de toate
soiurile, în, stare să farmece vederea prin dimensiunile şi frumuseţea lor. O singură coloană
era goală înăuntru de la vârf până la bază: aceasta cuprindea maşinile hidraulice care
aduceau din fluviu apa necesară, dar nu se putea vedea nimic dinafară." (Vezi G. Maspero,
Histoire ancienne despeuples d'Orient, Paris, Hachette, p. 771.)
v. 52 Aluzia este la un fapt istoric. Sub Semiramida a izbucnit o revoltă care a fost reprimată
sângeros. Numai după aceasta, regina, în călătoriile prin ţară, şi-a dat seama de mizeria
poporului şi a adus unele îmbunătăţiri vieţii sociale.
v. 61 şi urm. Sardanapal, ca tip de despot oriental. Istoria înregistrează multe legende în legătură
cu acest monarh. Cea mai frumoasă creaţie inspirată de el este tragedia lui Byron
Sardanapalus. Vezi şi comentariul nostru la v. 6 din Venere şi Madonă.
v. 64 Şi aici şi în v. 259 avem cuvântul; mite. Poet în adevăratul înţeles, Eminescu a dat
atenţie mai multă miturilor decât istoriei, ba chiar şi personajelor istorice le-a dat aureolă
mitică.
v. 71 în 608 î.e.n. Ninive, cu tot ce avea mai însemnat ca sanctuare şi monumente ale civilizaţiei,
a fost distrusă de mezi.
v. 73 şi urm. Când a trecut la Universitatea din Berlin, în toamna anului 1872, Eminescu a putut
studia istoria Egiptului. Din această epocă sunt şi notele lui din ms. 2286, f. 49 şi urm. şi
2257, f. 221 şi urm., referitoare la istoria, religia şi monumentele ţării. Credem că Egipetul
câştigă ca semnificaţie şi valoare poetică dacă îl încadrăm la locul lui în Memento mori.
Poezie de tinereţe, în ce priveşte limba cu unele licenţe - Maiorescu a
publicat-o totuşi în Convorbiri literare, în Direcţia nouă în poezia şi proza română
n-o aminteşte, dar şi ea se caracterizează prin acea „concepţie înaltă" pe care criticul
o recunoaşte poeziilor Venere şi Madonă, Epigonii şi Mortua est! înainte de
Eminescu, numai la Bolintineanu avem o poetică evocare a Egiptului, în La piramide,
din culegerea Reverii (1865), şi într-o nouă formă în Conrad, cartea a III-a.
Descrierea unui Egipt de imaginaţie se află şi-ntr-o povestire a lui Eminescu în
legătură cu reîncarnările "faraonului Tlà (ms. 2255, f. 92).
v. 82 Egiptenii n-au cunoscut izvoarele fluviului considerat ca sfânt. Preoţii răspândeau credinţa
că fluviul şi-avea izvoarele în cer.
v. 97 Descrierea regiunii sub lumina lunii, şi în povestirea despre faraonul Tlâ (ms. 2255, f. 92).
v. 99 După aceeaşi povestire, dăm aici evocarea intrării faraonului în piramidă: „în singurătatea
pustiilor se-nălţa piramida sură cu fruntea ajungând nourii... Luna o ningea încât părţile
lovite de ea păreau de zăpadă, părţile umbrite păreau de cărbune, şi lungă, ţuguiată,
gigantică se-ntindea pe nisip umbra piramidei. Regele îşi făcu drumul pe dunga umbrei, un
punct negru mişcător, până ce veni în apropierea ei. Deschise o uşă cu-o cheie de aur, o
închise iar după sine... şi cu asta închisese porţile lumii după el... era singur, singur într-un
mare mormânt" (ms. 2255, f. 98).
349
v. 115 Pentru egipteni, Nilul era o divinitate - Hapi - demnă să fie celebrată în imnuri, în unul
dintre acestea se spune: „Salut à toi, ô Nil, qui sort en cette terre et qui viens pour donner
la vie à l'Egypte, - toi dont les lois sont cachées, ténèbres en plein jour, mais dont pourtat
on célèbre les lois - toi, qui détrempes les champs que Ra crée - pour donner la vie à tout
le bétail - toi qui arroses la montagne de l'eau - car ce n'est que ta rosée la pluie qui
tombe." (Vezi G. Maspero. Histoire ancienne des peuples de l'Orient, Paris, Hachette, p
14.)
v. 128 Şi-n povestirea despre faraonul Tlà, printre obiectele magice este amintită aglinda de aur,
de care se serveşte faraonul pentru evocarea zeiţei Isis.
v. 131 Poetul scrisese întâi: „Şi c-un ac el zugrăveşte..." Folosind cuvântul „varga", urmează exact
expresia latină din Eneida, c. VI, y. 849-850. Dealtfel, întregul vers pare o traducere după
Vergiliu:
Orabunt causas melius, caelique meatus
Describent radio et surgentia sidera dicent.
(Mai pricepuţi apara-vor pricini, zugrăvi-vor cu varga
Drumuri pe boltă, vestind când aştri vor sta să răsară.)
v. 135 Interpretarea semnelor era totodată îndeplinirea unor anumite practici magice. Că „a citit
semnul întors" însemenază că magul n-a spus formulele magice şi n-a recurs la gesturile
magice pentru a-şi subordona voinţa unei divinităţi. Astfel, în loc să ajungă la provocarea
unor anumite acţiuni favorabile, a determinat dezlănţuirea evenimentelor nefaste pentru
istoria Egiptului, în legătură cu aceasta cităm dintr-o lucrare de specialitate: „pour
l'Egyptien, ce que nous appelons aujourd'hui superstitipn n'est pas, comme c'est encore le
cas chez nous, un interessant accessoire de sa culture, elle est une de şes puissances Ies
plus formidables, à peu près comme elle l'était en Babylonie. La croyance que certaines
paroles et certaines actions permettent d'exercer une influence sur toutes Ies forces de la
nature et sur tout être vivant, depuis les animaux jusqu'aux deiux, cette croyance est
indisolublement liée à tout ce que Ies Egyptiens font ou omettent de faire." (Vezi A. Erman
et H. Ranke, La civilisation égyptienne, Paris, 1952, p. 454.)
v. 156 şi urm. Poetul arată mult talent în sugerarea misterului şi imaginarea unei vieţi fantomatice.
v. 163 şi urm. Descriere din fantazie, dar şi cu punct de atingere cu Cântarea cântărilor:
„Smochinul a scos mugurii săi, viile înfloresc şi dau miros".
v. 165 În v. 153, aceeaşi construcţie: „o minune îl privim".
v. 175 Templul ridicat de Solomon, distrus de Nabucodonosor, refăcut în epoca lui Cirus şi distrus
din nou în 70 e.n. de armata romană.
v. 180 Faptele condamnabile săvârşite de David sunt povestite în Biblie, Cartea a II-a a
împăraţilor, cap. XII. Şi tot ce scrie poetul despre Solomon se referă la fapte înregistrate
de Biblie, Cartea a III-a a împăraţilor.
v. 193 şi urm. şi aici poetul se referă la cărţile sfinte, în Pasalmul 136: „La râul Vavilonului,
acolo am şezut şi am plâns, când ne-am adus aminte de Sion.
în sălcii în mijlocul lor am spânzurat oarganele noastre. Că acolo ne-au întrebat pre
noi, cei ce ne-au robit pre noi, cuvinte de cântări..."
v. 205 Cu acest vers începe episodul Greciei, cel mai frumos din poemul lui Eminescu. Cezar
Papacostea, în legătură cu cultul lui Eminescu pentru antichitate, aminteşte şi versurile lui
350
Schiller în Die Gotter Griechenlands. (Vezi Flilozofia antică în opera lui Eminescu, Buc.,
p. 37-38.)
v. 211 şi urm. Despre văi, dumbrăvi, izvoare, temple, Eminescu ştia din marii autori clasici, în
special din opera lui Vergiliu.
v. 222. Cuvântul: zdrumicate, folosit şi-n Călin - File din poveste, se află în scrierile religioase: în
Palsamul 28, traducerea Dosoftei, traducerea Samuil Micu, Biblia publicată de Şaguna şi
Biblia, din Bucureşti, 1914.
v. 232 şi urm. Descrieri poetice de mult farmec. Fără să aibă pitorescul naiv de aici, Macedonski
este la fel de mare artist în evocarea lumii antice în Noaptea de mai. Cităm o strofa, pentru
comparaţie cu Eminescu:
Vestalelor, numai o noapte de fericire vă mai cer.
Pe jgheabul verde al cişmelei un faun rustic c-o naiadă
S-au prins de vorbe şi de glume sub licăririle din cer;
Columbe albe bat din aripi şi visurile vin grămadă,
Iar picăturile urmează pe peatra lucie să cadă...
Băsmesc de vremile bătrâne, când zânele se coborau
Din limpezimile albastre, şi-n unda clară se spălau...
Reînviază ca prin farmec idilele patriarcale
Cu feţi-frumoşi culcaţi pe iarbă izbindu-se cu portocale;
Pe dealuri clasice s-arată fecioare în cămăşi de În,
Ce-n mâini cu amforele goale îşi umplu ochii cu senin,
Şi printre-a serei lăcrimare de ametiste şi opale,
Anacreon renalţă vocea, dialoghează Theocrit...
Veniţi: privighetoarea cântă în aerul îmbălsămit!
(Excelsior, 1895)
v. 255 şi urm. Versuri sugerate desigur de Vergiliu, egloga Silenus.
v. 260-261 în Scrisoarea III:
Cu un nimb de biruinţă: fulger lung încremenit
Mărgineşte munţii negri în întregul asfinţit.
v. 264 Sentiment al naturii asemănător în versurile finale din poezia Nox de Leconte de Lisle.
v. 307-312 Strofă plină de obscuritate. Nu se poate şti la ce filozof se face aluzie. Tudor Vianu
crede că poetul se referă la vreun filozof pesimist, presocratic, din secolele VI sau V. (Vezi
Imaginea Greciei antice în „Memento mori", în Studiile de literatură universală şi
comparată, Bucureşti, 1963, p. 581.)
v. 313-318 Şi această strofă este obscură, înţelesul cuvintelor „orbul sculptor" ni l-ar putea
sugera Les filles de marbre, piesa lui Theodore Barriere şi Lambert Thiboust, ori drama
de idei Phidias (1863) de E. Beule. Eminescu ar face aluzie la un sculptor care, adâncit
în creaţiile sale, rămâne orb la tot ce este în afară de arta lui. Dar poate să fie şi altceva,
în Geniu pustiu, descriind pe Poesis, Eminescu are şi o observaţie ciudată: „Sânul ei era
acoperit numai c-o uşure cămaşă de gaz, care trăda mai mult decât acoperea piepţii cei
mai rotunzi, mai albi, mai mici, ce păreau sculptaţi într-o marmură de argint de mâna
unui sculptor orb, căci, văzând, n-ar fi putut decât să sfarme de gelozie opera sa".
Amintim explicaţia lui Tudor Vianu că sculptorul orb este dirijat numai de gândirea lui,
le o viziune a fantaziei, pe care n-o poate afla aievea. (Vezi Imaginea Greciei în
„Memento mori", loc. cit., p. 582.)
v. 319 şi urm. Originală şi poetică este această stabilire de raporturi între decăderea Greciei antice
şi mitul Orfeu. Şi totodată exprimarea concepţiei pesimiste a poetului. Aşa cum au
351
exprimat-o şi alţi lirici ai secolului, şi Eminescu exprimă acel Weltschmerz caracteristică
epocii moderne. De comparat şi cu versuri din Bhagavat de Leconte de Lisle:
Une plainte est au fond de la rumeur des nuits,
Lamentation large et souffrance inconnue,
Qui monte de la terre et roule dans la nue;
Soupir du globe errant dans l 'éternel chemin,
Mais effacé toujours par le soupir humain.
v. 332 Versul îşi găseşte forma definitivă şi locul în Scrisoarea I.
v. 349 şi urm. Sunt o evocare a Romei în plină glorie, dar reprezintă de fapt numai introducerea
pentru episodul luptei între romani şi daci, care este şi partea principală din poem
(v. 709-l014).
v. 360 „Popor de regi", expresie sugerată de Vergiliu: „Populus late rex" (Eneida, c. I, v. 21).
v. 366 Eminescu se gândeşte, desigur, în primul rând, la dreptul roman, care este la baza justiţiei
în lumea civilizată.
v. 372 De la „popor de regi" în v. 360 se trece în chip firesc la „senatul cel de regi".
v. 397 şi urm. Episodul Dochiei şi al luptei între romani şi daci cuprinde un loc central, dar mult
prea întins în raport cu ceea ce s-a rezervat celorlalte episoade. Mai mult decât în restul
poemului, Eminescu se lasă aici în voia fantaziei, din aceasta izvorând şi peripeţiile şi
descriptivul pitoresc.
v. 395-396 Pădurile de argint şi de aramă sunt ceva obişnuit în basm. Vezi şi Călin Nebunul.
v. 406 şi urm. Ca şi în Miradoniz, Eminescu se lasă în voia fantaziei. Pentru viaţa vegetală variată
şi luxuriantă, de comparat şi cu pasaje din Visul unei nopţi de iarnă.
v. 407 Completare de Perpessicius.
v. 444 Eminescu n-a mai revizuit acest pasaj, ceea ce explică greşeala din vers: „unu-ntr-altul" şi
„dintre ei" se referă la „columne" din versul precedent.
v. 463 Completare de Perpessicius.
v. 481 şi urm. Descrierea Dochiei o urmează pe aceea a zânei Miradoniz.
v. 499 şi urm. Zâna Dochia călătoreşte pe un fluviu care iese din grădinile ei şi curge de-acum
înainte printre păduri şi maluri reale. După cum se poate vedea din Muşatin şi codrul,
Eminescu descrie Bistriţa în cursul ei prin pădurile de la poalele Ceahlăului.
v. 523 şi urm. Pădurea fermecată şi în Muşatin şi codrul.
v. 541 Călătoria aceasta pe Bistriţa este, poate, sugerată lui Eminescu de călătoria lui Enea şi a
tovarăşilor lui pe Tibru (Eneida, c. VII şi VIII).
v. 577 Muntele care se ridică este Ceahlăul - Pionul, presupusul lăcaş al lui Zamolxe şi al zeilor
Daciei. (Vezi şi comentariile la Amicului F.I.)
v. 583 şi urm. Desfăşurare de pură fantazie: raiul Daciei, palatele soarelui şi lunii, presupuse
toate înlăuntrul Ceahlăului, o dată ce treci de poarta solară (v. 595).
v. 624 Aluzie discretă la legenda dragostei dintre soare şi lună, aşa cum o avem în balada din
culegerea lui Alecsandri. Vezi şi Marcel Olinescu, Mitologie românească, cap. Soarele şi
luna.
352
v. 632 Completare de Perpessicius.
v. 637 Perpessicius completează: mari laturi. Eminescu foloseşte cele mai adesea cuvântul:
„arcuri" în legătură cu ferestrele.
v. 645 „Idei", cuvânt potrivit dacă admitem că şi aici Eminescu se arată cunoscător bun al lui
Platon.
v. 652 Cuvântul „scosuri" îl întâlnim în scrierile de la începutul secolului al XIX-lea. Cu înţelesul
de „lucruri scoase în stradă" este folosit într-o hotărâre a lui Ion-vodă Caragea, ca
negustorii să ridice în faţa prăvăliilor tarabele şi alte „asemenea scosuri". Dacă negustorii
nu se supun hotărârii, aga are dreptul să dispună ridicarea. (Vezi V.A. Urechia, Edilitatea
sub Caragea.) Cu înţelesul de işitură în afară a unei comise ori a unei părţi de zidărie,
cuvântul se află în Dinicu Golescu, însemnarea a călătoriei mele..., la descrierea palatului
dogelui din Veneţia? „A acestei zidiri meşteşugul, frumuseţea şi neobişnuită podoabă pe
vremea de acuma, sunt vrednice de vedere, mai vârtos o scară boltită, a căruia boltă este de
lespezi de marmură cu mulţime mici statuie şi feliurimi de flori, şi stocaturi
arhitectonicesti, toate de marmură, şi aşa atârnate, încât socoteşte omul că o să cază. Şi
toate acelea scosuri lucrate în aur."
v. 652, 654, 665 Completări de Perpessicius.
v. 691 şi urm. în felul cum împodobeşte palatul lunii, Eminescu are ca modele pe antici, îndeosebi
pe Homer şi Vergiliu.
v. 702 Pădurea fermecată din v. 523 şi urm.
v. 707 Completare de Perpessicius.
v 717 Multă noutate şi putere de imaginaţie conţine acest vers care scoate în relief geniul lui
Apolodor din Damasc.
v. 733 şi urm. Pe poet nu-l interesează veridicul istoric. Lupta între romani şi daci, în acelaşi timp
luptă între zeii unora şi ai celorlalţi, este motiv poetic pe care-l tratează cu toată libertatea
fantaziei. .
v. 739 şi urm. Se cunoaşte că poemul nu a avut retuşarea din urmă. Aici raiul zeilor Daciei este
imaginat sub apa Mării Negre, pe când în v. 595 şi urm. era localizat în adâncurile
Ceahlăului.
v. 777 Van - în loc de: în van.
v. 773 Încercări ale lui Eminescu inspirate de luptele între romani şi daci se află şi-n alte
manuscrise, de exemplu în ms. 2257, f. 78 şi în ms. 2286, f. 38. Din epoca studiilor la
Berlin este planul poemului Decebal în ms. 2286, f. 72. Din acest plan se vede că zeii
nordici deplâng căderea Daciei şi moartea lui Decebal şi că năvălirile barbare nordice au ca
scop răzbunarea Daciei.
v. 776 „De nori adunătorul" traducerea exactă a epitetului homeric: Ne(peXt|"yEpeTi<;.
v. 777 Marte, tatăl lui Romulus, este protectorul poporului roman.
v. 753 Reminiscenţă din mitologia clasică, în lupta cu giganţii, Jupiter a fost ajutat de titani.
v. 793 Şi aici o reminiscenţă clasică. La încruntarea lui Zeus, se cutremură pământul.
v. 812 Reminiscenţă din Eneida, c. IX, v. 228:
Stant longis annixi hastis...
v. 20 În mitologia nordică, scandinavă, Freea este zeiţa iubirii.
353
v. 821 În ms. versul nu este definitivat: şi dulce ca o taină.
v. 835-836 Versuri de mare valoare artistică. Impresionantă este imaginea zeului dac, care se
simte inferior celui roman.
v. 852 Şi în Scrisoarea III sfârşitul luptei coincide cu apusul soarelui.
v. 8 70 Cuvântul „sinistru" este folosit aici cu înţelesul lui latin: vestitor de nenorociri, de soartă
rea.
v. 931 şi urm. Ideea blestemului lui Decebal asupra Romei i-a fost sugerată lui Eminescu de o
scenă din Norma:
Io nei volumi arcani
Leggo del cielo; in pagine di morte
Della superba Roma è scritto il nome...
Elle un giorno morrà; ma non per voi,
Morrà pei vizi suoi:
Qual consunta morrà. L 'ora aspettate,
L 'ora fatal che compia il gran decreto...
v. 1015 şi urm. Asemănare de idei şi expresie cu Poveste,
v. 1041 Completare de Perpessicius.
v. 1081 şi urm. încep episoade tratate sumar: Căderea Romei şi triumful creştinismului, Revoluţia
franceză, evul nou început cu Napoleon I.
v. 1112 Căderea Bastiliei la 14 iulie 1789.
v. 1119 Robespierre a putut fi răsturnat la 27 iulie 1794 şi trimis la eşafod.
v. 1153 Impregnat de filozofie hegeliană, Eminescu vede încarnat în Napoleon I spiritul universal.
Versurile sunt impresionante şi capabile să exprime personalitatea excepţională a celui
mort la Sf. Elena, la 5 mai 1821.
v. 7229 Completare de Perpessicius.
v. 7235 Completare de Perpessicius.
v. 7260 Poemul începe cu sugerarea unei atmosfere de basm, iar acum, la sfârşit, Eminescu
se foloseşte de elemente fantastice din basme, spre a celebra poezia şi încântările ei
veşnice.
v. 7270 Tema stingerii soarelui, în Scrisoarea I.
v. 1282 În Scrisoarea I: Timpul mort şi-ntinde trupul şi devine veşnicie.
v. 1283 În ms. 2259, f. 251: şi nimica nu se-ntâmplă.
v. 1284 Completare conformă cu ms. 2259, f. 251. La Miron Costin, în epilogul la Vieaţa lumii:
În lut şi-n cenuşă te prefaci, o, oame!
v. 1291 Izvorul cu apă vie amintit în v. 1260.
v. 7299 Semne despre care „era cât pe ce să nu scriu".
v. 7302 în împărat şi proletar:
Că vis al morţii-eterne e viaţa lumii-ntregi.
(Vezi şi Comentarii eminesciene, ed. cit., cap. al VI-lea.)
354
În ed. Perpessicius, vol. IV, p. 80; note în vol. V, p. 61
Este forma ultimă, transcrisă pe o scrisoare primită de poet de la fratele său Şerban. (Datată:
30 XI 1872, Botoşani.)
În ms. 2255, f. 302.