LA MOARTEA LUI NEAMŢU
În ms. 2259, f. 42v. nedatată, în Chendi, Poezii postume, p. 43-44.
I. Neamţu, fost student şi prieten al lui Eminescu, a murit la Viena, la 12/24 aprilie 1870
(vezi Perpessicius, note în vol. I, p: 514 şi vol. V, p. 51).
v. 1 Eminescu nu se poate sustrage reminiscenţelor puternice. Muresanu - 1869, începe astfel:
Se zbate miazănoaptea în inima de-aramă.
În La moartea principelui Ştirbey: Turnurile mişcă-n doliu a lor inimi de aramă.
v. 2 Rima „fier-cer" o avem şi-n Povestea, v. 165-l66.
v. 6 Concepţia mistică swedenborgiană: cerurile se suprapun, iar sufletul, devenit din ce în ce mai
purificat de tot ce poate fi lumesc, se înalţă dintr-un cer în altul, tinzând spre divinitate.
v. 2 7-25 „Maşina lumei", expresie care revine în Epigonii. Sistemul „oarecare" la care se
gândeşte Eminescu este cel al lui Schopenhauer, de care se apropiase ca student în filozofie
la Viena. O dovadă este şi versul 29, plin de cunoştinţe din Schopenhauer, Lumea ca voinţă
şi reprezentare, c. I, § 5: Vedele şi Purana - compară lumea reală cu un vis; Platon repetă
308
adesea că oamenii trăiesc un vis; idee asemănătoare la Pindar şi Sofocle; Shakespeare:
,,Suntem făcuţi din stofa din care sunt ţesute visurile, iar scurta noastră viaţă este hotărnicită
de un somn"; Calderon: „Viaţa este un vis". Tema îşi găseşte cea mai înaltă expresie la
Eminescu în Împărat şi proletar.
La moartea lui Neamţu este ultima poezie din caietul orânduit de Eminescu spre publicare
prin 1870 (ms. 2259, f. 15-51). Cuprinsul caietului: 1. De ce să mori tu? 2. De-aş muri ori de-ai
muri 3. Doi aştri. 4. Unda spumă. 5. Prin nopţi tăcute. 6. Când priveşti oglinda mărei? 7. Mortua
est! 8 Când... 9. Când marea... 10. Ondina 11. Replici 12. Viaţa mea fu ziuă 13. La o artistă
14 Steaua vieţii 15. Când sufletu-mi noaptea 16. E îngerul tău ori umbra ta? 17. Mureşanu
18 Christ 19. De-aş avea 20. Îngere palid 2l.Cine-i? (din drama Steaua mărei) 22. Ector şi
Andromache 23. Locul aripelor 24. Nu e steluţă 25. Din lira spartă 26. Care-o fi în lume 27. La
mormântul lui Pumnul 28. Noaptea potolit şi vânăt 29.Horia 30. Frumoasă-i 3\.Lida 32. O
călărire-n zori 33. Din străinătate 34. Venere şi Madonă 35. Os magna sonaturum 36. Cântecul
lăutarului 37. Când crivăţul 38. Fragment 39. La moartea lui Neamtu.
EPIGONII
A apărut în Convorbiri literare, IV, 15 august 1870. Ciorna poeziei se află în ms. 2. 71-
73 sub titlul Skepsis!
Eminescu a cunoscut încă din cartea citită cu plăcere în copilărie Mythologie fur
Nichstudierende de G. Reinbeck termenul de „epigonii" dat fiilor celor şapte şefi morţi în faţa
Tebei. înţelesul cuvântului, în această poezie, vine din cunoaşterea limbii germane, după cum
remarcă Angliei Demetriescu (op. cit., p. 366).
Cu acelaşi înţeles l-a folosit Karl Immermann în romanul Die Epigonen, unde pune faţă în
faţă cu trecutul epoca de după războiul de eliberare: „Es ist die Zeit der hohlen Meinungen und
der leeren Herzen, die Zeit des Scheins und der Heuchelei, der Phantasterei und des Muckertums.
Das Gefuhl fur Grosse ist den şaten, oberflăchlichen Menschen der Reaktion abhanden
gekommen, Kein grosser Hauch durchbebt diese Zeit, die Kleine Uberzeugengen, sondern nur
noch Ansichten und erborgte Ideen hat... Zeit der Kleinen.. Sie kennen kein Vaterland, sondern
nur ein kleinliches Gemeinwesen, das sie erdriickt. Sie sind problematische Naturen, die
ungliicklichen Sohne einer Ubergangs periode"... (Vezi Introducere de Harry Mayne, editorul
operei complete a lui Immermann).
În legătură cu tema acestei poezii, au fost amintite, ca termeni de comparare, Barzii Angliei
şi criticii Scoţiei de Byron şi Dies irae de Leconte de Lisle (Caracostea, Arta cuvântului la
Eminescu, p. 72). Cea dintâi este însă o satiră care nu cruţă nici pe un scriitor celebru ca Walter
Scott, iar a doua scoate în evidenţă dezolarea sufletului omenesc la aspectul caracteristic trecător
al credinţelor în decursul vremii. Caracter satiric are şi partea despre scriitori din Strămoşii (c. IIi)
de Adam Mickiewicz.
Tema se află şi-n două poezii de Leopardi: Sopra il monumento di Dante (1818) şi, mai
accentuată, Ad Angelo Mai (1820). Antiteza între trecut şi prezent, aşa cum îşi găseşte expresia în
Epigonii, credem că i-a fost sugerată lui Eminescu de drama lui Bolintineanu, Alexandru
Lăpuşneanu, act. III, sc. 7, din care dăm o parte:
LAPUŞNEANU
Ştiţi voi, copii ai viselor, că dreptul începe când începe tăria! Vieţuitoarea mănâncă pe
vieţuitoare. Natura se hrăneşte prin mâncarea fiinţelor de către fiinţe. şi omul, slabă jucărie a firii
sale, se mângâie cu vise de copii! adevăr, dreptate, nu sunt legi nestrămutate; sunt după cum le
înţelege fiecare. Menirea noastră aici nu este cunoscută, deci nu este menire, întâmplarea a putut
309
face totul. Omul nu are un viitor mai înalt decât al furnicii. Dar slăbiciunea lui l-a făcut să creadă
că are. După moarte, nimeni nu mai este nimic. Şi toţi sunt deopotrivă înaintea ursitei de a se
schimba în nimic. Aici cel asuprit este răzbunat, cel trufaş este umilit. Căci nu mai este nimic. Ca
fumul ce se ridică dintr-un arbore aprins, ca norii ce se înalţă şi se risipă la suflarea vântului
furios, astfel se topeşte sufletul nostru, nu este nimic după moarte decât răzbunarea lui Dumnezeu,
care te schimbă în nimic. Tu te vei pierde, femeie, în noaptea timpului, în smârcurile haosului,
fără simţire, fără cugetare. Nu aştepta nimic de la altă viaţă. Vei fî ceea ce ai fost înainte de a te
naşte: nimic.
ROXANDRA
Doamne! patima turbură sufletul tău de câtva timp, încât soarele adevărului nu-l mai poate
pătrunde. Pentru ce această turburare? rătăcire? pierdere de credinţă în Dumnezeu, în menirea
omului? Nu ştii tu, o, Lăpuşnene, că cel care încetează de a crede în Dumnezeu nu mai poate
crede în nimic? Că cel ce nu mai crede în nimic nu merită a mai fi crezut? Ce fel? A vestejit şi a
pierit tot ce era viaţă, putere, mărire, energie în acest suflet altădată atât de mărinimos? Ce?
Lăpuşneanu nu mai crede decât în moarte, în rătăcire; în nefiinţă, şi Lăpuşneanu nu mai duce
poporul la viaţă, la calea bună, la fiinţă? Cei care gândesc astfel nu mai au loc decât în mormânt.
Nu gândeau astfel străbunii noştri, atunci când şi acest neam moldovenesc era mare şi
fericit în lume. Atunci Dumnezeu era cu dânsul, căci el era cu Dumnezeu. Domnii lui erau mari,
erau puternici, mureau cu armele în mână pentru lege şi pentru neatârnarea pământului lor. Sabia
străinului nu a plecat capete de robi în aceasta ţară. Şi ştii pentru ce? Pentru că domnii bătrâni
credeau în adevăr, în dreptate, în Dumnezeu; pentru că omul era pentru dânşii o unealtă de bine a
lui Dumnezeu, pentru că lumea avea menire sântă. Când însă această credinţă lipsi de la domni,
lipsi de la popor; sabia străinului se întinse peste o ţeară unde neamul nu mai avea altă menire
decât a mânca şi a fi mâncat. Fiecine, lacom de putere, de aur şi nemairoşind de fapta cea rea şi de
umilinţă, alerga la străin să ceară tronul şi să dea în schimb jertfă mărirea şi fericirea ţării. Căci
moldovenii nu mai erau cu Dumnezeu şi Dumnezeu îi părăsise." (Vezi D. Murăraşu, Din
izvoarele poeziei „Epigonii", Buc., 1936.)
Trimiţând poezia la Convorbiri literare, Eminescu o însoţeşte cu o scrisoare către Iacob
Negruzzi (Viena, 5/17 iunie 1870), din care reproducem fragmente:
„Alles in Deutschland hat sich În Prosa und Versen verschlimmert,
Ach, und hinter uns liegt weit schon die goldene Zeit.
Într-adevăr, aşa-şi începe Schiller Jeremiada, numai că el făcea un compliment trecutului, pe când
aplicat la noi românii, mi se pare un adevăr..."
Cuvintelor „die goldene Zeit - trecutul de aur" le corespunde expresia lui Eminescu „zilele
de-aur a scripturelor române"; fără să reprezinte exact gândirea lui Schiller. După I. E. Torouţiu
trebuie să vedem în Ieremiada lui Schiller punctul de plecare al lui Eminescu atunci când în
Epigonii înfăţişează antitetic trecutul şi prezentul (Studii şi documente literare, vol. I, Buc., 1931,
p. 324-325). Se poate admite că şi Ieremiada ar fi unul din punctele de plecare.
Mai departe, Eminescu ne dă alte lămuriri în legătură cu poezia trimisă: „Dacă în Epigonii
veţi vedea laude pentru poeţi ca Bolliac, Mureşanu şi Eliade, acelea nu sunt pentru meritul intern
al lucrărilor lor, ci numai pentru că într-adevăr te mişcă acea naivitate sinceră, neconştiută cu care
lucrau ei. Noi ceşti mai noi cunoaştem starea noastră, suntem treji de suflarea secolului şi de aceea
avem atâta cauza de a ne descuraja. Nimic - decât culmile strălucite, nimic - decât conştiinţa
sigură că nu le vom ajunge niciodată. Şi să nu fim sceptici? Atâta lucru, cele mai multe puteri
sfărmându-se în van în lupte sterile, cele puţine descurajate, ameţite de strigătul gunoiului, ce
înoată asupra apei... Poate că Epigonii să fie rău scrisă. Ideea fundamentală e comparaţiunea
dintre lucrarea încrezută şi naivă a predecesorilor noştri şi lucrarea noastră trezită, rece. Prin
operele liricilor români tineri se manifestă acel aer bolnav, deşi dulce, pe care germanii îl numesc
Weltschmerz. Aşa Nicoleanu, Skeletti, aşa Matilda Cugler - e oarecum conştiinţa adevărului trist
310
şi sceptic învins de către colorile şi formele frumoase, e ruptura între lumea bulgărului şi lumea
ideii. Predecesorii noştri credeau în ceea ce scriau, cum Shakespeare credea în fantasmele sale,
îndată însă ce conştiinţa vede că imaginile nu sunt decât un joc, atunci, după părerea mea, se naşte
neîncrederea sceptică în propriile sale creaţiuni.
Comparaţiunea din poezia mea cade în defavorul generaţiunii noi, şi cred cu drept.
încă una. Mi se pare că strofa III nu se prea potriveşte cu întregul. Se poate cum că numai
mi se pare, se poate cum că şi multe altele mi s-ar fi părând bune şi or fi rele; în fine, ceea ce nu se
va potrivi puteţi şterge în bunăvoie, în caz de a şterge strofa III, apoi veţi fi bun de a corege într-a
patra vorba zidea în zidind: «Eliad zidind...» Omiţând strofa III, ar suna mai bine astfel...
N. B. în caz de a-mi răspunde în corespondenţa «redacţiunii», veţi binevoi a o face fără loc
şi nume sub cifra Y. Z."
La „Corespondenţă", în nr. din 15 iunie 1870, se dă răspunsul: „Y. Z. Meritul poetic e
incontestabil, chiar când nu ne-am uni cu totul în idei. Mulţămiri sincere. "
în legătură cu ideile din scrisoarea de mai sus, reproducem câteva rânduri şi din articolul lui
Eminescu O scriere critică, în care apără pe Aron Pumnul de imputările ce i le făcuse D. Petrino
în Puţine cuvinte despre coruperea limbii române în Bucovina: „Nu râdeti, domnilor, de
Lepturariu; pentru că secaţiunea sa de pe alocurea e oglinda domnielor-voastre proprie; nu râdeti
de nihilismul său, pentru că e al d-voastră. - Şi dacă e vorba pe masca jos l apoi masca jos de la
toţi şi de la toate, astfel încât fiecare să-şi vadă în fundul puţinităţii sale. - Dacă apoi Lepturariul a
exagerat în lauda unor oameni ce nu mai sunt, cel puţin aceia, mulţi din ei, au fost pionieri
perseverând ai naţionalităţii şi ai românismului; pionieri, soldaţi gregari, a căror inimă mare plătea
poate mai mult decât mintea lor, e adevărat! - care însă, de nu erau genii, erau cel puţin oameni de
o eruditiune vastă, aşa precum nu există în capetele junilor noştri dandy" (Albina din Pesta, 7/19
şi 9/21 ian. 1870). Ceea ce scrie Eminescu aici merită atenţie, fiindcă este tocmai din vremea
elaborării Epigonilor.
Iacob Negruzzi, după ce scrie despre impresia simţită la citirea poeziei Venere şi Madonă şi
scrisorile trimise lui Eminescu, la care n-a primit răspuns, ne dă informaţii despre Epigonii: „La
toate aceste, Eminescu nici mi-a răspuns, dar peste câtva timp îmi trimise o a doua poezie,
intitulată Epigonii, care iarăşi a făcut mare efect în societatea noastră din cauza frumuseţii
versurilor şi originalităţii cugetării. Negreşit că în fond nu era cu putinţă să ne unim cu părerile lui
Eminescu. O societate în care critica juca un rol aşa de însemnat nu putea considera ca autori de
valoare pe Cichindeal, Mumuleanu, Prale, Bolliac etc. din care unii sunt mult mai pe jos chiar de
cea mai simplă mediocritate, dar ţiind seamă de talentul poetului, i-am publicat poezia chiar în
fruntea Convorbirilor, unde tipăream versuri foarte rareori, numai în cazul când credeam că ele au
o valoare deosebită, în scrisoarea ce i-am adresat atunci, deşi i-am lăudat poezia, i-am arătat
îndoiala ce aveam despre meritul mai multora din autorii cântaţi de dânsul şi eram curios să aflu
ce efect i-a făcut critica «Junimei»."
v. 1: scripturelor (Conv. Ut., ed. I, II Maiorescu); 8: de durere (ed. II M.); 11: pahare (Conv. Ut.);
15: pre (Conv. Ut.); 16: cu minte (Conv. Ut., ed. M. în ms. cuminte); 20: sfinte (ed. I, II M.); 21:
pătruns de (Ibrăileanu); 25: cântă (ed. I, II M.): 26-27: oştirea cheamă, în prezent... (Conv. Ut., ed.
I, II M.); 28: sălbatic (Conv. Ut., ed. I, II M.); 29: sfântă (ed. I, II M.); 36: Astfeliu (Conv. lit.); 52:
blândă (ed. I, II M.); 54: pintre (Conv. Ut., ed. I M.); 66. zimbrul (Conv. Ut., ed. I M.); zimbru (ed.
II M.); 68: inime (ed.' I, II M.); 71: tot e (ed. I, II M.); 73: sfântă (ed. I, II M.); 79: sfinte (ed. I, II
M.); 83: sfinte (ed. I,.II M); 89: cânturi (ed. II M.); 94: ce e azi, mâne-i minciună (ed. I, II M.);
100: sfânt (ed. I, II M.); 105: vra (Conv. Ut.); 108: ţarina (ed. I, II M.); 100: sfânt ed. I, II M.);
105; vra (Conv. Ut.); 108: ţarina (ed. I, II M.); 109 sfinte (ed. I, II M.); 112: mâne-n (ed. I, II M).
Ediţia Botez pleacă de la Convorbiri literare, păstrând particularităţile regionale, dar introduce
ciudăţenii grafice: în v. 110 scrie: steua, deşi în Convorbiri literare avem: steaoa.
Ovid Densusianu a întrevăzut că Eminescu şi-a căpătat, în parte desigur, cunoştinţele
literare din Lepturariul lui Aron Pumnul; transpunând în versuri impresiile avute la citirea acestei
antologii (vezi Vieaţa nouă, I, l august 1905, p. 309, nota). Despre această chestiune, vezi şi
lucrarea noastră Din izvoarele poeziei „Epigonii", Bucureşti, 1936.
311
v. 1 Expresia „scripturele române" arată emoţia religioasă a autorului, când i se perindă prin minte
numele şi scrierile celor din generaţia trecută. Versul 1, din acest punct de vedere, se poate
compara cu începutul c. I, Libertatea naţională, a lucrării lui Bălcescu Românii supt Mihai
vodă-Viteazul: „Deschid sfânta carte..." Forma „scriptura" trebuie pusă în relaţie şi cu
„scriptori", aşa cum obişnuieşte Pumnul să ortografieze în Lepturariu (vezi D. Furtună,
Expresii din „Epigonii", în Cuget clar, 4 noiembrie 1937, p. 265).
Sentimentul de exaltare de aici corespunde mărturiei dintr-o notă ms. (ms. 2257, f. 9):
„Când mă aflu faţă cu cei bătrâni, cu literatura din deceniile trecute, parcă sunt într-o
cameră încălzită... simţi că aceşti oameni erau într-un contact nemijlocit cu un public
oarecare, mic ori mare, dar în sfârşit era un public" (vezi M. Eminescu, Scrieri politice şi
literare, ed. Scurtu, Buc., 1906, p. 13 - şi nota 2).
Fragmentul Umbra mea din ms. 2255, 184-185 cuprinde elemente de basm, care au
intrat şi-n strofa I a poeziei: „Această viaţă era un basm strălucit şi înstelat. Acolo era între
dumbrăvi verzi şi între stânci cenuşii şi un lac cu apă de aur... Deşi o strigam, ea nu
răspundea până ce nu-mi prefăceam vocea în privighetoare... Acolo fiecare frunte de val
reflecta o stea... Ne visam în ceruri cu oglinzi de argint... Portale cu stâlpi nalţi de aur,
galerii de marmură albă, stele albastre pe plafondele de aur a şalelor mari, toate pline de un
aer răcoare şi mirositor... Când ne deşteptam din somn, aurora celor doi sori, în haine roze,
culegea mărgăritarele de argint de prin grădinile noastre..."
în legătură cu v. 5, se poate dovedi că uneori realitatea depăşeşte fantazia poetică.
Iată un fragment din lucrarea Spre polul sud a savantului Emil Racoviţă: „în aer fluturau
mii şi mii de cristale sclipitoare şi în loc de un soare aveam trei, căci frumoase parhelii se
refractau prin praful de gheaţă. Pe un curcubeu de vii culori, cu cruce de aur în mijloc,
stăteau atârnate trei globuri aurite într-o boare de aur. Nesăţioşi priveam acest măreţ
spectacol, ce însă nu dura mult, căci praful argintiu se depunea în aerul liniştit, şi încet,
încet curcubeul se ştergea, luând cu el crucea de aur. Singur rămânea acum soarele, şi în
limpezimea văzduhului aprindea mii de licăriri pe vasta câmpie a banchizei."
v. 7 „Ca un fagure de miere"; sugestia ar veni de la Burnouf Introduction ă l'histoire du
boudhisme indien: „douce comme le miel de l'abeille", după G. Bogdan-Duică (Despre
„Luceafărul" lui Eminescu, Braşov, 1925, p. 17). Mai sigur însă este că expresia e sugerată
de un text religios cunoscut de Eminescu: „Precum matca din multe flori în vreme de vară
tocmeaşte şi găteaşte ceea ce ar fi de trebuinţă albinelor în vreme de iarnă, şi, de o păzesc
aceaea cu bună păstrare, le scoate pre dânsele şi la alt timp cu viaţă, aşa şi noi acum din
multe scripturi, am tocmit şi am gătit această (mai dulce decât fagurul) sufletească hrană..."
(Sinopsis adecă Adunare de multe învăţături, Iaşi, 1757. Vezi. D. Furtună, art. menţionat
mai sus.)
Să se observe că şi-n acest text se foloseşte termenul „scripturi" pentru scrierile
vechi. Dragostea lui Eminescu pentru literatura veche a fost statornică şi avem o mărturie a
ei şi-n raportul pe care l-a înaintat Min. Instrucţiunii publice la 16 martie 1876, în privinţa
îmbogăţirii bibliotecii Universităţii din Iaşi cu cărţi şi manuscrise.
Bogate în date despre manuscrisele din biblioteca lui Eminescu este studiul lui Al.
Elian, Eminescu şi vechiul scris românesc, în Studii şi cercetări de bibliologie (I),
Bucureşti, 1955.
v. 8 Comentatorii poeziei, începând cu Iacob Negruzzi şi continuând până la cei din vremea
noastră, au schiţat un gest de nedumerire când, între alţii, l-au aflat menţionat şi pe
Cichindeal, bănăţeanul traducător după Dositei Obradovici, căruia ei nu-i recunosc nici o
valoare literară. Nu au plecat de la înţelesul versului lui Eminescu. „Gură de aur"este
epitetul Sf. loan, marele orator bisericesc: Hrisostomul, iar Eminescu s-a gândit tocmai la
activitatea lui Cichindeal ca predicator şi păstor sufletesc al poporului român din Banat.
Chiar şi-n cursul lucrării Filozofeşti şi politiceşti prin fabule moralnice învăţături (Pesta,
1814), sunt accente retorice demne de atenţie: „Mintea! Mărită naţie daco-românească în
Banat, în Ţeara Românească, în Moldova, în Ardeal, în Ţeara Ungurească, mintea! când te
312
vei lumina cu învîţătura, cu luminatele fapte bune te vei uni, mai aleasă naţie nu va fi pre
pământ înaintea ta..." (Vezi Iosif Vulcan, D. Cichindeal, Buc., 1892.)
Din Lepturariu, partea I, vol. IV (1864-l865), Eminescu a putut cunoaşte paginile
entuziaste ale lui Eliade şi ale lui V. Alexandrescu Urechia despre Cichindeal. Aceştia
insistă mai ales asupra pasiunii cu care preotul bănăţean a luptat pentru înţelegerea între
români. De aici se vede că luptând contra neştiinţei, superstiţiei, bigotismului, Cichindeal
aprecia fondul, nu forma lucrurilor: „sânţeania preoţiei nu stă în haine lungi, nici în barbe
lungii
în Familia din 5/17 ian. 1866, despre Dimitrie Cichindeal, se publică o parte din
articolul lui Eliade. Se putea citi aici: „Fabulele lui Cichindeal... cuprind o limbă cât se
poate pe acele timpuri mai corectă şi mai românească generală". În Lepturariu, vol. III
(1862), se reproduce din Barbu Paris Mumuleanu, Plângerea şi tânguirea patriei, Blesteme
pentru nelegiuirea lor, Rugăciune pentru a sa scăpare, în vol. IV, partea a II-a (1864-
1865) se publică biografia lui Mumuleanu, scrisă de Eliade, de unde aflăm că, după
arestarea lui Const. Filipescu, de a cărui casă ţinea, Mumuleanu a devenit trist şi şi-a dat
seama de intrigile, necazurile şi deşertăciunile de care e plină viaţa socială. Tot aici aflăm şi
ceva din viaţa intimă a lui Mumuleanu: „Amorul dete loc durerii şi melancoliei şi zborul
poetului fu în oarecare chip mai înalt şi mai filozofic".
v. 9 În Lepturariu se cuprind psalmi în traducerea lui Prale, despre care se spune că este „un
bărbat genial şi ciudat în felul său" (vol. IV, partea I, p. 104 şi urm.).
Psaltirea în versuri a apărut la Braşov, în 1827. Lucrarea este însoţită de o scrisoare
de mare interes istorico-literar a hai V. Pop către traducător. Laudă mare i se aduce
traducătorului pentru îmbogăţirea limbii cu adevărate cuvinte româneşti, folosindu-se şi
formele dialectale.. Despre ciudăţenia firii lui Prale Eminescu a putut afla din articolul lui
Maiorescu, Observări polemice, din 1869, cu informaţii căpătate de la V. Alecsandri.
Plecând de la ceea ce citise aici, Eminescu a scris în ciorna din ms. 2257, f. 71:
„Prale-tontul fire-ntoarsă", dar a renunţat la epitetul injurios, care nu se potrivea cu
atmosfera de celebrare din Epigonii.
Lepturariu, vol. III (1862), cuprinde şi scrierile lui Daniil Scavinschi: Călătorie la
Borsec, şi traducerea piesei lui Regnard, Democrit. în aceasta din urmă sunt şi versurile
prin care însuşi Scavinschi se caracterizează:
A lui Democrit cel vesel întâmplare comicească
De Regnard alcătuită în limba cea gălicească,
Iar astăzi este tradusă întru această rumână,
Pentru obşteasca plăcere de a unui tânăr mână,
De un Daniil Scavinschi cel mititel la statură,
Pe care plăcu naturei a-l lucra-n miniatură.
Eminescu putea avea informaţii despre Scavinschi din Scrisoarea IV: Un poet necunoscut,
din Negru pe Alb de C. Negruzzi, ed. 1857, Iaşi, sau din Democrit, ed. 1840, Iaşi, având ca
prefaţă scrisoarea lui Negruzzi.
v. 10 Versul face aluzie la Primăvara amorului. Lepturariu, vol. III, dă alte poezii ale lui la cu
Văcărescu, aşa că Eminescu trebuie să se fi informat din Colecţie de poezii, ed. 1848, cu
prefaţa lui I. Voinescu II.
v. 11 Acest vers a dat naştere la multe comentarii, unele defavorabile lui Eminescu. Anghel
Demetriescu, de ex. (studiul citat, p. 369), crede că din lipsă de cunoştinţe istorice
Eminescu a confundat pe Dimitrie Cantemir cu Const. Cantemir, cel care a dat ordinul de
executare a fraţilor Miron şi Velicico Costin. „Cuţitele" s-ar referi la această faptă
sângeroasă, „planurile" însă l-ar privi pe Dimitrie Cantemir.
313
Victor Morariu (în Buletinul „Mihai Eminescu", Cernăuţi, 1930, p 3) rămâne la
explicaţia lui Anghel Demetriescu, dar crede că este puţin verosimil ca Eminescu să fi putut
face asemenea confuzii.
Nu se poate primi părerea Zoei Dumitrescu-Buşulenga (în Analele Universităţii din
Bucureşti, Secţia Ştiinţe sociale-Filologie, vol. 25, XI [1962], p. 559-561) că Dimitrie
Cantemir nu a fost poet, şi deci nu avea loc în Epigonii, şi că Eminescu s-ar fi gândit la
Antioh Cantemir, autorul Satirelor. Eminescu are în vedere pe scriitorii care au scris o
limbă „ca un fagure de miere" şi care reprezintă „zilele de-aur a scripturelor române".
Antioh Cantemir nici nu ne cunoştea limba şi şi-a scris opera în ruseşte. Chestiunea se
lămureşte prin Lepturariu, vol. III, p. 149 şi urm., unde se reproduce Domnia lui Dimitrie
Cantemir, fragment din Cronica lui Nicolae Costin. Dăm pasajul care ne interesează din
povestirea vizitei lui Petru cel Mare la Iaşi, în 1711, şi mesei oferite de împărătescul oaspe:
„Iară iunie în 28 de zile, miercuri, au făcut masă mare şi Petru împăratul de au cinstit pe
Dumitraşcul-vodă şi pre toţi boierii tării. Şi acolo s-au iscălit boierii de au primit domn
vecinie pe Dumitraşcul-vodă şi pe seminţia lui. Iară măcar că au fost postul Sf. Apostol
Petru, cu toţii'au mâncat came, şi mare banchet au fost toată ziua aceea, şi acolo au mas..."
Cuvintele lui Eminescu „cuţite şi pahară" exprimă banchetul diplomatic la care s-au dat pe
faţă „planurile" lui Cantemir de-a întemeia pentru familia lui o dinastie ereditară. Că acestea
erau planurile la care face aluzie versul lui Eminescu se vede din textele cronicii reproduse
de Lepturariu: D. Cantemir înainte de-a pleca la oştirea lui, neavând încredere în cuscrul
său, lordachi Ruset vornicul, îl cleveteşte la împărat şi face ca acest duşman personal să fie
trimis la Soroca şi închis în cetate. Cuvintele cronicarului sunt clare: „Ce unii zic, că mai
nainte, până a nu-l ridica moscalii, s-au fost puind împotriva lui Dumitraşcu-vodă vornicul
lordachi, de n-au fost primind ca să fie şi feciorii lui Dumitraşco-vodă la domnia vecinică
pe urma lui" (vezi Din izvoarele poeziei „Epigonii", Bucureşti, 1936). Iordache Ruset a
fost eliberat la Kiev, când caimacanii Moldovei au scris generalului rus Rönne că boierul
dus în prinsoare „cu nemic nu iaste vinovat şi făr' cale l-au închis acel făr' de frica lui
Dumnezeu, Dumitraşco-vodă". Dar acestea se petreceau după căderea lui Cantemir. (Vezi
P. P. Panaitescu, Dimitrie Cantemir, Bucureşti, 1958, p. 100-l01).
v. 12 Din Jalnica tragedie de Al. Beldiman se reproduce în Lepturariu, IV, p. I, fragmentul Lupta
de la mănăstirea Slatina la anul 1821.
v. 13 În ciorna din ms. 2257, f. 7l-73, Eminescu a scris întâi: „Liră de argint, Creţeanu..." Din
acest poet se reproduc poezii în Lepturariu, IV, partea a II-a, dar Eminescu l-a înlocuit nu
fiindcă ar fi mai puţin meritos decât Sihleanu, ci deoarece era încă în viaţă, jucase rol
politic, fusese şi ministru şi, prin 1870, avea încă veleităţi politice. ,Eminescu a ştiut să
evite bănuiala că ar vrea să-şi atragă simpatia vreunui om mare al epocii.
Eminescu a cunoscut Armonii intime (ed. I din 1857) de Al. Sihleanu, poet mort la
vârsta de 23 de ani. O strofă din Veghiarea justifică epitetul „liră de argint", deşi la început
acesta se referea la Creţeanu:
Atunci şi-a lirei mele dulci coarde de zefire,
De imnuri mai plăcute, mai mândre răsunau
şi toată-a mea cântare, şi toată-a mea simţire
Ca o tămâie sântă spre tine se-nălţau.
Pentru Al. Donici, Lepturariul are o preferinţă deosebită, căci dă fabule în vol. I,
partea I; vol. II, partea I; vol. IV, partea I, preferinţă care e şi a lui Eminescu, după cum se
vede din cele patru versuri ce i le consacră, tot atâtea cât îi fuseseră suficient ca să
caracterizeze pe Prale, Daniil Scavinschi, Iancu Văcărescu, D. Cantemir şi Al. Beldiman.
Fabulele la care se referă Eminescu sunt: Măgariul şi privighetoarea, Cămila şi vulpea,
Carele cu oale, Vulpea şi măgariul, Vulpea şi bursucul.
În Carele cu oale, spre deosebire de „boul cu minte", care merge domol la vale, avem
juncanii, care o iau repede, dar răstoarnă carul într-o râpă.
314
v. 18 Anton Pann, cunoscut mai ales prin lucrările Povestea vorbei, O şezătoare la ţară sau
povestea lui Moş Albu, Năzdrăvăniile lui Nastratin Hogea, în această din urmă lucrare
Pann are izvoare orientale. Hogea nu este decât Goha, un bărbat spiritual şi glumeţ, deşi
după înfăţişare părea un netot, personaj ale cărui năzdrăvănii se povestesc şi-n O mie şi una
de nopţi (Nopţile 922-926, din ed. Mardrus).
Cap. Din tocmală neînţeleasă, bani dând, rămâi fără casă din Năzdrăvăniile lui
Nastratin Hogea i-a furnizat lui Alecsandri subiectul pentru vodevilul Arvinte şi Pepelea
(1869). în urma citirii acestei lucrări numai, a putut Eminescu ajunge la gândul identificării
lui Nastratin Hogea cu Pepelea, amândoi poznaşi populari, la a căror sfătoşenie şi vioiciune
Pann a fost un adevărat învăţăcel („finul").
Manuscrisele lui Eminescu şi articolele publicate de acesta sunt mărturie a cunoaşterii
adânci şi a preţuirii lui Anton Pann. Vezi şi Eminescu şi literatura populară, studiul
introductiv la ed. noastră apărută la Craiova, 1936. într-un articol din Timpul, 19 iunie
1879: „Adevărata cultură naţională merge ş-aşa alături cu cultura generală, şi ea îşi va găsi
temeliile atunci când fiecare ţăran va şti a citi şi a scrie. Oraşele care în locul sănătosului
Anton Pann citesc dramele nesănătoase ale Parisului ş-aşa şi-au pierdut tot rostul unei
culturi adevărate şi vor redeveni într-adevăr româneşti când vor începe a-şi reînvăţa limba
şi obiceiurile de la badea Toader."
v. 19 şi urm. Strofa aceasta a dat mult de lucru comentatorilor. Anghel Demetriescu (op. cit.,
p. 369) socoate caracterizarea lui Eliade un „galimatias" şi adaugă: „cititorul se întreabă
dacă nu cumva poetul vrea să-l mistifice sau să-şi bată joc de inteligenţa lui". După
D. Caracostea, „delta" ar fi triunghiul de deasupra intrării în biserică. Victor Morariu
(Buletinul „Mihai Eminescu", 1930, p. 5-6) crede că „delta" se referă la Biblicele sau
notiţe istorice..., carte în care se amestecă tot felul de cunoştinţe. Epitetele „sfinx pătrunsă
de-nţeles", „munte cu capul de piatră", „stânca arsă" s-ar referi la personalitatea complexă a
lui Eliade.
Este necesar să privim strofa în cele două părţi ale ei: versurile l-2 se referă la
lucrarea lui Eliade, Biblicele sau notiţe istorice, filozofice, religioase şi politice asupra
Bibliei (Paris, 1858). în cursul cap. III, Genese, în explicarea doctrinei lui Moisi, Eliade
scrie că acesta adoptă Autoritatea divină ca punct de plecare, apoi Spiritul universal şi
Materia universală ca singurele principii din care se crea lumea prin autoritatea divină.
Eliade exprimă prin formule procesul dialectic al triadelor, reprezentând teoria grafic sub
formă de delta (litera greacă d):
Eloim
Spiritul
Eloim este „autoritatea", spiritul este „activul", materia este „pasivul". Din cele două
principii din urmă se formează o nouă triadă:
Spirit
Materia
Materia
Univers
315
Acestea sunt două mari trinităţi universale, şi din ele urmează altele parţiale care
compun universul în infinit şi pe care Eliade le înşiruie schematic: Activ - Pasiv - Efect;
Suflet - Corp - Om; Mire - Mireasă - Familie; Lucrători - Materiale - Edificiu etc. Aceste
grafice au atras atenţia lui Eminescu, şi astfel „delta biblicelor" devine o expresie cât se
poate de clară.
Şi partea a doua a versului, anume „profeţiilor amare", îşi găseşte explicaţia tot în
Biblicele. Comentariile lui Eliade în legătură cu versetele Bibliei sunt adesea întrerupte de
expuneri violente, în care autorul se apără ori îşi acuză adversarii politici. Nu o dată
vorbeşte Eliade de soarta Principatelor Române (vezi şi Din izvoarele poeziei „Epigonii",
Buc., 1936).
în versurile 3-6, Eminescu caracterizează Biblia, (în 1858 apăruse la Paris Biblia
sacră, traducere din greceşte, până la cap. II, din Cartea regilor).
„Sfinx" este de genul feminin după Eminescu, aşa cum el ştia din limba germană. şi
în Geniu pustiu: „O sfinx ce plânge, când te trăda" (vezi ed. Scrieri literare, Craiova, 1935,
p. 173). Şi din cartea lui Reinbeck (p. 152) putea cunoaşte cuvântul: Die Sphinx.
v. 24 Trebuie ortografiat ca-n ms. 2257, f. 7l-73, căci numai aşa avea un înţeles: dintre nouri de
eres (Biblia), „veghează - o stâncă arsă" adică: veghează (ca) o stâncă arsă. „Stânca arsă"
este o metaforă, pentru Biblie. Toate imaginile, folosite de Eminescu pentru a arăta cât de
mult adevărul din Biblie este copleşit de elemente fabuloase, cât înţeles adânc poate să aibă
o operă plină de enigme, cât de furioase lupte s-au dat împotriva credinţei cuprinse în
Biblie, cât de nelămurite sunt încă părţi din ea şi cât de triumfătoare rezistă în mijlocul
ereziilor noian - îşi găsesc o explicare, luând lucrurile în general bineînţeles, în amestecul
bizar de interpretări serioase, de informaţii pseudoştiinţifice, de aluzii politice ori de
efuziuni sentimentale care constituie lucrarea Biblicele.
v. 25 În Lepturariu, vol. I, se reproduce din Bolliac îndreptăciunea copilului leneş, Floarea şi
moartea, iar în vol. IV, partea I, O dimineaţă pe Craraiman, Pruncul, Sila, care în strofa a
VIII-a cuprinde cuvintele: „că-i rău în iobăgie", iar la sfârşit ia accent de implorare: „O,
Doamne, fie-ţi milă/De rob şi de clăcaş". în ed. Poezii, 1847, este şi Muncitorul.
Menţionăm că Bolliac este caracterizat după Sila şi Muncitorul, care sunt prelucrări după
Lamennais, Paroles d'un croyant, XXV, şi Une voix de prison, III. Nici Eminescu şi nici
contemporanii lui nu ştiu că Bolliac a folosit, ca izvor, pe acest scriitor francez (vezi şi I.
Suchianu, introducere la C. Bălăcescu, Poezii, ed. Bucureşti, 1898).
v. 26 Este vorba de Marşul oştirii române de V. Cârlova.
v. 27 În Convorbiri literare şi-n toate ediţiile poeziilor lui Eminescu, v. 27 este atribuit
caracterizării lui Cârlova, iar caracterizarea lui Gr. Alexandrescu începe cu v. 28.
Şi ed. Perpessicius urmează ediţiile mai vechi.
Se poate uşor constata că v. 27 nu se referă la nici una din poeziile lui Cârlova, nici
chiar la Ruinurile Târgoviştei. Aron Pumnul, în urma unei confuzii, a publicat în
Lepturariu, III, p. 521 poezia lui Eliade O noapte pe ruinele Târgoviştei, dând-o drept a lui
Cârlova. Eminescu ar fi putut deci să caracterizeze pe un poet cu ceea ce-i sugerase
versurile celuilalt:
Eu n-am venit, o, umbre! să tulbur pacea voastră...
Fiinţa-mi rătăcită aleargă între voi;
Este şi-a mea odihnă sălăşluirea voastră:
Eu sunt însumi o umbră împinsă de nevoi.
Am fi rămas la această constatare (vezi Din izvoarele poeziei „Epigonii"), dacă
Eminescu s-ar fi informat despre Cârlova numai din Lepturariu. Realitatea însă este alta:
Marşul oştirii române nu se află în Lepturariu şi a putut fi cunoscut de Eminescu din
Curierul românesc, 1831, sau din Revista română, 1861, în aceasta din urmă publicându-se
totodată şi Ruinurile Târgoviştei şi Marşul oştirii române. Mai adăugăm că Lepturariu, IV,
316
partea I (1864), cuprinde şi Umbra lui Mircea la Cozia, la care de fapt se referă v. 27.
Datele istoriei literare şi înţelesul textului admit numai forma strofei aşa cum o dăm.
v. 28 Caracterizarea lui Gr. Alexandrescu este, totodată, aceea a lui Byron. De remarcat că
Emineseu rămâne credincios spiritului şi expresiei din poezii ale înaintaşilor. La G.
Creţeanu, în La lord Byron (România literară, 1855) următoarele versuri:
O, bard al desperării! în inima-mi, ca tine,
Eu port o rană-adâncă, de-aceea te admir...
Iar lumea te acuză, căci cânturile tale
Răsuflă desperarea şi patimile vii...
La Sihleanu, în Strofe, IV:
Cetesc cu desfătare pamfletul, poezia
Ce muge ca furtuna când biciuie trufia,
Când blestemă tiranii pre falnicul lor tron.
Îmi palce când dezgustul şi ura mă frământă
S-ating coarda de-aramă a harpei care cântă
Sălbateca durere a tristului Byron.
v. 29-30 Versurile se referă la Anul 1840. Anghel Demetriescu (loc. cit., p. 368) face observaţia:
„Anul 1840 nu «stinge sânta candel-a sperării», ci dimpotrivă, aprinde facla speranţei
într-un viitor mai bun".
v. 31 şi urm. întreaga strofă se referă la O fată tânără pe patul morţii. Poetul avea 24 de ani când
i-a apărut poezia în Curierul de ambe sexe, periodul IV, din 1843, cu următoarea notă a lui
Eliade: „Câţi cunosc frumuseţile poeziei, acea legănată şi lină cadenţare, acel repaos regulat
al semistihului, acele espresii şi asemănări răpitoare ce întineresc inima, câţi, pe lângă
acestea, după dreptate, mai cer şi o limbă, de la poet, pot judica versurile d-lui
Bolintineanul, acestui june necunoscut încă, ca floricela împresurată în mijlocul unei lese, îi
salută talentul şi a aştepta de la dânsul opere vrednice de un veac mai ferice". Eminescu a
cunoscut mica povestire mitologică greacă, tradusă de Herder sub titlul Der sterbende
Schwam. Grandea a tradus povestirea, publicând-o în Albina Pindului, din 1870: Lebăda
murindă.
v. 39 Vezi Glasul unui român, din 1845.
După Victor Morariu (loc. cit., p. 69, „miticul poet" ar fi Orfeu, la al cărui cântec se mişcau
pietrele, îşi opreau cursul fluviile, îşi frământau copacii ramurile. Dar atribuţii asemănătoare
are şi Amphion, despre care Eminescu avea cunoştiinţă chiar şi din cartea lui Reinbeck:
„Apollon schenkte ihn die Leyer, durch deren Tone die Steine sich selbst zur Mauer um
Theben fiigten" (p. 66).
Mai târziu, prin 1880, Eminescu a tradus oda lui Horaţiu Către Mercur, a cărei primă strofă
aminteşte pe acelaşi cântăreţ mitic (vezi D. Murărasu, Eminescu şi clasicismul greco-latin,
1932).
v. 40 Vezi Glasul unui român, din 1848 şi O privire de pe Carpaţi, din 1844.
v. 42 Aluzie la imnul revoluţionar Un răsunet, din 1848 şi la Un devotament familiei Hurmuzachi,
din 1850.
v. 43-48 în Lepturariu, IV, partea I (1864), s-a reprodus Aprodul Purice, în Aprodul Purice (Iaşi,
1837) şi în nuvela Alexandru Lăpuşneanul (Dacia literară, Iaşi, 1840) Negruzzi are ca
izvor Cronica lui Gr. Ureche, în Sobieschi şi românii (Calendar pentru poporul român,
Iaşi, 1845) are ca izvor Istoria Imperiului otoman de D. Cantemir (vezi Costache Negruzzi:
Păcatele tinerelelor, Craiova, 1936, ediţie comentată de V. Ghiacioi, p. 329 şi urm. şi 349
şi urm.).
317
v. 49 D. Petrino, în Puţine, cuvinte despre coruperea limbii româneşti în Bucovina, Cernăuţi,
1869, dă pentru întâia oară lui Alecsandri titlul de „rege al poeziei". Eminescu, combătând
în O scriere critică (Albina, 1870, nr. 3—4) broşura lui Petrino, persiflează expresia, dar
recunoaşte valoarea deosebită a lui Alecsandri: „în cap. IV criticul îl laudă pe d-l
Alecsandri şi-l face regele poeţilor, lucru la care aplaudăm şi noi, până ce vom avea şi un
împărat al poeţilor, care adică să-l întreacă pe dumnealui, ceea ce, spus fără compliment, va
fi cam greu, deşi suntem de o natură care nu disperă niciodată".
v. 50 Aluzie la poeziile populare „întocmite" de Alecsandri. Eminescu a putut cunoaşte şi ediţia
1852-l853, şi ediţia completată, din Bucureşti, 1866.
v. 51-52 Aluzie la însiră-te, mărgărite - legendă dedicată D-nei Zoe Cantacuzin (vol.
Mărgăritarele, 1852-l862). însiră-te, mărgărite, a apărut în Revista română, 1862. Poezia
Dridri (vol. Suvenire) este scrisă în 1851 şi a apărut mai întâi în ediţia de poezii din Paris,
1853. După evocarea veselei actriţe, avem amintirea sfârşitului în plină tinereţe a acestei
frumuseţi.
în 1869, în Convorbiri literare, Alecsandri a publicat schiţa Dridri, care cuprinde şi
amintiri tinereşti din viaţa trăită la Paris, dar şi informaţii despre activitatea revoluţionară a
poetului în Moldova anului 1848.
v, 55-60 Versurile sunt un comentar al poeziei Vis de poet (publicată în România literară, 1855,
sub titlul Mărgărita şi apoi în Mărgăritarele). După cum arată I. M. Raşcu, Eminescu
acordă deosebită atenţie acestei poezii (Eminescu şi Alecsandri, p. 7-8).
v. 6l-66 Versurile sunt o mărturie a cultului lui Eminescu pentru figura măreaţă a lui Ştefan cel
Mare, evocată de Alecsandri în Poezii populare (Movila lui Burcel, Stefan-vodă şi şoimul,
Cântecele lui Stefan-vodă) şi în Doine (Altarul Mănăstirii Putna). Poemul istoric
Dumbrava Roşie, Imn lui Ştefan cel Mare şi Odă la statuia lui Ştefan sunt de după apariţia
poeziei lui Eminescu.
v. 66 Până să ajungă la carcterizarea definitivă, atât de impresionantă estetic „zimbrul sombru şi
regal", Eminescu a mai încercat, în ms. 2257, alte forme: domnitorul triumfal, leul sombru
şi regal.
v. 67 şi urm. Toată această parte de antiteză are frumuseţi poetice, pe care le recunoaşte şi Anghel
Demetriescu, deşi socoate ideea poeziei fundamental greşită: „Sub o mână mai puţin
dibace, acest contrast meşteşugit şi intenţionat prelungit în aproape cincizeci de versuri ar
face pe cititor să arunce cartea din mână. La Eminescu, el interesează prin îndrăzneala
expresiei, prin vigoarea loviturilor, prin neaşteptatul invenţiei, printr-o vervă impetuoasă,
care aruncă un decor splendid peste o idee fundamental greşită" (op. cit., p. 370).
v. 76 Emistihul. „S-a întors maşina lumii" este dintr-un prozaic vers al lui Vasile Fabian Bob în
Moldova la anul 1821:
S-a întors maşina lumii, s-a întors cu capu-njos...
Scrierea lui Fabian Bob, în Lepturariu, III (1862), p. 512 şi urm. (Apropierea între Fabian
Bob şi Eminescu, şi în I. M. Raşcu, Îndreptar, I, nr. 11, 1939, p. 14) „Maşina lumii" şi în
La moartea lui Neamţu, v. 27-28.
v. 87 La Young în Noaptea IV, versiunea franceză: „Pour en jouir ii ne lui fallait que des jours.
Hélas! tant d'eclat n'a servi qu'a la faire remarquer plus tot de la mort." Eminescu a
cunoscut însă lucrarea lui Simion Marcovici, în care avem amplificarea textului: „Numai
zile îi trebuia ea să fie fericită. Dar a ei strălucire, în loc să-i împodobească viaţa şi să-i
semene drumul cu flori, a făcut-o să o însemneze moartea mai cu osebire."
v. 88 La Alecsandri, în Vis de poet:
Ca o liră dulce inima-mi trezită
Cântă şi serbează bunurile vieţii.
Izvorul lamartinian al comparaţiei, vezi I. M. Raşcu, Eminescu şi Lamartkie, în Convingeri
literare, p. 146.
318
97 Versul," după cum arată însuşi Eminescu, este un citat. G. Bogdan-Duică, în lucrarea sa
despre izvoarele Luceafarului, arată şi textul pe care l-a cunoscut Eminescu din
Introduction a l'histoire du boudhisme indien de Eugene Burnouf, Paris, 1844, p. 152-l53,
pasaj despre doctrina lui Budha: „Sa doctrine, qui selon les Sutras était plus morale que
metaphysique, au moins dans son principe, reposait sur une opinion admise comme un fait,
et sur une esperance presentee comme une certitude. Cette opinion, c'est que le monde
visible est dans un perpetuei changement; que la mort succede à la, vie, et la vie à la
mort..." (Vezi Despre „Luceafărul" lui Eminescu, 1925, p. 17).
Nu trebuie să înţelegem că versul exprimă numai gândirea unei alternante a vieţii şi
morţii. Eminescu va fi cunoscut şi altă lucrare a lui Burnouf, traducerea din sanscrită
Bhâgavata Purâna. lată o gândire semnificativă: „Les êtres qui n'ont pas de mains servent
à la nourriture de ceux qui en ont; ceux qui n'ont pas de pieds, â celle des quadrupèdes; les
petits, a celle des grands; la vie, en un mot, est le soutien de la vie" (ed. Paris, 1840, p.
127). Moartea şi viaţa sunt o necesitate a uneia pentru cealaltă, şi din una se naşte a doua,
gândire care a pătruns şi-n filozofia greacă, şi de aici în cea romană, găsindu-şi expresia
poetică în Poemul naturii al lui Lucreţiu:
Când ici triumfă, când colo, puterile-a tot ce e viată,
însă înfrânte-s la rând; şi-n bocetul înmormântării,
Strigăte-nalţă născuţii ajunşi pe-nsoritele ţărmuri.
Nici n-a urmat unei zile o noapte ori nopţii aurora,
Fără să fie-auzite alături de jalnicul scâncet,
Gemete — tristul alai al cernitelor duceri spre groapă.
(C. II, v. 574 şi urm.)
Tema a fost exprimată poetic şi de Young, în Noaptea VI.
v. 99 şi urm. După Bogdan-Duică (loc. cit. mai sus, p. 17), şi aici avem gândire budhistă, al cărei
izvor este tot Introduction â l'histoire du boudhisme indien, p. 459-460 a lui Burnouf.
v. 707 În scrisoarea către Iacob Negruzzi, din Viena, 5/17 iunie 1870, Eminescu, o dată cu diferite
lămuriri în legătură cu Epigonii, stabileşte şi importanţa fantaziei în lucrarea poetică:
„Numai drept vorbind, mama imaginilor, fantazia, mie-mi pare a fi o condiţiune esenţială a
poeziei, pe când reflecţiunea nu e decât scheletul, care-n opere de artă nici nu se vede; deşi
palidele figuri ale unor tragedieni îşi arată mult oasele şi dinţii decât formele frumoase. La
unii predomină una, la alţii alta; unirea amândurora e perfecţiunea, purtătorul lor, geniul."
Ceea ce expune teoretic în scrisoare este în acord cu această condamnare a artei -
simplu joc al imaginaţiei şi-i în acord cu gândirea de mai târziu a lui Eminescu, în Criticilor
mei:
E uşor a scrie versuri
Când nimic nu ai a spune,
Înşirând cuvinte goale
Ce din coadă au să sune.
Gândirea este în acord şi cu versurile din Christ, o poezie din dec. 1869 (ms. 2259, f. 29-
29v.), în care, la fel ca în Epigonii, poetul constată lipsa de credinţă, de afectivitate sinceră
şi adâncă la oamenii vremii lui, chiar dacă au dibăcia de-a exprima ceva în mod artistic.
Între „inimă" şi „mână" nu există armonie,
v. 109 Vers înrudit cu cel din La moartea lui Neamţu:
În zadar ne batem capul, triste firi vizionare...
v. 114 ,,Noi reducem" „azi la noi", „şi ca dânsa suntem noi". Acest „noi" trebuie să-l luăm numai
ca un mod de expresie reverenţioasă. în realitate, poetul, prin însăşi lauda trecutului şi prin
atitudinea critică faţă de prezent, se exclude dintre aceşti „noi".„Lumea cum este" se
descoperă simţurilor, lipsită de poezie şi pieritoare: praf. Eminescu însă, ca poet, are o
319
arzătoare viaţă interioară, şi realitatea, pentru el, nu e cea dinafară, ci aceea din intimitatea
lui, realitate cu totul subiectivă. Poetul trăieşte realitatea cu sensibilitatea lui vibrantă şi cu
imaginaţia lui avântată, şi reprezintă ceea ce vede în el, fireşte, învăluit în iluzionare,
fantazie, vis - o viziune. De aceea şi laudă modul vizionarilor de-a vedea şi exprima
realitatea.
înscriem aici caracterizarea făcută de D. Caracostea: „Şi imagini ca acestea: «S-a
întors maşina lumii, cu voi viitorul trece./Noi suntem iarăşi trecutul, fără inimi, trist şi
rece», răsturnând ordinea firească a timpului, echivalează cu o stranie întoarcere pe dos, o
dezaxare a lucrurilor, în care totuşi rămâne o afirmare de valori. Când deci în strofa finală,
acest rămas bun de la o întreagă formă a culturii noastre, apare apostrofa:
sânte firi vizionare...
Ce creaţi o altă lume pe-aştă lume de noroi...
în opoziţie cu Epigonii, pentru care: «sunet, sufletul, lumină/Toate-s praf...» este evident că
tot sufletul poetului neagă noroiul, deci sensul imaginilor ţinteşte tot în sus" (Arta
cuvântului la Eminescu, p. 143).
în Conv. literare, avem în v. 112: „pravul", iar în v. 114: „praf. „Toate-s praf..."
expresia este folosită cu tot conţinutul ei poetic de la Pulvis et umbra sumus (Horaţiu, Oda
7, c. IV) până la poezia modernă. Luăm exemple din poeţi familiari lui Eminescu încă din
adolescenţă.
La Shakespeare, în Hamlet: „Ei bine, în ochii mei, ce-i această cvintesenţă de praf?"
(act. II, sc. 2). „Alexandru a murit, a fost îngropat şi s-a făcut praf (act. V, sc. 1). La
Young, în Noaptea V, după versiunea franceză Letourneur: „Avânt que la cloche funebre
m'envoie enrichir la terre de mă poussière... la poussière que je foule... cette poussière que
je traîne..."
La Byron, în Cain:
Cain: O, unde e pământul meu? Să-l văd,
Căci eu din el am fost făcut.
Lucifer. Departe,
De nu-l mai poţi vedea şi e mai mic
În univers decât eşti tu într-însul;
Dar să nu crezi că poţi scăpa de el;
Te vei întoarce-ndată la pământ,
La pulberea lui iarăşi; este-o parte
Din veşnicia ta şi dintr-a mea.
(Act. II, sc. l, Trad. P. Grimm)
Cain: Şi recunoscător
De ce as fi? Fiindcă sunt ţărână
Şi prin ţărână mă târăsc pân' ce
Mă voi întoarce iarăşi în ţărână?
(Act. III, sc. 1)
P. Grimm traduce „ţărână", dar în original este: „The dust", adică pulbere, praf.
320
Şi-n epoca maturităţii, în în van căta-veţi, Eminescu subliniază zădărnicia a tot din
lume:
Chiar papii mândri, cu trei coroane-n cap,
Păstori de naţii cu strâmbă cârjă-n mâni,
Pulbere-s astăzi,
Pulbere sunt chiar vii fiind.
SUS ÎN CURTEA CEA DOMNEASCĂ
În ms. 2257, f. 58.
La fila 56 un alt exerciţiu, Sala-i mare, strălucită, cu versificaţie asemănătoare şi cu un
cuprins asemănător. Amândouă exerciţiile au o strofa comună şi, poate, în intenţia lui Eminescu
va fi fost să le contopească o dată cu definitivarea lor.
SALA-I MARE, STRĂLUCITĂ
Sala-i mare, strălucită,
Masa-i albă, oaspeţi mulţi
Vorbe dulci să tot asculţi —
Şi lumina-i îndrăgită
De ochi lucii, de ochi mulţi.
Icea unii stau alene
Şi visează şi gândesc,
Colo alţii chiulesc
Iar femei cu lunge gene
Râd în taină şi privesc.
Una face că nu vede
Şi cu capul stă plecat,
Pe când ochii,-namorat,
A lor raze îşi repede
La streinul întristat.
La strein cu fruntea pală
Şi cu părul ca de corb —
Buzele ei roşii sorb,
Când în braţe şi pe poală
Doarme dus amorul orb.
Sus în curtea cea domnească s-a publicat mai întâi în Eminescu, Poezii postume, ed. Al.
Colorian şi Al. Iacobescu, cu titlul după primul vers.
v. 4 La Perpessicius: ţărănească. Şi în Alecsandri, Codreanul (Cântice bătrâneşti, XXVI):
Cu sarică bocsănească
Şi căciulă ţurcănească...
Şi în Creangă, Amintiri: Cu căciula ţurcănească.
Versul 2 din Sus în curtea cea domnească:
La domnia din Bârlad
321
şi un vers din drama Bogdan Dragoş (act. I, sc. 3):
Bârladul stăpâneşte olate şi păşuni
lasă să se înţeleagă că Eminescu a cunoscut asa-numita „diplomă bârlădeană" pe care B. P.
Haşdeu o publică în Instrucţiunea publică şi o studiază în revista Traian (I), 1869, p. 199 şi
urm. B. P. Hasdeu n-a avut la îndemână documentul original, ci numai o copie făcută de
tatăl său, Alexandru. Istoricii ruşi au folosit documentul, trăgând concluzia că principatul
Galiţiei se întindea în sec. XII asupra şesului Moldovei până la Mare şi la gurile Dunării.
Hasdeu şi alţii după dânsul au crezut în autenticitatea diplomei. Ion Bogdan, în Diploma
bârlădeană din 1134 şi Principatul Bârladului (Bucureşti, Acad. Rom., 1889), pe baza
unor cercetări istorice şi filologice, arată că este un fals în întregime acest document, în care
Ivanko Rostislavici din scaunul galiţian se intitulează „principe de Bârlad".
Istoricul, specialist în slavistică, dovedeşte că n-a existat un principat al Bârladului în
sec. XII, dar că-n acea epocă au putut să existe oraşe, între care şi Bârladul, şi că locuitorii
regiunii au putut să se numească berladnici. Aceşti locuitori - amestec de elemente de
origine română, cumană şi slovenă - au fost lipsiţi de o precisă organizare politică, fapt
datorită căruia nici înainte de descălecare, nici în timpul acesteia nu se aminteşte de un
principat al lor. De la 1174 încoace nici nu se menţionează în vechile cronici de Bârlad ori
de berladnici. Coborârea descălecătorilor poate să dateze încă din sec. XII, iar berladnicii
care, la 1160, iau parte la o expediţie la gurile Niprului, ar putea fi români coborâţi din
munţi.
P.P. Panaitescu, în Diploma bârlădeană din 1134 şi Hrisovul lui Iurg Koriatovici din
1374 (Rev. Istorică română, 1932), supune unei noi cercetări actul şi ajunge la concluzia
lipsei lui de autenticitate, având în vedere greşelile de transcriere, falsa genealogie a
familiei Cantemir şi anacronismele de limbă ori de terminologie diplomatică.
ÎNGERE PALID...
În ms. 2259, f. 30v., nedatată. Publicată de Perpessicius în ediţia sa, vol. I, p. 485:; vol. IV,
p. 47; note în vol. V, p. 51.
LA QUADRAT
În ms. 2259, f. 139. în ed. Perpessicius, vol. IV, p. 478; note în vol. V, p. 574.
Desigur o aluzie glumeaţă la un tovarăş de petrecere la Viena. După v. 3 ar fi vorba de
un autor sau, poate, artist dramatic, cu capul pătrat, cu trupul la fel, ceea ce justifică epitetul
din titlu.
DIN OCEAN DE VISE
În ms. 2259, f. 252.
Cuprins de acelaşi sentiment, Eminescu a folosit imagini de aici şi în altă compoziţie de
prin aceeaşi epocă:
Iubito, dulce înger, cu blonde şi lungi plete,
O, lasă ca privirea-mi în ochi-ţi să mă-mbete,
O, mândră şi frumoasă mi-ai apărut în viată
C-aurora cea măreaţă.
322
Dar vai, tu pleci nainte! Şi nu te uiţi la mine,
Iar inima-mi se frânge de crudele suspine,
Dispari rum luna plină apune şi dispare
În înstelată mare!
Această compoziţie se află în ms. 2254, f. 61v., şi a fost publicată de I. A. Rădulescu-
Pogoneanu în Din poeziile inedite ale lui M. Eminescu, în Convorbiri literare, l aprilie 1902.
În ed. Perpessicius, vol. IV, p. 480; notele în vol. V, p. 575, cu titlul după primul vers.
STEAUA VIEŢEI
În ms. 2259, f. 26v., nedatată. Publicată în ediţia Opere complete, Iaşi, 1914, p. 73.
Versificaţie de prin 1869, cu prefaceri ulterioare de prin 1870. Folosită şi într-o nouă
compoziţie, fragment, din acelaşi ms. 2259, f. 42. în ediţia Perpessicius, vol. I, p. 481; vol. IV, p.
48 şi note în vol. V, p. 52.
FRAGMENT
Pe fruntea fugoasă a undelor mării
Resplendă o stea,
Prin aerul luciu de vraja visării
O rază de nea.
În ţărmul cel negru muiat în lumina
A lunei dormind
Auzi prin urlarea a mării senină
O buhă ţipând.
Un cântec fantastic pământul răzbate,
Un cântec de dor,
Se pare că vântul în aer se zbate,
Se frânge de-amor.
Dar cerul o sală de safir boltită,
Perdele de nori,
A tras peste faţa-i- şi-acuma cernită,
Ea plânge fiori.
Pin poalele rupte a norilor negri
Zbor fulgere-n arc,
Şi tunetul zboară prin vânturi alegri,
Un falnic monarc,
Şi aerul luciu al lumei se stinge
Ş-un aer de fier
S-aşează pe câmpuri, pe marea ce plânge,
Pe munţii ce gem.
323
Se continuă cu o strofa neterminată:
Dar nourii sarbezi o rază pătrunde,
Pe-o frunte de val
BASMUL CE I L-AŞ SPUNE EI
În ms. 2262, f. 7-7v. în Revista Fundaţiilor regale, 7 iulie 1939, şi în ed. Perpessicius, vol.
IV, p. 51; note în vol. V, p. 53-54.
v. 36 La Perpessicius: cântul de izvoare; s-ar putea citi şi: cuibul de izvoare.
v, 70 Evident, în sufletul lui Eminescu stăruie amintirea concertului Carlottei Patti, de care a fost
atât de impresionat în 1869. ŞI visul său mistic este un efect al aceleiaşi amintiri,
v. 80 Ideea presimţirii dragostei ce va veni. Iubită-înger sau înger-iubită sunt teme obişnuite în
poezia de tinereţe a lui Eminescu.
v. 81 Ideea părăsirii cerului de un înger care se întrupează pe pământ capătă dezvoltare în Feciorul
de împărat fără de stea, v. 193 şi urm.
MORTUA EST!
A apărut în Convorbiri literare, l martie 1871, p. 15.
Trimiţând-o revistei, Eminescu o însoţea cu o scrisoare către Iacob Negruzzi, din 11 febr.
1871, Viena. O mărturie aici, pe care o reţinem: „Apoi vă mai trimit nişte versuri de-ale mele.
Bune simt că nu sunt; poate însă să nu fie cu desăvârşire rele. Ştergeţi ce vi se va părea bun de
şters."
în ms. 2259, f. 18v.- 20v., s-a păstrat versiunea după care Eminescu a făcut copia trimisă
revistei. Deosebirile sunt mărunte, dovedind, şi ele, spiritul autocritic obişnuit la poet, şi putem
crede că redacţia Convorbirilor literare n-a uzat de libertatea ce i se da.
Poezia a fost obiectul de cercetare a numeroşi critici şi istorici literari, stabilindu-i-se fie
valoarea artistică, fie izvoarele şi asemănările de temă cu poezii înrudite din literatura universală,
în apropierea făcută de O fată tânără pe patul morţii se poate spune că i s-a atribuit lui
Bolintineanu o influenţă mai mare decât este întemeiat. Fondul afectiv şi intelectual ca şi
vestmântul de imagini arată la Eminescu superioritate faţă de Bolintineanu şi originalitate. A
reţinut însă ritmul din O fată tânără pe patul morţii (D. Caracostea, Arta cuvântului la Eminescu,
p. 147) şi a folosit aceeaşi stanţă ca şi Bolintineanu (Anghel Demetriescu, Mihail Eminescu, în
Literatură şi artă română, 25 iulie - 23 sept. 1903, p. 359 şi urm.), în ce priveşte izvoarele,
apropierile făcute de Radu Paul (în Izvoarele de inspiraţie a câtorva poezii ale lui Eminescu, Cluj,
1934) de două poezii ale lui Creţeanu: Ideea morţii şi îndoiala, sunt numai de ordin general.
Eminescu n-a luat de la Creţeanu nimic ce este specific ca fond şi imagini în Mortua est! D.
Caracostea (op. cit., p. 166 şi urm.) compară Mortua est! cu A Silvia de Leopardi, ajungând la
concluzia că prin dinamismul ideii şi sentimentului, ca şi prin structura întregii poezii, Eminescu
se afirmă ca unul din „clasicii formei stăpânite".
Forme în diferitele editări:
v. 4: Astfeli; otar (Conv. Ut.); astfel; hotar (ed. I, II Maiorescu şi Ibrăileanu); otar (Botez); 7:
sumbre (ed. I şi II M.); 12: ploaie (ed. I şi II M.); 15: tocsul (Conv. Ut.); 32: mândră (ed., I şi II
M.); v. 28 este urmat de virgulă în Conv. Ut.; tot aici, după v.32 avem punct; 45: Astfel (ed. I şi II
M. şi Ibrăileanu); 58: te-nşală (ed. I şi II M. şi Conv. Ut.); te-nşeală (Ibrăileanu); 68; Astfel (ed. I
şi II M. şi Ibrăileanu). Ediţia C. Botez urmează Convorbirilor literare, dar nu preia forma: astfeli
în v. 4, 45 şi 68.
324
v. 1 Acest vers a suferit modificări în diferitele versiuni ale poeziei. Toate versiunile sunt datate:
oct. 1866, Eminescu accentuând asupra momentului primei elaborări; între 1866 şi febr.
1871 a frământat textul spre a ajunge la o formă definitivă şi la exprimarea strofei I în aşa
fel încât să fie o sinteză a vieţii copilei a cărei moarte îl inspiră.
v. 3-4 În Eminescu şi Alecsandri, ed. cit., p. 46 şi urm. I. M. Raşcu arată că titlul primei versiuni,
Elena, poate să fi fost sugerat de Alecsandri, după cum în Pe albumul doamnei Z, de acelaşi
avem rima: hotar-amar. Amintim aici că această poezie a lui Alecsandri, apărută întâi cu
titlul La o mamă în Foaia societăţii pentru literatură şi cultură în Bucovina, nr. 6 din 1865,
a fost atribuită de N. lorga lui Eminescu, tocmai pe baza unor asemănări de expresie literară
cu Mortua est! (vezi Revista Fundaţiilor regale din l aprilie 1934.) Anghel Demetriescu a
fost mult depreciat de critica noastră literară, deoarece i se atribuise articolul plin de răutate
şi lipsit de inteligenţă din Revista contimporană, 1875, p. 268 şi urm. semnat Gr. Gellianu.
Tocmai fiindcă identificarea a fost greşită, insistăm aici asupra caracterizărilor interesante
în legătură cu Mortua est!
Citind versurile din prima strofa, Anghel Demetriescu relevă bogăţia şi originalitatea
imaginilor: „De la început până la sfârşit ies din adâncurile imaginaţiei sale comparaţii, care
prin vagul şi noutatea lor ne transportă în alte lumi" (op. cit., p. 370). „Poezia lui e o muzică
bizară, scrisă cu o octavă mai sus şi cu alte intervale decât cele obişnuite, adaptată pe o
sensibilitate particulară, bogată în efecte puternice şi acute, deşteptând viziuni extraordinare,
provocând tensiuni extreme şi prelungite ale sufletului, inteligenţei şi nervilor" (ibid., p. 373).
v. 7-8 Imaginea lunii capătă o formă nouă şi mai artistică în Melancolie.
v. 9 şi urm. Tema ascensiunii sufletului - înger, o mai aflăm şi în Despre moartea unei tinere de
Byron (în Hours of Idleness). Versurile 9-36 nu au corespondent în versiunea Elena, sunt
numai indicate unele imagini în versiunea II, şi au forma apropiată de cea definitivă numai
în versiunea III din epoca studiilor la Viena. O dată cu începerea studiilor de filozofie,
spiritul poetului se îmbogăţeşte, iar poezia lui se resimte de noul strat de cultură. Acum
Eminescu a studiat şi tratatul din 1766 al lui Kant, Traume eines Geisterschers, unde se
combat halucinaţiile lui Swedenborg. Dar viziunile şi descrierile swedenborgiene, din care
Kant dă exemple, au multă poezie, care nu putea să scape lui Eminescu.
în afară de aceasta, pe baza cunoaşterii scrierilor lui Swedenborg, Balzac a scris
romanul Seraphita. în această lucrare avem ascensiunea sufletului Seraphitei spre regiuni
superioare, înconjurat de miriade de îngeri. Pe măsură ce se înalţă străbătând infinitul,
sufletul-serafim devine tot mai pur, tot mai înzestrat cu frumuseţe, tot mai mult pare
încoronat cu diademă ca o regină şi este primit, în cele din urmă, în cântări de slavă de
îngerii care îngenunchează împrejurul lui.
v. 10 În De caelo et inferno de Swedenborg: „Omul este în senţă un înger şi devine efectiv înger
după moarte".
v. 11 Viziuni de acest fel şi în Ossian, Fingal. în legătură cu acest vers este justă observaţia lui
Anghel Demetriescu: „Eminescu a debutat cu o limbă nouă, care era rezultatul unor intuiţii
personale, şi a izbutit să-şi formeze o idiomă care, cu toate singularităţile ei, se poate numi
poetică (op. cit., p. 383). '
v. 12 În ms. 2255, f. 178, se află un fragment în proză destinat să facă parte din Geniu pustiu.
Cuprinde detalii pe care le foloseşte poetul în v. 12 şi în alte versuri din Mortua est! (Vezi
M. Eminescu, Scrieri literare, ed. Craiova, 1932, p. 166, nota 148.) „Ploaia de raze" şi
„ninsoarea de stele" apar numai în versiunea a III-a, deci prin 1870. Vezi şi D. Bolintineanu,
Sorin, unde avem „pulbere de stele".
v. 13 şi urm. După D. Caracostea (op. cit., p. 159) strofa de încheiere a ascensiunii este cea mai
măiestrită din poezie.
v. 15 Vers nu numai de-o armonie şi sugestie auditivă cu totul originale, dar şi plin de ceva tainic
de mare impresie artistică.
v. 25 şi urm. Aceste versuri bogate în imagini plastice apar numai o dată cu versiunea a III-a a
poeziei, deci după ce Eminescu aflase despre viziunile swedenborgiene din Träume eines
Geistersehers. Balzac în Seraphita, roman cunoscut lui Eminescu, are descrieri care
325
pornesc direct din De caelo et inferno a lui Swedenborg. într-una din viziunile Séraphitei
avem şi „la fleur qui chante", care corespunde finalului versului 28 din Mortua est! Se mai
pot aminti şi alte imagini rare ca: flori de lumină, al vrăjilor caier, păr de raze, care arată
pătrunderea de „corespondenţe" în poezia eminesciană, tot aşa cum acestea au pătruns în
poezia lui Baudelaire, primind prin acesta cea mai înaltă expresie artistică.
v. 31 Viziune serafică, fără îndoială, inspirată şi de inconografia religioasă. Dar, cum Eminescu
era cunoscător desăvârşit al poeţilor care l-au precedat, amintim aici şi Era-n albastru, cea
mai bună poezie a lui Depărăteanu - deşi pătată de unele licenţe ale epocii lui - poezie
modernă, presimbolistă am putea spune:
Era-n albastru. - Pare c-a cerului vergină
Atuncea se scăldase în undele cereşti;
Era transfigurată. - Pe fata ei lumină
Vedeai precum resplendă pe feţele-ngereşti!
Era-n albastru, însumi văzând-o rămăsesem
Estatic..., al meu suflet zburase către ea;
De trei ori eu felice poetă ajunsesem,
Privind-o, unde numai profeţii ajungea!
Era-n albastru, blonda vergină; mi se pare
C-o văz. - Eternitatea în giuru-i se-ntindea.
Frumoasă, radiantă şi făr-aşemănare,
În gloria sa, blonda vergină strălucea!
Era-n albastru. - Cerul d-atâta frumuseţe,
Gelos, parcă voise în manta-i de azur,
Copilu-i să ne-aşcunză, sau poate să ne-nveţe,
Mortali, c-albastru singur e vălul cel mai pur!
v. 33 şi urm. Este credinţa că, scăpând de lăcaşul vremelnic, care ar fi trupul, sufletele se ridică în
regiunile astrelor. Versurile lui Eminescu au un sens numai dacă ne închipuim o lume de
astre şi de sori locuită de spiritele foştilor oameni, care duc acolo o viaţă deosebită de
bălăcirea în balta viselor contradictorii, de iluzionarea cu basme deşerte şi urâte, cum se
înfăţişează viaţa de pe pământ.
v. 39 Ideea căderii stelelor şi stingerii sorilor ca un preludiu la reîntoarcerea în haos o avem
artistic exprimată în Scrisoarea I.
v. 41 Valoarea artistică a acestui vers a fost scoasă în relief de D. Caracostea (op. cit., p. 161-
162).
v. 46 Folosirea subiectului îndoit, cum arată G. Bogdan-Duică (în Introducere la ediţia poeziilor
lui Eminescu, în 1924) este după exemplul lui Bolintineanu în Sorin:
Lipsirea mea va şterge genele tale udate
şi pe frumoasă-ţi faţă va semăna ea flori.
v. 50 în Oscar de Alva de Byron, cunoscută la noi prin traducerile lui Eliade şi Const. Negruzzi,
avem: Rămâie harfa destinsă şi neatinsă,
v. 57 ci mai fericesc - ci aproape o fericesc,
v. 5l-56 Se pot urmări în aceste versuri ecouri din Young, Nopţile I, V, XIII. Noaptea XIII este
tradusă de Simion Marcovici şi publicată ca a VI-a.
v. 57 şi urm. Problema deşertăciunii de „a fi"ori „a nu fi" este pusă încă din 1866 în versiunea
Elena, dar numai în versiunea a III-a avem accentul pesimist, pe plan spiritual, din
326
versurile 59-60, aşa că se poate susţine o influenţă schopenhaueriană, cum a făcut Anghel
Demetriescu. Versul 58 arată foarte concis incapacitatea minţii noastre de a cunoaşte lucrul
în sine. Putem deci crede că-n 1870 Eminescu îl cunoştea, în parte cel puţin, şi pe Kant şi
că-şi ridica valoarea intelectuală a poeziei lui şi prin ceea ce, de curând, asimilase din
domeniul filozofiei.
Transpunerea filozofiei kantiene pe plan literar era ceva firesc la Eminescu, obişnuit
să trăiască paginile citite şi cu afectivitatea, şi cu fantazia. Exemplu este şi literarizarea ideii
de timp şi spaţiu în Sărmanul Dionis. înţelegerea filozofiei kantiene ca generatoare de
emoţie artistică este mărturisită şi-n nota din ms. 2287, f. 11 (vezi Eminescu, Scrieri
politice şi literare, ed. Scurtu, p. 24).
În legăturîă cu versul 58, se poate aminti şi Young, Noaptea I: „Ce slabă şi mărginită
este vederea noastră!"
v. 6l-62 Anghel Demetriescu (op. cit., p. 387) găseşte în acestea o „imagine superbă"şi le apropie
de un pasaj din Young, Noaptea XV.
v. 67 şi urm. Şi Bolintineanu se întreabă în Scopul omului:
Acest argil molatec ce vântu-o să răpească,
Ori merita onoarea să poarte-n al său sân
O flacără de spirit, răsfrângere cerească,
Ce ca un rob ascultă de lut, ăst crud stăpân?
v. 70 Conştiinţa lipsei de sens în toate cele ale lumii şi ideea fatalităţii morţii duc, la Eminescu, la
negarea divinităţii, pe când la Byron, în Cain, duc la revoltă şi blestem: „Blestem asupra
celui ce-a născocit o viaţă care duce la moarte!" Pentru întreagă Mortua est! vezi şi lucrarea
Comentarii eminesciene, ed. cit., cap. III.