LA O ARTISTĂ
Ciornele poeziei sunt în ms. 2262 f. 52-52v., de unde se poate afla că versurile erau
adresate artistei italiene Carlotta Patti, venită în turneu şi-n România, în drumul ei spre
Constantinopol, în 1869.
În formă definitivă, în ms. 2259, f. 26-26v. Partea I publicată de Chendi în Poezii postume,
1905. Partea a II-a n-o publică, socotind-o „poezie confuză". Amândouă părţile în ed.
Perpessicius, vol. I, p. 480; IV, p. 35 şi note în vol. V, p. 45 şi urm.
După cum se vede din ms. 2262, Eminescu avea intenţia să scrie un Sonet la Carlotta Patti,
dar în loc de acesta a compus două poezii de omagiere a artistei. A încercat şi un alt ritm, pentru
care avem exerciţiile în ms. 2262 pe aceeaşi pagină:
Dar te-aud tu ce prin lume
Treci ca gândul cel de aur,
Ce-un poet cu fruntea-n laur
O visează.
Nu-i artista o scânteie
Pe un val amar,
Nu-i reflectul unei zee,
Ci e zeea chiar.
Te-am văzut, o, stea iubită
Ce ca lebăda cernită
Cânţi pe-a vieţii mal de flori...
Carlotta Patti, sora mai mare a Adelinei, după turneuri strălucite în Statele Unite, Anglia,
Belgia şi un succes imens la Paris, în 1867, în Carnaval de Venise, a dat concerte în Austria şi
apoi, în drumul spre Costantinopol, s-a făcut cunoscută şi publicului din Bucureşti (19 martie
1869 şi în zilele următoare), în Românul din 12 martie 1869, sub titlul Carlotta Patti, se scrie:
"Bucureştiul, această capitală orientală, care din zi în zi cu o repeziciune necrezută îşi întinde
renumele în lumea întreagă, a fost pe rând vizitată de toate celebrităţile artistice contemporane,
Aceea care o va vizita acum este din acele care au avut întotdeauna cel mai strălucit succes. Nu
291
este un instrument pe care excela, fie chiar până la perfecţiune, domnişoara Carlotta Patti; darul
divin al unei voci adorabile şi al măiestriei celei mai rare a cântării este partea ce a făcut darnica
natură acestei cantatrice celebre.
D-ra Patti va fi însoţită în călătoria sa de d. Teodor Ritter, pianist compozitor,
de d. Sarasate, prim violin de la Conservatorul din Paris, de d. Marochetti, bariton, şi de
Gallois, organist acompaniator, toţi artişti foarte recunoscuţi şi distinşi. Vom avea dar rara
ocaziune de-a auzi nu numai o celebritate ca d-ra Patti, dar încă o societate întreagă de
artişti aleşi..."
Articolul se repetă în nr. din 14 martie, în nr. din 18 martie se anunţă că concertul va avea
loc în ziua de miercuri, 19 martie la Teatrul Naţional, în nr. din 22 martie, la Foiţa Românului,
apare un articol nesemnat, Domnişoara Carlotta Patti, din care aflăm că o mulţime imensă a venit
să cunoască pe marea artistă. Ritter şi Sarasate cântă cu succes în duetul din Wilhelm Tell. La pian
este Gallois, care acompaniază pe Patti în Cavatina din Linda. Se execută la pian Gavotte et
musette de Bach şi Le Tourbillard de Ritter. Urmează o arie din Lucrezia Borgia, cântată de
Proni, şi Reminiscenţele din Marta, la vioară, executate strălucit de Sarasate. După pauză, Carlotta
Patti uimeşte publicul cu Ave Măria: „Apoi perdeaua se ridică din nou pentru a ne face s-auzim
Ave Măria, executată cu adevărată simplitate a rugăciunii de diva, de d-nii Sarasate şi Ritter". Se
execută după aceea romanţa din Ballo În Maschera şi Quatuorul din Rigoletto, urmate de Cântul
braconierului de Ritter, Carlotta Patti face publicul să vibreze până la entuziasm cu La festa şi Un
éclat de rire.
„Emoţiunea era auzibilă pe cât şi vizibilă. Ochii luceau, inimile băteau... şi o dulce şoptire
trecea prin toată sala până la căderea cortinei, care anunţa sfârşitul concertului." în nr. din
22 martie se anunţă că va avea loc şi un al treilea concert duminecă, 23 martie, şi că d-ra Carlotta
Patti îşi exprimă gratitudinea pentru publicul bucurestean.
În nr. din 24 martie se anunţă că ultimul concert Carlotta Patti va fi marţi, 25 martie.
Date despre concertul Carlottei Patti şi relatările presei vezi şi în ed. Perpessicius, voi. I,
p. 507; vol V, p. 45 şi urm., şi de asemenea în Jurnal de lector, completat cu „Eminesciana",
Buc., 1944, p. 213 şi urm.
v. 3 În Visul unei flori, v. 7: luncile de laur.
v. 13 şi 18 Şi de „arpă" abuz. în La Bucovina: Eol pe-a sa arpă..., Harpele lui Eol, în Faust, partea
a II-a, act. I: Cântecul lui Ariel,
v. 20 În Poveste, v. 157:
Trăiam în doina trist-a voinicului de munte.
AMICULUI F.I.
În Familia, nr. 13, 30 martie/11 aprilie 1869, p. 147.
În ms. 2259, f. 7v-9v., versiunea cuprinde câteva strofe importante pentru cunoaşterea
psihologiei poetului şi pentru precizarea trecerii prin Blaj în 1866, dar pe care poetul le-a suprimat
în textul trimis Familiei. Locul lor este înainte de strofa penultimă:
Târnava prinsă-n galbine maluri
Murmura-n aburi gândirea sa,
Pe când primblarea ne rătăcea
Visări, speranţe pe frunţi de valuri.
Ţii minte oare când te-ntrebai
Ce este omul? ce-i omenirea,
Ce-i adevărul? Dumnezeirea?
Şi tu la nouri îmi arătai.
292
Dar credeam ambii în adevăr,
Sorbeam din cer ca din Dreptate,
Priveam în soare ca-n libertate,
A fi credeam că-i un drept de fier.
Un an de lacrimi... şi tot s-a stins.
Nu trec la oameni astfel de glume,
Visuri sunt visuri, lumea e lume
şi cu ea cată să te deprinzi.
Dar tot, amice, nu voi uita
Acele doruri tainice, sfinte...
Farmecul vieţii, îl ţii tu minte?
Cum şoptea dulce, deşi minţea.
Întreaga versiune, datată: noiembrie 1866, cu formele intermediare în ed. Perpessîcius, vol.
I p. 279 şi urm. Datarea copiei ms. de către Perpessicius: cea 1867, trebuie schimbată cu: dec.
1868-ian.1869.
Prietenul de care este vorba aici, Filimon Ilia, ni-i cunoscut din datele adunate de
G. Bogdan-Duică. Se poate şti că Filimon Ilia a fost un foarte bun student la Blaj, între 1860 şi
1867, şi că a obţinut chiar şi un premiu din partea „Astrei" pentru a se perfecţiona în stenografie.
Eminescu l-a cunoscut în 1866, la Blaj (vezi Buletinul „Mihai Eminescu", 1933, p. 30 şi 1935,
p. 48). în Biblioteca Academiei se află trei lucrări de Filimon Ilia, în materie de drept.
Ritmul poeziei este cel din Moldova în 1857, de Alecsandri (I. M. Raşcu, Eminescu şi
Alecsandri, p. 41).
v. 5 Singură ediţia Bogdan-Duică dă forma corectă: cu anii-mi, în celelalte ediţii greşit: cu anii.
Şi-n ms. 2259: cu ani-mi.
v. 9 În Familia se află: Candela ştersei...; în ms. 2259: Candelă ştersei..., evident, o greşeală de
tipar în revistă ori de ortografie, pentru: Candel-a ştersei d-argint icoane, după cum, în
Scrisoarea I, avem: „stăpân-a mării",
v. 46 Expresia „albul munte" a fost izvor de comentarii necesare. Am scris pe larg despre aceasta
în Comentarii eminesciene din volumul colectiv Studii eminesciene, editat de Editura
pentru literatură în 1965. Aici vom da numai un rezumat al cercetărilor.
„Albul munte" ar fi Kailasa, munte indic care străluceşte ca o oglindă şi oferă o privelişte
divină (G. Bogdan-Duică, în Buletinul „Mihai Eminescu"' 1932, p. 58 şi urm.). Ar putea fi
Fuji-yama, sălaş al divinităţilor budiste, ori Olimpul mai degrabă, în care trona Zeus şi-şi avea
altarul Apolon musagetul (Augustin Z.N. Pop, Despre „albul munte", în Buletinul „Mihai
Eminescu", 1941, p. 10 şi urm.). Olimpul, dacă luăm în seamă epitetele ce i le dau Hesiod şi
Vergiliu, ar putea fi socotit ca un munte alb.
Este nevoie să rămânem la aria cunoştinţelor pe care Eminescu le putea avea la 18 ani. în
acea vreme Hasdeu era preocupat de problema dacică. Publicase în 1860 studiul Pierit-au dacii?,
în Foiţa de istorie şi literatură, iar în 1868 ţinuse la Ateneul Român din Bucureşti o conferinţă,
Cine au fost dacii?, stabilind pe bază de limbă, tradiţii şi poezie populară identitatea între daci şi
lituanieni. Eminescu ar fi putut asculta această conferinţă, dar mai sigur este că a cunoscut-o din
Familia, nr. din noiembrie şi decembrie 1868.
În susţinerea ideilor lui, Hasdeu a adus ca dovadă şi o doină lutuaniană, pe care-a tradus-o
în versuri:
Pe-al mării mal un munte alb se vede,
Pe albul munte stă stejarul verde;
M-am dus la el, de jalea mea cuprins,
293
La pieptul meu cu mare dor l-am strâns;
şi i-am şoptit: „Stejare, fii-mi părinte,
Al frunzei freamăt tu-l prefă-n cuvinte,
Iar creanga-ţi s-o prefaci în braţ duios -
De dezmierdări orfanul e setos!"
Dar vai, tu nu te-nduri a-mi fi un tată
Şi trist mă depărtez, amar plângând:
Nici creanga verde nu e braţul blând,.
Nici frunza nu e vorba alintată.
Eminescu a interpretat poezia, socotind muntele alb şi stejarul ca o alegorie a morţii:
orfanul îşi doreşte moartea, contopindu-se cu muntele alb şi cu stejarul care îşi întinde ramurile ca
nişte braţe şi şopteşte duios din frunze, tot aşa cum păstorul din Mioriţa înţelege moartea ca o
contopire a fiinţei lui în natură. Convins, ca şi Hasdeu, de identitatea dintre daci şi lituanieni,
Eminescu a primit alegoria ca o creaţie dacă.
De remarcat libertatea cu care a procedat traducătorul Hasdeu, căci în doina lituaniană, în
traducerea germană cunoscută de Hasdeu, nu avem „albul munte", ci „înaltul munte", ori mai
exact, „înalta colină":
Zwischen Haffs — und Meereswogen
Steht ein hocher Hügel...
Rămâne însă să stabilim la ce „munte alb" se putea gândi Eminescu.
Strabon, în Geografia sa, scrie despre Cogaionon, muntele sfânt, lăcaş al lui Zamolxis, şi
despre apa cu acelaşi nume, care curge pe la poalele muntelui. Un geograf francez, J.B.
Bourguignon d'Anville (1697-l782), preocupat de chestiuni în legătură cu vechea Dacie, a
identificat Cogaionon cu Kaszon, care corespunde cu Măgura Caşinului şi cu râul Caşin de la
frontiera Moldovei cu Transilvania. Eminescu însă nu se putea informa pe atunci din Strabon ori
din Bourguignon d'Anville, ci s-a mulţumit cu legendele răspândite la noi prin diferite scrieri.
Asachi a publicat la Iaşi, în 1840, în româneşte şi franţuzeşte balada Dochia şi Traian,
însoţită şi de Itinerariul sau călăuzul la Pion. Ceahlăul - Pionul ar fi lăcaşul zeului Zamolxis şi
paradisul dacic. Din Ceahlău izvorăşte Pârâul Alb, care se mai numeşte şi Pârâul Izvorul Alb, iar
Asachi, dacă ar fi avut mai multă fantezie poetică, ar fi numit Ceahlăul - Muntele Alb, nu Pionul.
Cantemir, în Descrierea Moldovei, cap. Despre munţii şi mineralele Moldovei, aminteşte şi
Ceahlăul, despre care circulau, şi-n vremea aceea, multe legende. Povestea Dochiei îndrăgostită
de Traian este versificată de Pelimon în epopeea lui naivă, Traian în Dacia (Bucureşti, 1860),
unde descrie şi Ceahlăul, în cântul XII. Tema l-a ispitit şi pe Bolintineanu. în 1865 a scris legenda
Dochia, iar în Albina Pindului din 1868 a publicat epopeea Traianida, împărţită în 12 doine. În
doina I avem descrierea muntelui Cogaionon:
Muntele zeilor 'nalţă în aburii
D-aur şi purpură, fruntea sa verde;
Cură la poalele-i undă spumată,
Geme şi-n văile late se pierde...
Dochia, Zamolxix, Ceahlăul stăruiesc în mintea lui Eminescu şi apar sub diferite aspecte în
planul poemului Decebal, în Memento mori (Panorama deşertăciunilor), Strigoii, Feciorul de
împărat fără de stea, Povestea Dochiei şi ursitorile, Ursitoarele şi Muşatin şi codrul (vezi şi
D. Murăraşu, Eminescu, Literatura populară, studiul introductiv, p. 90 şi urm. De asemenea,
Comentarii eminesciene, Bucureşti, 1967, cap. I).
294
LA MOARTEA PRINCIPELUI ŞTIRBEY
În foaia volantă din aprilie 1869, împreună cu o poezie de Baziliu Demetrescu şi una de
TIoniţă Bădeseu,
în ms. 2259, f. 247 şi urm., se păstrează poeziile tipărite şi ciorna poeziei lui Eminescu.
Eminescu notează numele autorilor celorlalte două poezii.
Barbu Dimitrie Ştirbey, fost domnitor în Muntenia (1849-l856), a murit la Nissa, la 1/13
aprilie 1869. Eminescu cunoştea desigur abnegaţia domnitorului în timpul evenimentelor care au
dus la unirea principatelor şi simpatia lui pentru noul regim, întronat în 1866. într-unul din
articolele ciclului Icoane vechi şi icoane nouă (Timpul, 1877), Eminescu are cuvinte de laudă
despre Ştirbey, ca domn priceput în gospodărirea principatului.
Foaia volantă tipărită are ortografieri care sunt desigur ale tipografiei, căci nu apar şi-n
ms.-ul lui Eminescu: înimi, stânge, preste, Demitre.
v. 4 La Ibrăileanu şi Călinescu: din senin,
v. 9 La Bolintineanu, în O noapte la morminte:
Şi negrele-i aripi pe capu-mi se-nclină.
v. 11 La Ibrăileanu şi Călinescu: ochiul.
Baziliu Demetrescu (Vasile Dimitrescu, V.D. Păun) este prieten de tinereţe al lui Eminescu.
Despre relaţiile acestora vezi G. Bogdan-Duică, Multe şi mărunte despre M. Eminescu — Un amic
al poetului, în Omagiu lui, I. Bianu, Buc., 1927, p. 45 şi urm. Poate că tot V.D. Păun este şi
D. Păun care-a publicat, în Viitorul din 25 noiembrie 1873, poezia La O*** criticată cu asprime în
foaia lui Macedonski, Oltul, de N.P.
Ioniţă Bădeseu (I. Scipione Bădeseu) este poetul şi ziaristul în îndelungă prietenie cu
Eminescu şi cu I.L. Caragiale. Pentru aceste trei poezii este dat ca titlu general cel al poeziei lui
Eminescu: La moartea principelui Ştirbey.
Poezia lui Baziliu Demetrescu
P-a gemetelor surde aripe fioroase
Din tuci se-nalţă, zboară prin aerul cernit,
C-o stea ilustră cade în văile noptoase
A sânul veciei... Ştirbey ne-a părăsit!
Bătrână Românie, coroana frunţii tale
Azi pierde cel mai falnic şi cel mai scump rubin
Un fiu ce se jurase pe preţul vieţii sale
Să-ţi apere onoarea de barbar, de păgân.
Bătrâni, femei, junime, a ţării avenire,
Scăldaţi cu lacrimi caste rămasu-i pe pământ,
Purtaţi pe-al vostru suflet — în scumpa-i suvenire
Un sânt respect, şi ruge-nalţaţi p-al lui mormânt.
O, tu, ce cu mândrie, nobleţe şi onoare
Pe tronul României lumină revărsaşi,
Asupra sorţii noastre aruncă o călare
Din câmpii fericirii în carii te-nălţaşi.
295
În secoli fară moarte a noastră istorie,
Cu litere de aur va scri numele tău,
Vei fi pe calea noastră - o magică făclie,
O stea fără apusuri, luceafăr, soare, zeu...
Tu pleci, dar laşi scânteia p-a tale sacre urme:
Sunt fiii-ţi demni de tine şi demni de teara lor..
Onoare l-a lor mamă... onoare l-al lor nume!
Primiţi în lumea păcii un tron nemuritor.
Poezia lui Ioniţă Bădescu
O lacrimă să verse azi toată, toată geana
Ce-acopere în vălu-i un ochi viu de român,
Căci cruntă e povara... adâncă este rana
Ce-o poartă România pe nobilul său sân...
...O, crudă, crudă moarte, de ce rumpi fară veste
Stejarii şi paltinii în orbu-ţi seceriş?...
De ce amesteci pinii cu firele modeste
Cari cad sub mâna-ţi neagră ce taie crud, orbiş?
Ori nu ştiai tu poate c-această nouă pradă
Ce zace azi întinsă pe recele-ţi covor
A fost stejar de fală, stejar cu umbră lată,
Sub care-odinioară lucra, un brav popor?
Deşeartă întrebare... tu taci urmându-ţi calea,
Urmându-ţi jefuirea, urmându-ţi legea ta,
şi nici măcar o clipă nu stai să câţi la jalea
Ce-o poartă azi românul în scumpă teara sa.
Tu treci - vârtind în mâna-ţi săgeata tiraniei
Ce-şi ţine vânătoarea asupra lumii-ntregi...
Deodată ca s-o plante în pieptul mizeriei
Şi-n şanuri de amante şi-n nalte frunţi de regi.
...Români din toată lumea, veniţi dar mic şi mare
Să-ncungiurăm cadavrul acelui ce jelim...
Memorie eternă şi-o tristă lăcrămare,
Acestea sunt tributul ce lui-i datorim.
Sau nu merită doară o lăcrămioară dulce
Acel ce de pe faţa naţiunii - blând, mereu -
Torinţi întregi de lacrimi stiut-a să usuce,
Prin flacăra regală a sufletului său?...
Sau nu e just, nu trebui ca teara ast-amată
Să-nfigă-n al său suflet — şi-n istoria sa
Să-nsemne suvenirea aceluia ce-odată
Al ţării dulce nume în inimă-l purta?
296
...O, umbră glorioasă ce-n trista depanare
Ai zis adio vieţii ce-amar ţi-o jelim:
Primeşte, ah, suspinul de binecuvântare
Ce-aşupra frunţii tale doios îl repeţim...
şi dacă-n istorie e drept că nu se-nseamnă
Nimic ce nu e faptă, ce nu s-a întâmplat,
Pe justele ei pagini atunci şi p-a ta seamă
Onoare pură-alta nu poate fi-nsemnat!
Amândouă versificările pot fi un bun document, din care, prin comparaţie cu La moartea
principelui Stirbey, iese bine în relief superioritatea lui Eminescu - şi-ntr-o poezie ocazională,
retorică - asupra contimporanilor lui tineri.
DE-AŞ MURI ORI DE-AI MURI
Aceasta este forma la care, după unele prefaceri, poetul ajunge în aprilie 1869, ms. 2259,
f. 16v.-17.
Mai târziu introduce alte prefaceri şi suprimă cu creionul cele patru strofe din urmă.
în parte, a apărut în Sămănătorul din 13 aprilie 1903 şi-n ediţia lui Chendi, Poezii postume,
1905. în întregime, în ed. Opere complete, Iaşi, 1914, p. 84.
UNDA SPUMA
Poezia, datată în ms. 2259, f. 17v,: iulie 1869, ajunge la această formă după mici prefaceri,
În Sămănătorul din 13 aprilie 1903 şi-n ed. Chendi, Poezii postume, 1905, p. 18.
v. 1 Spumă, în loc de spumegă, aşa cum se întâlnesc în poeziile de tinereţe ale lui Eminescu şi alte
cuvinte prescurtate.
PRIN NOPŢI TĂCUTE
Aceasta este forma la care ajunge poetul în ms. 2259, f. 17v.-18 în iulie 1869.
Mai târziu suprimă strofa I. în Revista idealistă, 10 oct. 1906, este publicată întâia dată.
v. 8 Altă formă de mai târziu: Mă scutur treaz.
v. 15 întâia formă: bată.
v. 16 Este în unele poezii de tinereţe un accent dureros, care merită să fie subliniat: Şi eu sunt
frate, nenorocit (Spre suvenire -fratelui Gregoriu Dragoş), Altar să n-aibă un Dumnezeu /
Este-al meu suflet care declină (Nu e steluţă)), Suflet mort, zâmbiri senine / Iată eu (Când
priveşti oglinda mărei).
CÂND PRIVEŞTI OGLINDA MĂREI
Aceasta este forma la care ajunge poetul în ms. 2259, f. 18-18v, în iulie 1869, după
mărunte prefaceri.
În prima ei versiune din ms. 2252, f. 6, titlul: Din: „Stele şi flori", în ed. Opere complete,
Iaşi, 1914,p. 82.
297
v. 8 Barcarol: la Eminescu, cuvântul e masculin, spre deosebire de Alecsandri: Barcarolă
veneţiană (în culegerea Lăcrămioare).
CÂND...
Poezie din ms. 2259, f. 20v.-21, datată: iulie 1869.
Publicând poezia în Postume, 1905, Chendi suprimă strofa I.
Judecând numai din punct de vedere estetic, Chendi are dreptate; strofa este inutilă şi
discordantă,
v. 3 în Filozofia copilei, v. 27 cuvântul „ginii" este feminin.
REPLICI
Poezie din ms. 2259, f. 25-25v, datată: iulie 1869, dar cu prefaceri ulterioare. Publicată în
Sămănătorul din 9 martie 1903 şi-n ed. Chendi, Poezii postume, p. 26. Completă în ed.
Perpessicius, vol. I, p. 479; vol. IV, p. 49 şi note în vol. V, p. 53.
v. 18 Eminescu obişnuieşte astfel de inversări.
De. Replici trebuie să apropiem Catrene, pe care le dăm mai jos, în notă. Publicate în revista
Sânziana, Iaşi, dec. 1912 şi apoi în ed. Opere complete, Iaşi, 1914, p. 81. în ed. Perpessicius, vol.
IV, p. 514; note în vol. V, p. 597, însoţite de observaţia: „Manuscrisele nu atestă existenţa acestor
stihuri, ce par mai curând din epoca previeneză, cea 1869, a Replicilor de pildă. Sursa lor rămâne,
oricum, de identificat. Şi în acelaşi timp şi rectificarea datării."
CATRENE
Când te pierzi în valul vieţii,
Trist la ţărm doar eu rămân;
Braţe fără de nădejde -
Navă fără de stăpân
Cum se turbură izvorul
Când din el drumeţul bea,
Astfel mă-nfioară dorul,
Când răsări în calea mea.
Tu eşti aerul, eu harpa
Care tremură în vânt,
Tu te mişti, eu mă cutremur
Cu tot sufletul în cânt.
Eu sunt trubadurul, lira
Este sufletul din tine,
Am să cânt din al tău suflet,
Să fac lumea să suspine.
298
CÂND MAREA...
Din ms. 2259, f. 21, nedatată, însă din aceeaşi vreme ca şi Când... în ed. lui Chendi Poezii
postume, 1905.
în Nu e steluţă, versificaţie de prin 1867, Eminescu a amintit numai tema dragostei care
leagă între ele corpurile cereşti. Aici reia tema completând-o: după moartea unei stele, care cade
în mare prefăcându-se în mărgăritar, steaua rămasă pe cer stingheră îşi aruncă raza, adică dorul,
către cea dispărută.
CINE-I?
(din drama: Steaua mărei)
Versuri din ms. 2259, f. 30v.-31, nedatată, în Revista idealistă, IV, 10 oct. 1906, şi apoi în
ed. Opere complete, Iaşi, 1914, p. 72.
Stefanelli s-aminteşte că Eminescu începuse încă de prin 1864 o piesă de teatru. Leca
Morariu se întreabă dacă nu este vorba de drama Steaua mărei, de care nu avem nici o cunoştinţă.
(Buletinul „Mihai Eminescu", 1931, p. 60. Eminescu - note pentru o monografie.)
Versurile din Cine-i? se află, cu uşoare deosebiri, într-o încercare dramatică Mira (ms.
2254, f. 62 şi urm.), dar care nu poate fi mai veche de anul 1868. Să fi fost intenţia lui Eminescu
de-a da acestei încercări dramatice titlul Steaua mărei? Versurile de care ne preocupăm alcătuiesc
cântecul poetului Maio, la petrecerea dată de Ştefăniţă-vodă. Maio este îndrăgostit de Mira, dar
asupra ei ş-a aruncat dorinţele şi domnitorul ţării. Mira este „Steaua mărei", după cum pare din
cuvintele lui Maio, în se. a V-a: „O, Mira, albă stea a Miazănopţii, de ce-ai venit să-ntuneci viaţa
mea?" Eminescu arată trăsăturile caracteristice ale acestei fiinţe reci şi enigmatice: „Mira, faţa
palidă şi lunatică - cu inima la început rece ca a unei regine ce-a visat cerul. E personificarea unei
rugăciuni melancolice, care nu se ştie cum de rătăceşte pe pământ când nimica din ea nu se pare a
fi a pământului. Nu are nici o durere, nici o bucurie, învălită în mister, în nourul ei de malancolie
şi cu inima redeşteptată; deşi e să se cunune cu Maio, ea-i spune că nu-l iubeşte (Blondă)."
Fragmentele din Mira, reproduse în ed. Opere complete, Iaşi, 1914, p. 303 şi urm.
v. 12 De pe acum Eminescu are predilecţie pentru unele rime. Arc-monarc, şi în altă încercare din
tinereţe, Fragment din ms. 2259, f. 42. Rima îşi găseşte valorificarea estetică în versurile
din Melancolie.
v. 17-l8 Versurile au o formă mai potrivită în Mira:
Şi c-un păr de aur blond,
Iar în ochiu-i vagabond...
Poetul a fost însă nevoit să le modifice, deoarece a mai folosit rimele în Lida, v. 14-l6.
v. 28 Se mai află acest vers, sub o formă apropiată, în Printre stânci de piatră seacă, V. 1.
ÎNTUNERICUL ŞI POETUL
În ms. 2254, f. 85-85v. în ed. Perpessicius, vol. IV, p. 462 şi note în vol. V, p. 569.
Este uşor de observat că aici întunericul este pus în contrast cu Poetul, după cum, în
Mureşanu, Lumina este în contrast cu Anul 1848. Dealtfel, versuri din această compoziţie se află
şi în Muresanu, 1869, şi în Poveste.
v. 4 La Perpessicius: căiţii din mormânt.
299
v. 13 De reţinut conştiinţa pe care-o are poetul că s-a născut din sânul naţiunii noastre spre a
îndeplini o misiune al cărei obiect încă nu-i este clar. Eminescu nu avea să înnoiască nici
muzica, nici drama. La 18 ani încă dibuia printre proiecte mari şi de natură diferită. Avea să
înnoiască lirica noastră, deşi ar fi vrut să fie pentru cultura română ceea ce Wagner a fost
pentru cultura germană.
PRINTRE STÂNCI DE PIATRĂ SEACĂ
În ms. 2254, f. 85v. Chendi publică o parte în Sămănătorul din 22 iunie 1903 şi apoi în
întregime în ed. sa, Poezii postume, 1905. Reorganizată, în ed. Perpessicius, vol. IV, p. 458; note
în vol. V, p. 564 şi urm. Titlul dat de Chendi.
O notă a lui Eminescu: „Lunatecii fac luna o zână,„dându-i un imperiu de voinţă si
capricii".
Poezie interesantă, dacă o privim în ansamblul operei lui Eminescu, deoarece dă pe faţă
încă de pe acum înclinarea poetului de-a transpune în versuri teme din popor. Este o producţie cu
nimic inferioară celor similare, ca inspiraţie, din Doinele lui Alecsandri.
În v. 16 avem „Daina" pe care trebuie să-l luăm ca nume propriu. Nu este vorba de „daina"
lituană, deşi, la sfârşitul anului 1868, Eminescu putea avea cunoştinţă şi despre aceasta din
conferinţa lui Hasdeu cu subiectul: identitatea de origine a dacilor şi lituanienilor.
Eminescu se arată aici cunoscător al credinţelor şi superstiţiilor populare. Mintea lui
se va fi îmbogăţit şi cu ceea ce putuse citi în culegerea de poveşti populare româneşti
publicată în 1845, la Stuttgart şi Tiibingen, de fraţii Schott, Walachische, Märchen. în una
din povesti, luna (Die sina, d.i. Diana) apare zburând si vânând prin nori, însoţită de un
alai de vrăjitoare (p. 296).
Daina este prefacerea populară a numelui Diana.
în schiţa unui poem Genaia, de prin 1868-1869, reapare numele Dainei, alături de alte
numiri, care ne fac să credem că Eminescu organizase cu fantazia lui o mitologie şi o cosmogonie
cu aparenţă populară. Şi o doină a Dainei avea să fie scrisă după modelul poeziei lui Schiller,
Klage der Ceres. (Vezi şi Comentarii eminesciene, Bucureşti, 1967, p. 82 şi urm.)
LEBĂDA
în ms. 2254, f. 86v. în ed. Chendi, Poezii postume, 1905, p. 52.
v. 12 Imaginea reluată din Frumoasă-i, v. 27.
O STEA PIN CERURI
În ms. 2262, f. 3. în ed. Perpessicius, vol. IV, p. 463; note în vol. V, p. 570, cu acest
titlu.
v. 1 Şi-n titlu şi-n v. l avem: „pin", nu „prin". Şi comparaţia stea-iubită este frecventă în poezia
lui Eminescu. De la Steluţa lui Alecsandri (în Lăcrămioare) comparaţia aceasta a devenit
ceva curent.
300
COPILĂ ÎNGER
În ms. 2262, f. 6v. Titlul dat de Perpessicius.
Este reluarea unei poezii de prin 1866, Copilă angel de înălţare, din ms. 2259, f. 219. în ed.
Perpessicius, vol. IV, p. 464; note în vol. V, p. 570.
v 12 în ms. din greşeală: al tău suspin.
VISUL UNEI FLORI
În ms. 2262, f. 6v. în ed. Opere complete, Iaşi, 1914, p. 74.
v 7 În La o artistă, v. 3: o luncă de laur.
MUREŞANU
(Tablou dramatic)
În ms. 2259, f. 28-28v. (versurile 1-40) şi ms. 2254, f. 77-80v. (versurile 4l-223).
Pe prima pagină, această însemnare din momentele transcrierii (prin 1870): „Am scris-o
într-un timp când sufletul meu era pătruns de curăţenia idealelor, când nu eram rănit de îndoială.
Lumea mi se prezintă armonioasă, cum i se prezintă oricărui ochi vizionar, netrezit încă, oricărei
subiectivităţi fericite în grădina înflorită a închipuirilor sale."
Textul din 1869 a suferit prefaceri ulterioare, fiind folosit pentru o nouă redacţie de prin
1871-1872,,în ms. 2254, f. 74-76, 81. Publicat întâi de Al. T. Dumitrescu în Rev, asoc. gen. a
studenţilor univ. români, I, 1,15 febr. 1903, şi apoi apărut în ed. Opere complete, Iaşi, 1914,
p. 311-312. După confruntarea cu ms., poemul dramatic completat şi corectându-se greşelile din
ediţiile anterioare, a apărut în ed. Perpessicius, vol. I, p. 482 şi urm. (primele 40 versuri), vol. IV,
p. 470 şi urm. (tabloul dramatic în întregime) şi vol. V, p. 251 note şi variante.
Eminescu a păstrat timp de doi ani ca o taină compunerea unui tablou dramatic - în 1869 -
având ca personaj principal pe poetul revoluţiei de la 1848, Andrei Muresanu. Numai într-o
scrisoare către Iacob Negruzzi, din 16 mai 1871, îşi mărturiseşte „crima" pe care-a săvârşit-o şi,
ştiind atitudinea celor de la „Junimea" în privinţa scrierilor patriotice, stă la îndoială dacă să
trimită ori nu revistei Convorbiri literare tabloul său dramatic. Poetul este numai de 21 de ani, dar
nu are încrederea prezumţioasă obişnuită la cei tineri. Timiditate şi resemnare se străvăd din
cuvintele lui: „Dacă n-ar fi să fie, atunci va sta unde-a mai stat şi pân-acuma - în fundul lăzii
mele". (Vezi şi Comentarii eminesciene, ed. cit., cap. V.)
Amestec de vis şi realitate, apariţia de figuri fantomatice prezicătoare de viitor - procedee
literare pe care le aflăm şi-n Mărirea şi uciderea lui Mihai Viteazul de Bolintineanu. în
Regenerarea României (Flori de Moldo-România, 1864) de Al. Pelimon apare şi un personaj
simbolic: Lumina.
v. 3 Forma „neci" este folosită de poet şi mai târziu, în Timpul.
v. 11-12 La Perpessicius primele forme: Şi cu acea aiasmă a lumei frunte-atinge/Şi-n creieri
fantezie şi-n suflet vis încinge,
v. 38 La Perpessicius: viaţa naţiunei mele.
v. 40 La Perpessicius: cu vântul mărei moarte.
v. 45 Nordul personificat, în Fingal de Ossian.
v. 83 La Perpessicius: s-au pus.
v.l30 La Perpessicius: Să pustiască totul în lat, în larg, în lung?
v. 154 şi urm. Vezi întunericul şi Poetul, v. 1-4.
v. l64 La Perpessicius: în cerul lui...
v. 165 La Perpessicius: Nici ochiul unui înger.
301
v. 170 şi urm. Se pot apropia de aceste versuri rândurile din Geniu pustiu: „Când vântul cu aripi
tulburi şi noaptea cu aeru-i brun şi cu nourii suri domneşte asupra mării şi a valurilor ei - ea
doarme monotonă şi întunecată în fundul ei, care murmură fără înţeles; pe când dacă în
senina şi albastra împărăţie a cerului înfloreşte Lumina ca o floare de foc - fiecare val
reflectă în fruntea sa un soare, iar marea împrumută de la cer culoarea sa, seninul geniului
său - şi le reflectă în visul său cel adânc şi, luciu. Când naţiunea e în întuneric, ea doarme
în adâncimile geniului şi a puterilor sale neştiute şi tace - iar când Libertatea, civilizatiunea
plutesc asupră-i - oamenii superiori se ridică spre a le reflecta în frunţile lor şi a le arunca
apoi în raze lungi adâncimilor poporului - astfel încât în sânul mării întregi se face o zi
senină, ce răsfrânge în adâncul ei cerul."
v. 202 La Perpessicius: trece dulce..
(Vezi şi Comentarii eminesciene, ed. cit., cap. V.)
Săraci, căci palatele lor sunt ruine. Dar în nopţile [sic] au visuri superbe, căci li se deschide
ceriul şi-şi rumpe negurile, iară atunci stelele polare privesc pân-în fundul mărei îngheţate, dar
senine ginii de aur, ce joacă în palate de zafir înecaţi de cântec şi lumină.
Ossian a visat-o!
Marea a rămas mai tristă, Nordul a rămas pustiu. :
Şi Marea ce cântă pe stânca zdrobită
Şi vântul ce geme prin iarna cernită.
Cu creion:
Argintul soare-al nopţii, vergin, blând ca o nălucă."
Notă a lui Bogdan-Duică.
„Pagina cântă se va fi născut aşa: O citire în Ossian; dezvoltări de fantazii proprii, notate-n
proză; lin proza se prefăcu în vers. Eminescu mai reveni o dată si creiona pe: Argintul soare
etc..."
302
POVESTEA
În ms. 2262, f. 53-57.
Lucrare nedusă la desăvârşire, cu părţi barate cu creionul şi cu multe versuri marginale.
Materialul întreg este organizat de Perpessicius în ediţia sa, vol. IV, p. 464 şi urm. şi vol. V, p.
571 şi urm.
Evident, o compoziţie în legătură cu logodna Elisabetei de Wied cu domnitorul Carol (5/17
oct. 1869).
Sub titlul Eminescu si Ossian, G. Bogdan-Duică a publicat în Buletinul „Mihai Eminescu",
1930, p. 49 şi urm., comentarii în legătură cu note manuscrise ale poetului: „Cercetările despre
Ossian sunt astăzi la modă. La noi l-au cunoscut Asachi, Alecsandri. Ce efect a produs Ossian în
Eminescu se poate simţi din fila 22 v. a manuscriptului academic 2254:
Este neagra miazănoapte,
Ce-n ruinele de gheată,
Doarme recea ei viată
în lungi urlete de vânt.
Versurile acestea sunt tăiate cu două linii. Supt ele: Când miazănoapte îşi deschide fermecele - şi
arată în fundul mării ei o lume senină şi fericită.
Paralel cu cele două citate anterioare:
Rege Nord
Regina Miazănoapte soţi
G. Bogdan-Duică intuieşte că la baza fantaziei lui Eminescu este o lectură din Ossian, în ce
priveşte însă sensul paginii manuscrise citate, nu ne dă nici o lămurire. Cine cunoaşte Povestea îl
are limpede.
însemnarea lui Eminescu este ciorna rezumativă pentru Poveste, versurile 1-78, iar
,,Argintul soare-al nopţii..." revine în v. 192 din aceeaşi lucrare. Este firesc să ne întrebăm ce se
află ossianic în Povestea. Neîndoielnic că în versurile descriptive avem peisaj sugerat de poemul
Pingal, atât de carecteristic: uraganul Nordului, vânturile îngheţate, întunecimile pline de răceală,
murmurile vânturilor, claritatea tremurătoare a astrelor,iarna cu fiorul zăpezilor nesfârşite, urletele
valurilor pe care Nordul le izbeşte în maluri, meteori anunţători de tristeţe şi de moarte şi mai ales
fantomele, spiritele ieşind din sânul nopţii ori plutind pe nori şi pe vânturi. Atenţia spre Fingal îi
putea fi îndreptată şi prin traducerea lui C. Negruzzi a baladei La Trilby zburătorul de Victor
Hugo: Unde se primbla falnicul/Fantom al lui Fingal.
v. 67 în Convorbiri literare, 15 iunie 1871, a publicat Eminescu poezia Înger de pază, dar
compoziţia ei este mai veche.
v. 70 La Bolintineanu, în Sorin sau tăierea boierilor la Tărgovişte: A stelelor regină se-nalţă cu
mândreţe.
v. 125-126 Vezi Întunericul şi Poetul, v. 19-20.
v. 155 în ms. versul este numai schiţat, inform. Ajustat de Perpessicius.
v. 175 în ms. este în adevăr forma „puternic". Eminescu foloseşte şi „basmu" (v. 136), la care
adaugă „puteric", poate cu scopul de a da o patină arhaică vorbirii lui Ştefan cel Mare.
Notăm că şi „popolul" din v. 175 este caracteristic scrisului de la Românul lui C. A.
Rosetti. Ar fi în aceasta o dovadă că versurile sunt însăilate de Eminescu la Bucureşti,
unde poetul avea mai mult ca-n altă parte prilejul de a citi ziarul lui C. A. Rosetti.
v. 178 Aluzie la Alecsandri.
v. 182 Aluzie la Unirea Principatelor,
v. 194-l95 La Perpessicius: cu capul pe pământ... că stema cea de fală.
DE CE SĂ MORI TU?
În ms. 2259, f. 16-16 v.
Primul titlu: Marta. Alt titlu: Blonda.
Datată: dec. 1869, dar cu modificări ulterioare, care îi dau forma definitivă. Publicată de
Chendi în Sămănătorul, din 9 martie 1963, şi-n ediţia Chendi, Poezii postume.p. 14-15. în ed.
Perpessicius, voi. I, p. 464, vol. IV, p. 37 si note în vol. V, p. 48, cu îndreptări şi completări.
Numele „Marta" apare, ca şi cum l-ar fi obsedat pe Eminescu şi-n scrisul traducerii Arta
reprezentării dramatice de Theodor Rotscher (vezi Perpessicius, vol. V, p. 48).
v. 1 Rima blond-vagabond si în Lida, v. 14-16, în Poveste, v. 33-34.
v. 14 Experienţă proprie, după cum se vede, din Amorul unei marmure.
v. 17 si urm. Expresia naturală a unei afectivităţi calde şi sincere. De aceea trece aproape
neobservată rima nepotrivită din v. 24.
LOCUL ARIPELOR
În ms. 2259, f. 31 v.-32, datată 1869. Publicată în Revista idealistă, IV, 10 oct. 1906 şi în
ed. Opere complete, Iaşi, 1914, p.73.
Ca şi De ce să mori tu? dar mai puţin pură ca afectivitate, Locul aripelor îşi poate lua cu
cinste locul printre poeziile reuşite ale lui Eminescu.
303
v. 25 Braţ molatec: cuvinte pe care poetul le-a reţinut şi le-a întrebuinţat în v. 6 din Venere şi
Modonă. în ms. 2259, poezia are şi o a opta strofa, pe care, mai pe urmă, poetul a
suprimat-o cu creionul. O dăm aici, fiindcă arată frecvenţa la Eminescu a ideii
femeie-înger-cerurile de origine:
Locul ciunt unde aripa se-nalţa albă c-argintul
Când tu înger încă-n ceruri pluteai dulce fericit,
Locul de-unde-apoi căzură, când tu vizitând pământul
Te-ai uitat... şi-n lumea asta ca copilă te-ai trezit.
Şi-n Venere şi Madonă, v. 16:
Căci femeia-i prototipul îngerilor din senin.
VENERE ŞI MADONA
A apărut în Convorbiri literare, IV, 15 aprilie 1870 şi apoi în ed. I - Maiorescu, p. 47.
Transcrisă pe curat, în 1869, în ms. 2259, f. 38 r. şi v. a fost barată de poet, desigur după ce
o copie de pe ea a fost trimisă la redacţia revistei menţionate.
Deosebirile în textul apărut sunt foarte mărunte faţă de ms., unde avem de ex.: v. 25: I-am
dat pallidele raze; v. 31: Priivesc la tine demon; v. 34: De pe frunte de fecioară. La Convorbiri
literare au fost înlăturate şi unele forme provinciale moldoveneşti: ceriu, de a buzei tale-nghet, a
cărei suflet, care se află în ms. barat.
în ed. I, II - Maiorescu: v. 11: îmbălsămate; v. 12: printre; v. 17: Astfel; v. 24; palorei:
v. 27: sfânta, chiot; v. 29: dezmeţit; v. 35: sfânt; v. 36: spasmodic (ed. II): v. 44: şi te-ntreb; v. 47:
sfântă.
Strofa a X-a a poeziei o aflăm intercalată în textul ms. al încercării de roman Geniu pustiu
şi ar putea fi pusă în raport cu starea afectivă a lui Toma Nour faţă de Poesis. Este totuşi posibil şi
ceea ce susţine Perpessicius (ed. sa, vol. I, p. 287), că avem a face numai cu o simplă coincidentă
şi că Eminescu, barând versurile din Venere şi Madonă, a utilizat foaia pentru transcrierea
romanului.
Venere şi Madonă, trimisă lui Iacob Negruzzi pentru Convorbiri literare a făcut deosebită
impresie asupra membrilor „Junimii": „Deprins cu pacheturi întregi de versuri şi proză ce-mi
veneau zilnic, mă pusei să citesc cu indiferenţă poezia Venere şi Madonă, dar de la a treia strofă,
care începea cu versurile:
Rafael, pierdut în visuri ca-ntr-o noapte înstelată,
Sufletu-mbătat de raze şi d-eterne primăveri...
interesul mi se deşteptă şi merse crescând până la sfârşit. Foarte impresionat, am citit poezia de
mai multe ori în şir, iar a doua zi dis-de-dimineaţă m-am dus la Maiorescu cu manuscriptul în
mână. «în sfârşit am dat de un poet», i-am strigat intrând în odaie şi arătându-i hârtia. «Ai primit
ceva bun, răspunse Maiorescu, să vedem.» El luă poezia şi o ceti, apoi o ceti şi a doua oară şi zise:
«Ai dreptate, aici pare a fi un talent adevărat. Cine este acest Eminescu?» «Nu ştiu, poezia e
trimisă din Viena.» «Foarte interesant, zise, încă o dată Maiorescu, lasă manuscriptul la mine.»
Peste câteva zile, fiind adunarea «Junimei», şi Maiorescu citindu-ne Venere şi Madonă, toţi şi mai
ales Pogor au fost încântaţi de acest poet necunoscut.
în urma acestor impresii, Iacob Negruzzi îi răspunde lui Eminescu în nr. de l aprilie 1870:
„D-lui Y. Z. Pre bine. Se va publica cât mai curând. " Poezia a şi apărut în numărul următor.
în Direcţia nouă în poezia şi proza română (1872), Maiorescu notează farmecul limbajului,
o concepţie înaltă şi înţelegerea artei antice în „strania" Venere şi Madonă. Criticul observă însă
că poezia cuprinde o comparaţie confuză, că strofa a III-a este de prisos şi slăbeşte poezia şi că
tranziţia „Plângi, copilă..." este calculată (recherchée).
304
D. Caracostea, în Arta cuvântului La Eminescu (19838), combate părerile lui Maiorescu şi
ajunge la concluzia că poezia are o valoare excepţională pentru înţelegerea avântului şi măiestriei
artei lui Eminescu (p. 127 şi urm.). Totuşi, observaţia lui Maiorescu în ce priveşte confuzia
comparaţiei Venere-Madonă este întemeiată. Pentru cuprinderea în întregime a fondului, titlul este
necomplet, căci femeia pe care o adoră întâi, o dispreţuieşte pe urmă şi o priveşte cu înduioşare şi
căldură la sfârşit, este o a treia categorie de femeie, deosebită de celelalte.
Venus „marmura caldă"reprezintă spiritul antichităţii cu întregul ei cult pentru frumuseţea
fizică. Este semnificativă legenda curtezanei Phryne, care, acuzată de impietate, a fost achitată de
judecătorii uluiţi de frumuseţea ei şi în teamă religioasă de-a lovi în aceea care servise ca model
lui Praxiteles şi lui Apelles. Văzând-o ieşind din apa mării şi storcându-şi pletele, Apelles a
schiţat pe a sa Venus Anadiomene. Eminescu a putut cunoaşte şi reproduceri după statuia lui
Prad'ier şi tabloul lui Gerome.
Raphael, care a văzut femeia „plutind regină printre îngerii din cer"şi a creat din ea
Madona, reprezintă spiritul Renaşterii, care formei frumoase îi dă şi un conţinut moral şi ajunge la
un ideal de frumuseţe fizică şi de puritate.
Pentru poetul nostru, adică pentru epoca noastră modernă, femeia este şi demon şi înger, şi
perversitate şi remuşcare, şi ochiri murdare şi lacrimi purificatoare. Femeia nu mai este obiect al
cultului pentru frumuseţea fizică ori morală, ci numai obiectul pasiunii şi, sub forma ei poetică,
această pasiune este la Eminescu excesivă în indignare şi dispreţ, excesivă în îngăduinţă umilită,
în excesul pasiunii, poetul a aruncat asupra femeii „vălul alb de poezie", după cum tot în excesul
pasiunii, îi vorbeşte de „ochirile murdare" şi de „inima stearpă, rece".
v. 1 şi urm. Cezar Papacostea remarcă, în Filosofici antică în opera lui Eminescu (p. 38) că
Schiller a avut la fel pasiune pentru lumea antică în frumuseţea ei şi a exprimat-o în Die
Götter griechenlands.
v. 3 „Dulce veste" este expresie calchiată după „bună veste" - evanghelie. Şi aceasta nuanţează
cultul poetului pentru idealul antic.
Ca expresie a dragostei, versul are ceva din turnura declaraţiei de dragoste a lui Lăpuşneanu
către Roxandra, în drama lui Bolintineanu Alexandru Lăpuşneanu, I, sc. 4: „Da, da, te-am
văzut într-un vis curat ca cerul, căzând rumenă în braţele mele, am auzit o tânără şi dulce
şoaptă trecând pe buzele tale..."
v. 5 Expresia „marmură caldă" este plină de originalitate, iar ideea este în contrast cu aceea din
Amorul unei marmure, în povestirea Visul unei nopţi de iarnă, Eminescu caracterizează ca
„un coeur de marbre" pe femeia automat, de care se îndrăgosteşte tânărul student din
povestirea lui Hoffmann (vezi ms. 2255, f. 266).
v. 6 Se poate stabili cu probabilitate la ce împărat-poet se gândeşte Eminescu în acest vers pe
cât de frumos, pe atât de original. Literatura ne oferă un astfel de împărat. Viaţa lui
Sardanapal, privit, în general, ca suveranul desfrânat tipic, a servit ca subiect tragediei
lui Byron Sardanapalus, dedicată lui Goethe şi admirată de acesta pentru noutatea
tratării.
Eminescu a cunoscut lucrarea, după cum se vede din felul evocării Babilonului în
Memento mori, unde atenţia lui a rămas fixată numai asupra vieţii de plăceri şi desfrânări de
la curtea lui Sardanapal. în versul din Venere şi Madonă, însă, se arată mai adânc
înţelegător al tipului uman pe care îl creează Byron.
în adevăr, chiar din actul I, sc. l aflăm de imputările aduse lui Sardanapal de către
cumnatul său Salemenes: că e efeminat, că poate duce la distrugere un imperiu în înflorire
de treisprezece secole, dar că se speră încă la o smulgere a lui din moliciune şi ruşine (sloth
and shame). Sardanapal, aşa cum apare din tragedie, urăşte războiul, nu vrea ca popoarele
lui să-nălbească cu oase malurile Gangelui, nu vrea ca sclavii să se istovească ridicând
piramide: idealul urmărit este ca supuşii de sub sceptrul lui să trăiască în linişte, în bucuriile
vieţii, să nu ştie ce-i mizeria omenească, să coboare în moarte fără să se audă de la el vreun
geamăt (act. I, sc. 2) Visurilor de împărat-poet li s-a răspuns cu imputări de lene şi desfrâu
şi cu o revoltă, în actul IV, sc. 1, Sardanapal arată la ce stare de fericire voia să aducă
305
împărăţia: „Credeam că am făcut din domnia mea neofensivă o eră de dulce pace în
mijlocul analelor noastre însângerate, o oază verde în mijlocul unor secole de deşert, o oază
spre care viitorul să-şi întoarcă privirea, să surâdă şi s-o cultive, să supine că nu se poate
rechema domnia de aur a lui Sardanapal. Credeam că am făcut din regatul meu un paradis şi
din fiecare lună o epocă de noi plăceri." împăratul-poet al lui Eminescu este un monarh care
concepe poetic viaţa şi pentru sine, şi pentru supuşii săi.
Pentru versul lui Eminescu ar putea fi şi o altă explicaţie, pe care-o socotim mai puţin
plauzibilă: ar fi vorba de Solomon, despre care poetul scrie în Memento mori, v. 181-183:
Solomon, poetul-rege, tocmind glasul unei lire
Şi facând-o să răsune o psalmodică gândire,
Moaie-n sunetele sfinte degetele-i de profet.
„Braţ molatec" şi în Locul aripelor, v. 25.
v. 12 în idealizarea femeii iubite intră şi un element mistic. „Plutind regină printre îngerii din cer"
ne duce gândul la Regina angelorum din litaniile Sfintei Fecioare ale bisericii catolice, după
cum arată I. M. Rascu în Eminescu, Poezii de iubire (în Alte opere din literatura română,
Bucureşti, 1938, p. 148, nota 2).
v. 19 La Depărăţeanu, în poezia în fine:
Atât; restul... legende, mit, basme —Poezia
Din demoni face îngeri, precum mitologia
Din oameni făcea zei.
v. 21 şi urm. între versurile de revoltă de aici şi unele versuri dintr-o elegie de Propertius (Elegia
de despărţire, III, 24) face apropiere C. Balmuş, Câteva note despre Propertius şi
Eminescu, în Viaţa românească, Iaşi, 1928, vol. LXXIV, p. 217 şi urm.: „Falsă ţi-e
încrederea în frumuseţea ta, femeie, pe care numai marea-mi admiraţie te-a făcut mândră.
Iubirea mea te-a încărcat, o! Cynthia, cu-aşa laude, şi mi-i ruşine acum că te-am făcut
celebră prin versurile mele. Te-am lăudat de-atâtea ori fără să meriţi, încât iubirea m-a făcut'
să cred ceea ce nu eşti; şi ţi-am asemuit de-atâtea ori culoarea feţii cu rozul aurorii, în timp
ce faţa-ţi era sulemenită."
Şi acel „crudo" din v. 23 şi 29 îşi are corespondentul la Propertius: crudelis.
v. 28 D. Caracostea face apropiere între partea de invectivă din poezia lui Eminescu şi O iluziune
pierdută de N. Nicoleanu (Arta cuvântului la Eminescu, p. 135).
v. 31 Shakespeare, în Sonet XXIX: „îngerul meu bun a devenit demon..."
v. 32 Originalitatea lui Eminescu, în ce priveşte intensitatea sentimentului şi expresia literară, iese
şi mai mult în relief dacă în discuţia despre Venere şi Madonă aducem poezii cu tema
înrudită. Astfel la Creţeanu, în Sonet XII:
Curgeţi, o, lacrămi! lacrămi amare!
Căci al meu suflet azi s-a zdrobit,
Văzând femeie ce am iubit
Trădând amoru-mi curat şi mare.
Oh! o femeie ce suflet n-are
Este un vierme bun de strivit!
Orice iluzii, orice-ncântare
Din al meu suflet azi au pierit!
Apropiere între Eminescu şi Depărăţeanu la Al. Ciorănescu, op. cit., p. 95; vezi şi
comentariile de la Amorul unei marmure, v. 41-44.
306
37 Radu Paul (op. cit., p. 10) pune versurile lui Eminescu în raport cu Adorare de Creţeanu:
Precum vedea-nainte-i o mistică femeie
Când zugrăvea Madona divinul Rafael.
Poezia lui Creţeanu nu e cuprinsă în vol. Melodii intime din 1855, dar poate că a apărut în
vreo revistă din anii următori. Acest misticism în dragoste este oricum de natură romantică şi
putea ajunge la Eminescu pe calea literaturii germane ori franceze, în La peau de chagrin, Balzac
a creat tipul de pasionat, Raphael, care, în dragostea lui pentru Fedora, spune că numai de Madona
lui Murillo a putut fi înălţat în regiunile cele mai pure ale iubirii. Tot în Balzac, Splendeurs et
misères des courtisanes, vol. I, baronul Nucingen se îndrăgosteşte de curtezana Esther şi-i gata
să-i cadă în genunchi ca-n faţa unei Madone de Raphael.
Opoziţia curtezană-madonă, şi-n Ursule Mirouet de Balzac: „şi vous jouez avec elle la
charade du premier amour, elle se posera en Madone de Raphael".
Bogdan-Duică dă un citat din Vorschule der Aesthetik, vol. I, de Jean Paul, un scriitor
cunoscut de Eminescu: „Dar nu în pădurile vechi germanice, ci în templele creştineşti locuia iubirea
romantică; şi un Petrarca, care n-ar fi creştin, ar fi cu neputinţă. Singură Măria nobilitează romantic
toate femeile; de aceea o Venere poate fi numai frumoasă, dar o Madonă, romantică. Această iubire
superioară a fost sau este floare din creştinismul care, cu zelul său contrar lucrurilor pământeşti,
topeşte corpul frumos, într-un suflet frumos, pentru ca apoi să iubească corpul în acel suflet, adică să
iubească frumuseţea în infinit" (Buletinul „Mlihai Eminescu", 1932, p. 200).
39 La Creţeanu, în Confesiune (Melodii Intime):
Şi iar simţ cu-nfocare că inima mea bate,
Şi iar dintr-o copilă făcui o zeitate...
Căci dat este din ceruri poetului ferice
Să-nvăluie în raze pe-aceea ce iubeşte,
În armonii să schimbe aceea ce-i şopteşte,
Să facă obiect sacru din ceea ce el cântă...
De comparat ultimele versuri din Venere şi Madonă cu Sonetul XXXIV de Shakespeare,
partea finală:
Ruşine ţi-i - durerea nu-mi reduce,
Te poţi căi — şi pierderea mă-nclină,
Ai remuşcări - port a insultei cruce
Cu mine — şi-alinare cum să-mi vină?
Ah! lacrimi verşi, dragi perle din iubire?
Răscumperi păsuri căte-au să se-nşire!...
Bogdan-Duică, în legătură cu procesul psihologic din Venere şi Madonă, trimite la o notă
ms. a lui Eminescu de pe vremea Glossei (ms. 2258, f. 72 v.): „Când vedeam în Somnambula pe
amarit (aruncând) pe amanta sa în genunchi, departe de el, deşi se ruga cu lacrimi, mă miram cum
un om poate să refuze rugăciunile sau e-n stare să nu creadă asigurărilor unei femei atât de
frumoase. Eu în locu-i aş fi căzut în braţe-i şi aş fi uitat tot. - Atunci. Azi nu mă mai mir."
(Buletinul „Mihai Eminescu", 1930, p. 67.) în Somnambula lui Bellini, Elvino aruncă Amine'
grele vorbe de imputare:
Traditrice!
Il tuo cor e ingannator...
Va, spergiura...
La tua voce orror mi fa...
Sprezzo, infamia a lei conviene...
(Act. l, sc. 11)
307
Ah! perchè non posso odiarti,
Infedel, com' io vorrei!
Ah! del tutto ancor non sei
Concellata dal mio cor.
Possa un altro, oh! possa amarti
Qual t 'amò quest' infelice!
Altro voto, o traditrice,
Non temer dal mio dolor!
(Act. II, sc.4)
Libretul operei este de Felice Romani. Opera Somnambula (1831) a fost mult gustată la noi
în epoca tinereţii lui Eminescu.
Dăm exemple din care se poate vedea că procesul psihologic poate lua şi alt curs decât cel
din poezia lui Eminescu. La Byron, în Către Carolina: „Sceptic blând, nu te înşela în ce priveşte
cauza emoţiei mele. îndoiala nu poate pune stăpânire pe inima îndrăgostitului de tine; el
venerează fiecare privire a ta cu devoţiune şi un surâs poate să-l vrăjească, iar o lacrimă să-i
schimbe convingerile."
în La peau de chagrin, Raphael în discuţie cu Fedora: „Ma passion deborda par des mots
flamboyants, par des traits de sentiment oubliés depuis, et que ni l'art, ni le souvenir ne sauraient
reproduire. Ce ne fut pas la narration sans chaleur d'un amour détesté: mon amour, dans sa force
et dans la beauté de son esperance, m'inspira ces paroles qui projettent toute une vie en répétant
les cris d'une âme déchirée. Mon accent fut celui des derniêres priéres faites par un mourant sur le
champ de bataille. Elle pleurs. Je m'arrêtai. Grand Dieu! ses larmeétaient le fruit de cette
émotion factice achetée cent sous à la porte d'un théâtre, j'avais eu le succès d'un bon acteur.
- Si j'avais su... dit-elle.
-N'achevez pas, m'écriai-je. Je vous aime encore assez en ce moment pour vous
tuer."
Literatura romantică poate oferi exemple de pasiune excesivă, în care
îndrăgostitul trece de la insultă la adorarea femii idolatrizate. Tudor Vianu dă un
exemplu din Musset, Confession d'un enfant du siècle (vezi Poezia lui Eminescu,
Bucureşti, 1930 p. 23).