LA MORMÂNTUL LUI ARON PUMNUL
În Lăcrămioarele învăţăceilor gimnaziaşti de-n Cernăuţi la mormântul preaiubitului lor
profesoriu Arune Pumnul repausat într-a 12/24 ianuariu 1866, Cernăuţi, 1966. Cu tipariul lui
RudolfEckhardt.
Broşura cuprinde cinci poezii în limba română - a lui Eminescu, semnată: M. Eminovici,
privatist, este a doua - şi două în limba germană.
Eminescu şi-a transcris poezia pe curat - ms. 2259, f. 33v. - dându-i forma definitivă şi
cuprinzând-o într-o culegere, ca a 27-a la rând, pe care-o orânduia pentru publicare. Textul
definitiv, pe care îl urmăm în această ediţie, se prezintă faţă de cel din Lăcrămioarele învăţăceilor
cu câteva modoficări demne de atenţie:
v. 3: „Acuma" în loc de „C-acuma"; v. 6: „Metalica vibrândă a clopotelor jale"
în loc de:„Metalica, vibrândă a clopotelor jale"; poetul renunţă la forme de scoală ale lui
Pumnul: de-n > din - v. 3 şi 11; voace > voce - v. 16; sâmţ - v. 20; pre'n > prin
-v. 23.
Cum transcrierea pe curat este de prin 1870, vedem că Eminescu a părăsit repede
ortografia dascălului său. Poate că, în poezia aşa cum s-a tipărit, ortografia i-a fost impusă de
cei care au organizat slăvirea prin scris a lui Pumnul. De remarcat că, spre deosebire de alţi
colegi ai săi, Eminescu nu foloseşte o formă compromisă şi ridiculizată: năciune. în poezia a
IV-a de un anonim, o întâlnim o dată: „trista ta năciune", iar în poezia a V-a, a lui I.
Ieremievici, de trei ori: „Numirea de năciune la mulţi nu mai rămase", „cu blândeţe năciunii a
suris", „năciunea-ntreagă".
Şi lui Eminescu însă i-a scăpat o dată o formă latinizantă de-a lui Pumnul şi, atunci, a dat
loc la o regretabilă confuzie, în Literele corespunzătoare firii limbii româneşti şi încă ceva, din
Foaia pentru minte..., 1845, nr. 42-48, la p. 6 notă, avem: „acum e tâmpu în care în Europa
numai acea năciune trăieşte în adevăr a cărei naţionalitate îl animează". Trimiţând ms. Sărmanul
Dionis la Convorbiri literare, Eminescu va fi scris: „Moartea-i un moment, desperarea e tâmpu o
asemenea sâmţire este iadul". Numai aşa se explică de ce în Convorbiri literare, a apărut:
»Moartea-i un moment, desperarea e tâmpă", greşeală care falsifică sensul frazei din scrisoarea lui
Dionis către Măria. Greşeala o întâlnim şi-n ediţiile actuale, deşi am atras atenţia asupra ei în ed.
Scrieri literare, Craiova, 1935. Vezi articolul concludent de Aurelia Rusu, „Timp " în „Scrisoarea
lui Dionis ", în Luceafarul, nr. 3 8 (1012), 19 sept. 1981.
Poeziile germane din Lăcrămioarele învăţăceilor sunt - una de E. Franzos, ci. a VH-a,
şi alta de B. Ehrlich, ci. a Vl-a. Poezia lui Franzos are o notă interesantă: „Aron Pumnul war
es, der im Iahre 1848, hauptsăchlich zur Constituirung der romänischen
Nationalversammlung in Siebenbürgen unter personlicher Lebensgefahr - von Seite der
Ungarn war ein Preis auf seinen Kopf gesetzt - mitwirkte und zeitlebens die Gesinnungen,
die er dort vertrat, bewahrte".
267
Acest K.E. Franzos a publicat lucrarea Aus Halb-asien, cu impresii din Galiţia şi nordul
Moldovei, pe care Eminescu o critică aspru în Curierul de Iaşi, din 7 iunie 1876, socotind-o
calomnioasă pentru români (vezi ed. Scrieri politice şi literare de I. Scutu, p. 120-l21).
Ştefan Ştefureac (1845-l893), colaborator eu o poezie în Lăcrămioarele
învăţăceilor..., a fost profesor la Suceava, a publicat manuale şi studii lingvistice. A
colaborat şi la Convorbiri literare. Articole politice în Revista politică din Suceava şi
Gazeta Bucovinei, din Cernăuţi (vezi C. Loghin, Istoria literaturii române din Bucovina,
Cernăuţi, 1926, p. 185 şi urm.).
Notăm această amintire a lui T.V. Stefanelli în legătură cu conceperea poeziei: „Seara m-am
dus iarăşi la Eminescu şi l-am aflat scriind o poezie. El mai schimba, mai adăogea, mai netezea,
dar am observat că nu i-a plăcut că l-am surprins. Pe urmă însă îmi arătă poezia şi-mi spuse că mai
mulţi studenţi vor scrie poezii la moartea lui Pumnul, care se vor tipări. Mi-a citit apoi întreaga
poezie. Este aceeaşi care, împreună cu alte şase poezii, a fost tipărită cu ocazia morţii lui Pumnul
sub titlul Lăcrămioarele învăţăceilor gimnaziaşti de-n Cernăuţi.
După citire îmi spuse singur că începutul strofei a doua, adică: «Metalica, vibrânda a
clopotelor jale» nu-i place, dar nu mai are timp să prefacă poezia, căci trebuie să o predea
profesorului Sbiera". (Vezi Amintiri despre Eminescu,\9\4, p. 43.)
Aron Pumnul a fost numit mai întâi profesor suplinitor la 22 febr. 1849 şi apoi, în urma
unui examen din iunie acelaşi an, profesor definitiv, la 27 febr. 1850, la catedra de limba şi
literatura română înfiinţată la Institutul filozofic din Cernăuţi, Gimnaziul superior de mai
târziu.
Lecţiile lui pline de dragoste pentru limba şi neamul românesc făceau impresie covârşitoare
asupra tineretului trecut prin experienţele sociale şi politice ale anului 1848. Ion al lui G. Sbiera
scrie: „Chiar de la prima sa apariţiune pe catedră, Aron Pumnul a fermecat inimile auzitorilor săi
şi le-a lipit de sine cu legături nedisolubile" (Aron Pumnul. Voci asupra vieţii şi însemnătăţii lui,
Cernăuţi, 1889, p. 61).
Eminescu a fost mult mai apropiat decât alţi colegi ai lui de Aron Pumnul. A locuit la
acesta, ca şi fraţii lui, de când a venit la Cernăuţi, în sept. 1858, şi s-a întors la acelaşi în 1865,
după ce părăsise pentru o vreme studiile, îl aflăm şi ca bibliotecar al bibliotecii elevilor, adăpostită
în casa profesorului, spre a fi ferită de confiscare. (Pentru date amănunţite şi precise, vezi Leca
Morariu, Eminescu - note pentru monografie, în Buletinul „Mihai Eminescu", Cernăuţi, 1930
şi 1931.)
v. l În Foaia Societăţii pentru literatura şi cultura română în Bucovina, din febr. 1866, p. 33-
35, se anunţă moartea lui Aron Pumnul cu cuvintele: „Ne-am îmbrăcat în doliu, căci avem
să dăm ştire de o cruntă lovitură a soartei! Pumnul nu mai este între cei vii..." Cuvintele
corespund versului lui Eminescu.
Epitetul „frumoasă" apare şi-n Bucovina de Alecsandri:
Fii în veci voioasă
Pre cât eşti de frumoasă!
poezie din 1865, publicată în Foaia Societăţii, din l martie 1865, p. 47.
în ce priveşte versificaţia, de observat că strofa, aşa cum este constituită, din patru
versuri iambice lungi şi un al cincilea de sase silabe numai, nu o aflăm în mod obişnuit în
poezia epocii. A avut poate ca model pe Sihleanu, care, în Gelozia, creează o astfel de
strofă, dar numai din patru versuri.
v. 2 Chiparosul (ciprul), închinat zeului infernal Pluton, este arborele doliului, împodobea
mormintele funebre, iar ramuri din el se înfigeau în pământ în faţa caselor îndoliate, până în
ziua înmormântării.
în cartea lui G. Reinbeck, Mythologie für Nichtstudierende, Eminescu, la 16 ani,
învăţa că chiparosul este „der Sinnbild der Trauer" (p. 65).
268
Este amintit pentru accentuarea ideii de tristeţe, şi-n poezia antică, de ex. în Vergiliu,
Eneida, III, 62-64, şi-n poezia modernă, de QK. în Byron, Cain, actul al III-lea, se. 1. Şi la
Bvron: „With cypress crown'd" (To Romance). Şi la Asachi, îi poezia lui din 1812, când a
pornit spre casă, după studiile harnice la Roma:
şi în loc de frunza cipresă, să încingeţi juna frunte
Cu laurul a nemuririi care creşte-n sacrul munte.
v.3 Aron Pumnul fusese bolnav mai mulţi ani, dar a luat parte la Adunarea de constituire a
Societăţii pentru literatura şi cultura română în Bucovina, ţinută la 11/23 ian. 1865, în
Cernăuţi, spunându-şi cuvântul în cursul dezbaterilor. .
George Hurmuzachi a arătat măreţia rolului educativ al profesorului de limba şi
literatura română: „întru adevăr, suferinţele cele mai simţitoare nu au putut abate pre mult
meritatul bărbat de a-şi închina profundul său spirit, întinsele cunoştinţe şi toată dragostea
si' înduioşirea inimii - chemării şi studiilor sale. Avântul şi înflorirea dulcii noastre limbe,
în dreapta armonie cu naţionalitatea, este cultul căruia sacrifică cu o sârguinţă nepilduită, cu
o perseverenţă de fier toate puterile sale; este idealul pe care neobosit îl urmăreşte cu
sufletul său cel plin de un nobil entuziasm" (Foaia Societăţii, 11/23 ian. 1865, p. 18).
George Hurmuzachi a propus adunării să se aleagă membri onorari ai Societăţii. Se aleg
dintre persoanele cu înaltă situaţie socială: mitropolitii Andrei Şaguna şi Alexandru Sterca
Suluţiu, L. Vasile Pop, preşedintele Tribunalului suprem din Transilvania, Andrei Mocioni,
episcopul Procopiu Ivacicovici, arhimandritul Popazu, consilierul Vincenţiu Babeş.
Dintre fruntaşii culturii şi literaturii sunt aleşi Gh. Bariţ, Timotei Cipariu, Aron
Pumnul, A. Treboniu Laurian, Al. Papiu Ilarian, V. Alecsandri şi D. Bolintineanu, şapte
personalităţi aşadar, ceea ce corespunde termenului de Pleiada folosit de Eminescu şi pe
care acesta l-a reţinut din Lepturariu, IV, partea I (1864), unde a apărut poezia lui Asachi
Pleiada - Odă către poeţii români (scrisă în 1845). Pentru Alecsandri şi Bolintineanu, cu
ocazia alegerii, această caracterizare: „poeţii iubiţi şi adoraţi de toată naţiunea, ale căror
versuri încântătoare vor pieri numai cu cel din urmă cuvânt român din lume" (Foaia
Societăţii, I, 11/23 ian. 1865, p. 19).
„Auros-auroasă" se întâlnesc în poezia epocii. La Bolintineanu, în Cozia, la Sihleanu,
în Barcarola. Expresia „pleiadă auroasă" este creată după model antic, în Vergiliu, Eneida,
II, 88, XI, 832-833: aurea sidera. în Horaţiu, Epoda, XVII, 41: sidus aureum.
v. 5 Comparaţia Pumnul — o stea este repetată în Lăcrămioarele învăţăceilor... în poezia I:
O stea încântătoare a învierii tale...
în poezia III:
Ţi-a răpit, vai! steaua ce cu înfocare...
Comparaţia trece în articolul din Familia în legătură cu moartea lui Pumnul: „Un stâlp al
culturii naţionale s-a ruinat; o făclie a luminării noastre s-a stins; o stea ivită pe orizontul
întunecos al românimii a apus" (Foaia Societăţii, II, 1866, p 64). Comparaţia este mai
veche. La Eliade, în Moartea lui Cârlova (Curierul românesc, 11 oct. 1831 şi Culegere din
scrierile lui I. Eliade de proză şi de poezie, din Buc., 1836):
O stea care răsare chiar dintr-al său apus. (Vezi şi St. Cuciureanu, Reflexe eliadiste în
poezia de început a lui Eminescu, în Studii şi cercetări ştiinţifice, Acad. R.P.R., filiala Iaşi,
1956 (VII), p. 50-51.)
v.6 Şi de participiu ca adjectiv se face abuz în poezie, mai cu seamă de Eliade: în undele-i
muginde; apele lui dorminde (Singurătate, în Meditaţii poetice dintr-ale lui A. de
Lamartine, Bucureşti, 1834). Se întâlneşte şi la Bolintineanu: la candela murindă
(Fecioara); şi stele albinde (Safira). Vezi şi G. Bogdan-Duică, Introducere, la ediţia
Eminescu, Poezii, Bucureşti, 1924, p. 13.
Exemple din Depărăţeanu: spuma fumândă, iarna degerândă (Haiducul).
269
La Eliade se întâlnesc adesea şi construcţiile de felul următor: Adesea secretul al umbrei
şi-al tăcerii (Poetul murind, în Atheneul român, 1866); Sorbit în armonia cetelor cereşti
(Moartea lui Cârlova). Şi apropierea între durerea după cel ce-a murit şi sunetul clopotului,
tot la Eliade:
Şi eu sunt metalul ce plânge după tine
(Moartea lui Cârlova).
v. 12 Expresiile obişnuite sunt: ceată de îngeri, cetele îngereşti. La Conachi: toată oarda
îngerească (Cercare de voroavă asupra omului).
La Alecsandri: Cu sfânta armonie a cetelor de îngeri (O noapte la ţară, în Lăcrămioare);
Horul blând de îngeri (în Glas din stele, Varia, 1874).
La Bolintineanu: Când eşti în locaşul cereştilor horuri (Herol).
La Creţeanu: Şi plin de armonie c-al îngerilor cor (Suvenire); în coruri de îngeri ce imnuri
dulci cânt' (Ideea morţii).
„A sferelor cântare" se referă la cântarea îngerilor, conform cu Liturghia Sf. Vasile cel
Mare: „Cântarea de biruinţă cântând, strigând, glas înălţând...", dar expresia este clasică,
antică. Eminescu n-o va fi cunoscut din Visul lui Scipio, fragment din Republica lui Cicero,
ci din Lanţul de aur de Onkel Adam, la a cărei traducere lucra în acea vreme: „Mintea-mi
pare tocmai ca un ţăran necioplit, care vârându-se într-un salon de bal, stă, mustră
înţelepţeşte totul şi care cu toate acestea preferă tonurile scripcarului din sat mai mult decât
acoardele pline ale orchestrei. Dacă ar putea să se vâre în ceriu, atuncea ar recenza muzica
sferelor şi ar rezona că îngerii nu cântă pe arpele lor cu destulă preciziune şi viată, sau că
corul cetesc e prea slab în bas" (publicată în Familia, 16/28 oct. 1866, p. 405).
v. 14 În Câmpiile Elisee, cei care au contribuit pe când erau în viaţă la înălţarea patriei, ştiinţei,
artei au fruntea împodobită cu cununi.
v. 17 Aron Pumnul s-a născut la 27 noiembrie 1818 în Cuciulata din ţinutul Făgăraşului,
v. 25 Eliseu, cu înţelesul de paradis. Cum concepeau anticii paradisul ştim din Eneida, VI, 638 şi
urm.:
Pot să ajungă în locuri voioase, în dulcea verdeaţă
A norocitelor lunci, în lăcaşuri adânc fericite.
Aer cu mult mai curat îmbracă tot câmpu-n lumină
Trandafirie, localnicii au al lor soare şi stele...
Nu trebuie să ne mirăm că în acesta poezie de tinereţe Em'nescu foloseşte şi expresie
antică. Avea cunoştinţele elementare de mitologie şi cultură clasică, în Lepturariu, voi. I,
din 1862, putuse să citească paginile de mitologie greco-latină ale lui Damaschin Bojincă.
Profesorul Ilie Luţia, fost coleg de şcoală cu Eminescu, şi-aminteşte de lecţiile lui Neubauer
în 1862-l863: „Neubauer fiind cam comod şi văzând că Eminescu ştia aşa de bine
mitologia grecească, mai ales poveşti ca expediţia argonauţilor, războiul troianic, Odiseu
etc., când avea să deie lecţiuni nouă, nu istorisea singur, ci, anunţându-se de obicei
Eminescu, îl punea pre el de povestea lucruri de acestea, ascultându-l ceilalţi elevi cu mare
atenţiune" (vezi Radu Sbiera, Almanach literar pe anul 1903, Cernăuţi, 1903).
După Stefanelli, Eminescu, şcolar, se instruia în mitologie din cartea lui G. Reinbeck,
Mythologie für Nichtstudierende. (Amintiri despre Eminescu, 1914, p. 38-39. Vezi date şi
în Leca Morariu, Eminescu - note pentru o monografie, în Buletinul „Mihai Eminescu",
Cernăuţi, 1930, p. 37 şi urm.)
DE-AŞ AVEA...
*n Familia, nr. 6, 25 febr./9 martie 1866, trimisă de M. Eminovici.
Acum Iosif Vulcan românizează numele şi introduce în literatura noastră pe M. Eminescu.
Poezia este însoţită de o notă a redacţiei: „Cu bucurie deschidem coloanele foii noastre acestui
june numai de 16 ani, care cu primele sale încercări poetice trămise nouă ne-a surprins plăcut".
270
*n ms. 2259, f. 30 se notează că poezia este compusă în 1865. Transcriind-o pe curat, poetul
îi da forma definitivă. Deosebirile în textul de tranziţie din Familia: v. 4: dulce; v. 5: cu iarbă
verde; v. 12: Alb ca neaua sinului; v. 21: Câtu-ţi. în refrenul strofelor, Eminescu renunţă la forma
noapte" din Familia, în textul definitiv, strofa a II-a este barată cu creionul în 1881, de aceea o
cuprindem între paranteze.
Eminescu a avut ca model Doina lui Alecsandri, cum se vede din repetarea cuvintelor:
De-as avea..." şi mai cu seamă din strofa a III-a, cum au arătat mai demult Anghel Demetriescu
(în studiul M. Eminescu din Literatură si artă română, 25 iunie - 23 sept. 1903, p. 359 si urm.) şi
apoi alţi cercetători literari. Este însă greşit ceea ce afirmă Leca Morariu ca fiind părerea lui
Anghel Demetriescu: „O searbădă copie după un searbăd model al lui Alecsandri" (Eminescu -
note pentru o monografie, în Buletinul „Mihai Eminescu ", Cernăuţi, 1931, p. 58).
Alecsandri alcătuieşte din elemente eterogene o compoziţie care reuşeşte să nu fie nici
doină de dragoste şi nici de voinicie. Vocabularul, ca şi temele fondului, ne îndreaptă spre
cântecele populare. Eminescu a procedat însă cu simţ critic, simplificând si aducând unitate în
ceea ce i se înfăţişa atât de artificial la marele lui înaintaş. Ca poezie de dragoste, deşi naivă, nu
este o simplă copie. Versficaţia este cea populară, folosită şi de Alecsandri în Doine.
Eminescu şi-a amintit poate şi poezia Făt-Frumos (Basme, 1855) de Bolintineanu, unde
strofa a II-a începe cu versurile: „De-as avea o feţişoară / Cu cosiţe gălbiori".
(Vezi si Radu Manoliu, Izvoarele motivelor şi procedeelor din poeziile lui Eminescu, în
Preocupări literare, nr. 4, l aprilie 1936.)
v. 11-12 La Creţeanu, în Toamna: Sânu-i e crinul alb, voluptos,
v. 1 7 La Bolintineanu, în Făt-Frumos: El zăreşte-o porumbiţă.
O CĂLĂRIRE ÎN ZORI
În Familia, nr. 14, 15/27 mai 1866.
În privinţa versificaţiei, Anghel Demetriescu (loc. cit., p. 363) a arătat că Eminescu este sub
influenţa lui Bolintineanu din poezii ca Gulfar si Fata din dafin.
În ceea ce priveşte fondul, O călărire în zori dezvoltă şi tema romantică numită de francezi
„la chevauchee", pe care-o avem şi-n Visul (în Suvenire) de Alecsandri şi 8 mart (Lăcrămioare)
de acelaşi poet.
v. 6 Sclipinde, iar mai încolo în v. 22: săltânde, forme de participiu cu rol de adjectiv.
v. 6-8 Rima: sân-rubin, la Bolintineanu, în Ziua onomastică (1865, Diverse).
v. 7 De lacrimi tezaur. Dizlocarea atributului este frecventă la Bolintineanu. Ex.: de paseri suave
cântări (O fată tânără pe patul morţii). Vezi şi G. Bogdan-Duică, Eminescu, Poezii, ed. cit.,
Introducere.
v. 11 Chloris este zeiţa florilor la greci, identică cu Flora de la latini. Eminescu ştie ce reprezintă
Chloris din G. Reinbeck, op. cit., p. 106. într-un studiu recent, Rolul primilor ani de scoală
în formarea intelectuală şi artistică a lui Eminescu (în Rev. de pedagogie, nr. 6, 1964),
Iosif Antohi arată ce elemente de mitologie a putut cunoaşte Eminescu din cartea lui
Reinbeck. Fără îndoială, de aici ştie despre Chloris, ca si despre Eco şi despre chiparos ca
arbore de doliu. Dar Diana, Endymion, Venus Anadyomene, Hyperion şi miturile poetice în
legătură cu aceste făpturi îi vor fi dat impuls imaginaţiei după lecturi de nivel mult mai
ridicat şi după cunoştinţe de artă din muzee străine.
v. 45 Cântecul are ritmul şi versul din O noapte la Alhambra de Alecsandri. (Radu Manoliu,
Izvoarele motivelor..., din Preocupări literare, nr. 4, l aprilie 1936.)
v. 55 Foma de optativ cu infinitivul amplu se foloseşte corect numai când auxiliarul se pune după
verb: zburare-aş.
În întreaga poezie sunt multe neologisme: ebenin, gigantic, balsam, divin, roze, bucle,
tandru, confie. Eminescu avea în Bolintineanu un exemplu (P. V. Hanes, Eminescu începător,
Buc., 1931).
271
Se poate admite că adolescentul Eminescu urma calea societăţii vremii, cu pasiune pentru
limba şi cultura franceză. I.M. Raşcu a scos în evidenţă mulţimea neologismelor în scrierile de
început ale poetului (Ecouri franceze în opera lui Eminescu, în Alte opere din literatura română,
Buc., 1938, p. 176).
I se cere lui Eminescu să urmeze ortografia de la Familia, după cum se vede clar din
comunicarea la „Poşta redacţiunii": „Cernăuţi. M.E. Vom primi toate cu bucurie, numai te rugăm
ca, încât se poate, să scrii după ortografia ce o urmăm şi noi" (nr. din 15/27 martie 1866).
Poezia se află şi-n ms. 2259, f. 35v.-37., datată 1866. Titlul: O călărire-n zori. Poetul
renunţă la forma: ziori din Familia. Scrisă pe curat prin 1870, a fost supusă ulterior la unele
modificări, de ex. strofele 2, 9 şi 19 sunt barate cu creionul. Faţă de textul apărut în Familia,
această formă de ms. este diferită în numeroase locuri şi constituie o variantă pe care-o dăm în
întregime:
O CALARIRE-N ZORI
1. A nopţilor rege cu faţa de maur
Ca iadul de hâd
El fuge - când zorile poarta de aur
Râzânde deschid.
2. Şi munţii ridic-a lor frunte stârpită
În cer răsăriţi
O frunte bătrână şi seacă - roşită
De zorii veniţi.
3. Pe umeri ei poartă pădurea cea verde,
Devale, drept brâu,
Molatec şi dulce prin câmpuri se pierde
Poeticul râu.
4. Roza alba auroră cu păru-i de aur
Diadem de rubin
Stropeşte râzândă de rouă tezaur
Pe-a florilor sân.
5. S-amestecă sufletul florilor albe
Se sorb şi se-mbin
Iar Chloris petrece prin buclele-i salbe
Pe fruntea-i de crin.
6. Şi răul suspină de blânda-i durere
Poetic murmur,
Pe-oglinda-i de unde răsfrânge-n tăcere
Fantastic purpur
7. Iar pasărea cântă suspine-imitândă
Un cântec de-amor,
Ecoul, a muntelui voce vuindă,
Răspunde cu dor.
272
8. Ca vântul de iute prin câmpure zboară
Călare pe cal
Un june. Pe braţe-i o dulce fecioară
Muiată-n voal.
9. Ca Eol ce zboară prin valuri şi ţipă
Fugaru-i uşor
Nechează, s-aruncă de spintecă-n pripă
A negurei flor.
10.I-ncongiură gâtul, o-atrage la sânu-i
Amantu-i frumos,
Ea doarme pe braţe cum doarme suspinul
În cântul duios.
11. Sau dacă nu doarme, ea ochii-şi închide
Prin gene privind,
Ferice ea plânge, prin lacrimi ea râde
La faţă roşind.
12. În talia-i dulce, subţire se lasă,
Se mlădie-uşor,
Molatece bucle de neagră mătasă
Pe umeri cobor.
13. Ea pare că doarme, coprinsă de braţe
De blânde visări,
Iar el pe-a ei frunte, pe palida-i faţă
'I dă sărutări.
14. Iar aeru-n munte, în vale vibrează
De cânt şi de-amor,
Căci el i se uită în ochii de rază
şi-i cântă cu dor:
15. „Ah! ascult-a mea iubită
înzeită,
Al meu cântec de amor
Ce-ntr-a nopţilor lumină
în grădină
Ţi-l cântam adeseori.
16. De-ai fi, dragă, vântul dulce
Care duce
Pe-a lui aripi foi de flori.
Aş fi foaia de pe-o floare
Şi-aş zburare
Dus de tine şi-al tău dor.
273
17. De-ai fi noapte-aş fi lumină
Blândă lină,
Te-as cuprinde c-un suspin,
Cu-al tău soare de iubire,
Cu-al tău mire
Ai visa zori de rubin.
18. De-as fi, mandră, râuşorul
Care dorul
Spune florilor din foi,
Te-as coprinde-n unda-mi caldă
Ca-ntr-o scaldă,
M-aş juca cu sâni-ţi goi. "
19. Ca Eol ce zboară prin valuri si ţipă,
Fugarul uşor
Nechează, s-aruncă de spintecă-n pripă
A negurei flor.
20. Copila s-apasă de-amantu-i mai tare,
Îl strânge la sin
Şi faţa-şi ascunde l-a lui sărutare
În păr ebenin.
21. Iar Eco îşi râde de blândele plângeri
De junii amanţi
Si răul repetă ca cântul de îngeri
în repede danţ:
22. „De-as fi, mândră, răuşorul
Care dorul
Spune fiorilor din foi,
Te-as coprinde-n unda-mi caldă
Ca-ntr-o scaldă,
M-aş juca cu sâni-ti goi. "
(Reprodusă şi-n ed. Perpessicius, Opere, I, 1939, p. 246 şi urm.)
DIN STRĂINĂTATE
În Familia, nr. 21, 17/29 iulie 1866.
Pare să fi fost scrisă la Cernăuţi (Leca Morariu, op. cit., Buletinul „Mihai Eminescu",
1930, p. 39), unde Eminescu se simţea „în străinătate" şi-şi îndrepta nostalgic gândurile spre
locurile copilăriei. După E. Dăianu (Eminescu în Blaj, Tribuna, din 5 mai 1902) poezia ar fi fost
scrisă la Blaj.
274
Nostalgia locurilor natale a mai fost cântată înainte de Eminescu: Creţeanu, în Cântecul
străinătăţii, Alecsandri, în Adio Moldovei.
Versificaţia este cea din întoarcere de Creţeanu, poezie care de asemenea are ca fond dorul
de ţară:
Destul mugi furtuna pe fruntea-mi încă jună;
Destule ploi de lacrămi, destule am vărsat,
Destule zile negre şi nopţi fără de lună
În calea-mi amărâtă eu vai! am numărat...
(vezi Radu Paul, Izvoarele de inspiraţie a câteva poezii ale lui Eminescu, Cluj, 1934, p. 7). Avem
însă aceeaşi versificaţie şi-n Miezul nopţii de Gr. Alexandrescu.
Influenta poeziei lui Creţeanu, Pe albumul doamnei A. F., este problematică. Poezia se află
numai în voi. Patrie şi libertate, din 1879, n-am găsit-o în revistele la care Creţeanu colaborează
între 1855 şi 1866, aşa că nu se poate afirma că Eminescu a cunoscut-o. Radu Paul, op. cit.,
stabileşte însă asemănări de temă şi expresie între Eminescu şi Creţeanu.
v. 8 „Dor nemărginit", în înţelesul popular pe care îl are expresia. Şi la Alecsandri, în O seară la
Lido (vol. Lăcrămioare).
Căci te iubesc, Elenă, c-o tainică uimire,
Cu focul tinereţii, cu dor nemărginit.
v. 12 „Din pragul căsuţei [lui Eminescu] se desemnează măreţ colinele din faţă acoperite cu păduri
bătrâne, care acum cad pradă securei hotărâte şi unor negustori fără de inimă" (citat după
Junimea Moldovei de nord de G. Bogdan-Duică, în Iubita de la Ipotesti, Buletinul „Mihai
Eminescu", 1930, p. 66).
v. 13 „La poalele colinelor se lămuresc locuinţele dese şi frumoase ale sătenilor din Ipotesti"
(ibid.).
v. 14 în Familia: domninde; greşeală de tipar, după cum se poate vedea şi din ms.
v. 15 Sihleanu, în Revederea, se bucură de aceleaşi bunuri la care Eminescu râvneşte: tovarăşii de
tinereţe (la Eminescu v. 2l-22), gârliţe şi pârâul (la Eminescu, v. 9-l0, 25), pădurea şi
păsările cântătoare (la Eminescu, v. 12, 26-27), vâlceaua şi dealul (la Eminescu, v. 9, 18-
19), visurile de viitor (la Eminescu, v. 16, 32). Şi tot Sihleanu, după ce enumera aceste
bunuri, se simte atât de bine: „într-a naturii simple plăceri", după cum Eminescu
şi-aminteşte de „plăceri mai naturale".
v. 16 La Alecsandri, în Dedicaţie, avem: „poetice simţiri".
v. 18 Valea natală din regiunea Ipotesti, la câţiva km de Botoşani.
v- 31 La Bolintineanu, în Lupta în pădure: Apoi ce puteţi a zice; în Sorin:
Tu poţi a-mi spune, în Domnul de rouă: trebuie a mă duce.
v. 32 „Visări de-un ideal" ar exprima prima dragoste din copilărie a lui Emineseu. Din străinătate
are legătură de fond şi de expresie cu versiunea manuscrisă pe care o dăm mai jos (vezi
îndeosebi strofa 8), şi cu altă încercare poetică din tinereţe Un roman (vezi G.
Bogdan-Duică, Iubita de la Ipotesti, loc. cit., p. 65-66).
În ms. 2259, f. 37-38 se află versiunea poeziei Din străinătate, cu unele forme deosebite şi
cu strofe în plus faţă de textul publicat în Familia. Această variantă, datată 1865 şi cu modificări
ulterioare, este barată cu creionul. Poartă nr. 33 în volumaşul ce-l pregătea Eminescu pentru
publicare prin 1870. Faptul că o barează însemnează, poate, că autorul îi prefera forma adusă la
cunoştinţa publicului în Familia.
275
Cum este o versiune deplin închegată, o transcriem aici, pentru interesul ei istorico-literar:
DIN STRĂINĂTATE
1. Când lumea-nveselită surâde, bea şi cântă,
Când toţi ciocnesc pahare cu ochi strălucitori,
Un suflet plânge-n parte şi dorul îl frământă
Căci patria-şi doreşte şi cămpi-i râzători.
2. Şi inima aceea ce geme de durere
Şi sufletul acela ce cântă amorţit
E inima mea tristă ce n-are mângâiere,
E sufletu-mi ce arde de dor nemărginit.
3. Să mai salut o dată colibele de paie,
Dormind cuiburi de vulturi pe stânci ce se prăval,
Când luna printre nouri, regina cea bălaie,
Se ridica prin codrii din fruntea unui deal.
4. As vrea să am colibă de trestii, mitutică -
În ea un pat de scânduti, pe el un pui de-odor
Să doarmă. Eu la munte să văd cum se ridică
Cu fruntea lui cea stearpă lovindu-se de nori.
5. Cu ea de braţi să treier câmpia-nfloritoare,
Unde a mele zile din raze le-am ţesut,
Unde-nvăţam din râuri murmurul de-ncăntare,
Unde-nvăţam din codri misterul cel tăcut.
6. Melodica şoptire a râului ce geme,
Concertul ce-l întoarnă al paserilor cor,
Foşnetul trist şi timid al frunzei care freme
Ele m-umpleau de cântec, cum mă umpleau de dor.
7. Visam... Adesea fruntea-mi de-o stâncă răzămată,
Priveam uimit în răul ce spumega amar
Şi azvârleam vro piatră în apa-nvolburată,
Rîdeam, cântam degeaba-plângeam chiar în zadar.
8. Apoi mi-aduc aminte... O zi de primăvară...
Şi m-am trezit în luncă c-un pui cu ochi de foc,
Cu părul negru-n coade, cu faţa zâmbitoare,
Ea-şi plecă ochii timizi — şi eu am stat pe loc.
9. Ce s-a-ntâmplat de-atuncea eu nu-mi aduc aminte,
Adesea însă noaptea când mai nebun veghez
Eu văd ca şi aievea: biserică — morminte,
Iar printre ele unul c-o cruce neagră văz.
276
10. S-a dus!... De-aceea însă as vrea încă o dată
Să yăd lunca cea verde, să vad valea de flori,
Unde ales de braţu-i, în noaptea înstelată,
Şedeam pe stânca stearpă spunăndu-i ghicitori.
11. Azi să ghicesc ce-i moartea?... Iată ce-mi mai rămâne.
Ştiu eu de ce-am iubit-o? Ştiu eu de ce-a murit?
Adesea nu dorm noaptea... Gândesc, răsgândesc bine
Şi nu ghicesc nimica cu capu-mi ostenit.
LA BUCOVINA
În Familia, nr. 25, din 14/26 august 1866.
v. 1 Alecsandri îşi începe poezia Bucovina din 1865 cu versul: Dulce Bucovină. Sion (în Suvenire
contimporane, cap. Din anul 1848) are şi versuri de adio către Bucovina:
O, dulce Bucovină! te las şi înc-o dată
Mă-ntorc cu întristare ţărâna-ţi s-o sărut.
(Revista Carpatilor, 1861, vol. II.)
v. 14 Credinţă antică (Parcele) pătrunsă şi la poporul nostru (Ursitoarele). Clotho ţine furca,
Lackesis toarce firul, iar Atropos îl taie. în credinţele poporului nostru, Ursitoarea toarce
firul vieţii, Soarta hotărăşte peripeţiile vieţii noului-născut, iar moartea taie firul.
v. 15 Dormita în loc de dormitau. Şi alţi poeţi ai vremii folosesc singularul. La Eliade, în
Visul:Ochii mi se deschide; la Bolintineanu, în O fată tânără pe patul morţii: Când florile
spune; în Mircea cel Mare şi solii: Cavalerii trage spadele din teacă; la Sihleanu, în Te
doresc: râuri ne desparte; la Depărăţeanu, în Hora: Junii şi alţii sta deoparte.
v. 18 Credinţa populară că fiecare se naşte sub o stea de care depinde desfăşurarea vieţii lui. Tema
l-a preocupat pe Eminescu, după cum vedem, încă de pe la 16 ani, iar într-un poem de mai
târziu, Feciorul de împărat fără de stea (1872), şi-a propus să ne povestească viaţa unei
fiinţe care nu-şi are steaua ei, reprezentând geniul, făptură unică în legătură numai cu
divinitatea creatoare.
v. 24 Poetul are şi cunoştinţe de mitologie nordică scandinavă. Va fi citit, poate, în biblioteca lui
Aron Pumnul, şi Istoria poeziei de Edgar Quinet, tradusă de G. Sion şi publicată în Revista
Carpatilor, voi. I din Bucureşti, 1860. Cum stăpânea bine limba germană, Eminescu putea
merge direct şi la scrierea lui Uhland, Geschichte der Dichtung und Sage, unde este scrisă
Valhala (voi. VII, p. 20): „Valhall, Odins weiter, leuchtender Saal, nimmt Diejenigen auf,
die im Steit und auf dem Wahlplatze gefallen sind. Sie heissen dann Einherier. Valhalls
Dach ist mit goldenen Schildern belegt. Die Balken blinken von Gold. Auch die
Speerschäften getäfelt. Abends erhellen blanke Schwerter den Saal, so dass es keiner
andern Erleuchtung bedarf."
Vaierul vântului este comparat de Eminescu cu un cânt din Valhala. Intrarea lui Odin
în Valhala este însoţită de cântări armonioase şi de freamăt al codrilor şi apelor.
SPERANŢA
În Familia, nr. 29, 11/23 sept., 1866, p. întâi a revistei.
v. 4 În ed, Ibrăileanu, C. Botez şi G. Călinescu: la sânu-i.
v. 7 cei dese - în loc de: celei dese. La Eliade, în Serafimul şi heruvimul:
277
Eu văz în tine pe păzitorul
Vechii restrişte cei strămoşeşti.
La Bolintineanu, în Preda Buzescu:
Ei se bat la raza stelei cei de foc
şi în Sie însuşi:
Focul stelei cei cereşti.
v. 28-29 Expresiile şi rimele: sânu-i de crin - păr ebenin, le-a folosit Eminescu şi în O călărire în
zori (v. 74 şi 76).
v. 39 La Bogdan-Duică şi Perpessicius: Şi face de uită.
În 1866 şi titlul Speranţa însemnează mult. în toată poezia lui Alecsandri, Bolintineanu
Sihleanu, Depărăteanu nu-l aflăm. Poezia Speranţa, scrisă de Creţeanu în 1849, a fost publicată
numai în vol. Patrie şi libertate, din 1879. Poezia a fost pusă în raport cu Hoffnung de Schiller.
(C.C. Giurescu, Geneza poeziei „Speranţa" a lui Eminescu, în Revista istorică română III, 1933,
p. 266.) Asemănarea de fond este numai în ideea comună că speranţa aduce mângâiere. Schiller
scrie despre speranţă, ca sentiment al fiecărei vârste, pe când Eminescu are în vedere categorii
sociale: închişii care suferă, mamele ce îşi strâng copiii la sân, marinarii pe marea în furtună,
credincioşii într-o viată după moarte. La Schiller, ideea propriu-zisă este dezvoltată rapid într-o
strofă care-i încadrată între altele două despre generozitatea speranţei.
S-a făcut apropiere şi între Speranţa şi Das Lied der Hoffnung, o traducere de Herder după
o antologie italiană (vezi G. Călinescu, Eminescu, Poezii, Bucureşti, 1938, p. 260). Şi aceasta este
o poezie de caracter general. Speranţa mângâie pe săraci, pe cei părăsiţi de prieteni şi de bucurie,
pe corăbierii în primejdie, pe ţăranul care-şi cultivă ogorul, ca şi pe cel prins în lanţuri, pe bolnav,
ca şi pe cel în cumpănă ori în înfrângere. Fiecare strofă are un refren care totodată îşi încadrează
poezia:
Hoffnung, Hoffnung, immer grünn!
Wen den Armen allesfehlet,
Alles weicht, ihn alles quălet,
Du, o Hoffung, labest inh!
Radu Manoliu, în Izvoarele motivelor..., loc. cit., scrie, după cum i s-a comunicat de Valentin
Bude, că ar fi asemănare de fond şi de ritm între poezia lui Eminescu şi Die Hoffung de Ferdinand
Freiligrath. N-am aflat în acest autor o poezie cu titlul menţionat.
MISTERELE NOPŢII
În Familia, nr. 34, 14/28 oct. 1866.
v. 3-4 Suspinânde, şopotinde: forme obişnuite în poezia de tinereţe a lui Eminescu. Vezi şi mai
sus.
v. 6 La Alecsandri, în Visurile (Lăcrămioare):
Câte inimi înflorite
La lumină vesel zbor
(vezi I.M. Raşcu, Eminescu şi Alecsandri, p. 44).
v. 12 în ed. Ibrăileanu, Botez şi Călinescu: din ninsori,
v. 19-20 şi aici, alegoria populară a morţii, privită ca o nuntă,
v. 28 A nopţii mire = geniul morţii.
278
SPRE SUVENIRE - fratelui Gregoriu Dragos
În Anuarul III al Soc. pentru cerea unui fond de teatru român, pe anii 1899-l900, Braşov,
1900, articolul Din juneţea lui Eminescu. Amintiri, atribuit lui N. Petra Petrescu.
Dedicând aceste versuri prietenului din Blaj, Gr. Dragos, Eminescu le-a scris pe foaia albă
dintr-o carte de Friederich Beck, Lehrbuch der Poetik fur hoher e Unterrichts - Anstalten, wie
auch zum Privatgebrauch, Miinchen, 1862.
Poezia este scrisă în vremea când Eminescu venise la Blaj pentru a-şi trece examenele unei
clase gimnaziale. Semnând: Eminescu, însemnează că improvizaţia este de după 25 febr./9 martie
1866 începutul colaborării la Familia. Date despre Eminescu din această epocă, în E. Dăianu,
Eminescu în Blaj. Amintiri de ale contimporanilor, Sibiu, 1914. Deşi nu s-a păstrat autograful
poeziei, nu este vreun motiv să credem că avem a face cu un apocrif.
v.2 Sentimentul din acest vers, ca şi din cele următoare: 6, 7 şi 9, nu se poate raporta la fapte
precise din viaţa poetului. Versurile arată o stare generală de dezolare a copilului rătăcitor
până pe căile Blajului, în sărăcie, necunoscut de nimeni şi fără perspectiva de a reuşi la
examenele pe care avea să le încerce.
v 11 De reţinut preţuirea prieteniei de către Eminescu; va apărea şi-n alte producţii din tinereţe.
Prietenia este cântată şi de Gr. Alexandrescu. Cu emoţie scrie despre prietenie Young în
Nopţile sale.
De remarcat cursivitatea versurilor şi limba simplă, neinfluenţată de Eliade ori de
Cipariu şi neîmpodobită cu neologisme caracteristice poeziilor apărute în Familia. De
remarcat şi lipsa de clişee mitologice. Simplitate şi sinceritate, dar totodată şi o formă
oarecum banală.
v. 15 La Blaj, prin sept. 1866, ar fi locuit în aceeaşi odăiţă cu Gregoriu Dragos, pusă la dispoziţia
lor şi a altora chiar acolo în şcoală (Dăianu, op. cit.).
HORIA
În ms. 2259, 34-34v., nedatată.
Prin 1870 a fost transcrisă în caietul orânduit spre publicare ca poezia a douăzeci şi noua.
A fost publicată şi comentată de Chendi în Preludii, 1903, şi apoi în Poezii postume, 1905,
p. 33-34. Toate variantele în ed. Perpessicius, vol. L, p. 491 şi 512; vol. IV, p. 7, şi vol. V, p. 12
şi urm.
Intenţia de glorificare a lui Horia apare, prin 1866, într-o încercare poetică â cărei temă nu
este suficient de clară, dar Horia reprezintă evident ideea libertăţii. Desprindem de aici, din ms.
2258. f. 223-223v., două strofe:
Mormânt era odată şi naţia română,
Fiinţa cea nebună fu Horia al meu
Ce arunca în hohot cu fulgerul în mână
Blăstem lui Dumnezeu.
Ţinând în braţu-i falnic o cumpăn-a dreptăţii
De-o parte puse gândul de foc al libertăţii
în alta spada sa
Şi marea sa idee eterică, uşoară
În cranul omorârei o umple d-o măsoară
Cu spada lui cea grea.
279
Notele care însoţesc o primă încercare a poeziei Horia în ms. 2262, f. 4, arată că Eminescu
avea în gând un ciclu intitulat Monadele, după cum plănuia şi un Răsunet - Iancu. Din aceasta
din urmă se pare că fac parte patru versuri:
Şi Carpaţii mândri înveliţi de nor
Îşi spuneau prin tunet gândurile lor.
Tot atunci la flăcări ce se potoleau,
Inime române falnice fierbeau.
Versurile au intrat apoi în compoziţia Horia, pe care, transcriind-o în ms. 2259, poetul a
organizat-o ţinând seama de indicaţiile din ms. 2262 în privinţa ordinii strofelor.
Transcriem din ms. 2262, f. 4 însemnări tot de prin 1866, din care se vede că Eminescu,
gândind mitic, proiecta un poem mai vast, în care ar fi intrat desigur şi episoadele „Horia" şi „lancu":
„Italia. Lumea schimbată la faţă; pământul în delir, soarele beat. Limba ei, muzica celui mai mare
maestru a ei, muzica [lui Dumnezeu], nu e decât limba română pusă-n muzică, limba română
măsurată pe note, limba română cântată în apoteoza unei feerii. Vulturul Gloriei romane a smuls
inima din Roma murindă, spre a o readuce la Dumnezeu de unde venise. Dar setos de victorii, el
se repezi asupra unui gigantic Taur, îl rupse în bucăţi, îl omorî, dar lăsă că cadă inima Romei în
pământul taurului (Bourilui). Acel pământ era Dacia."
Elogiul limbii italiene şi sub această formă: „Io amo la lingua italiana parche ella e la
musica di piu grande maestro del mondo, la musica di Dio".
FRUMOASĂ-I...
În ms. 225P, f. 34v.-35, datată în 1866. Publicată întâi de Chendi în ed. Poezii postume,
1905.
v. 1 Elementele descriptive sunt acumulate, dar tabloul rămâne prea mult general.
v. 2 Stârpit de... Expresia revine sub pana lui Eminescu şi în alte încercări poetice.
v. 24 Expresie plină de noutate.
v. 35-36 Floare - crin- sân, şi-n De-aş avea..., v. 11-12.
v. 37-38 Caracteristică prospeţime a sentimentului.
LIDA
În ms. 2259, f. 35-35v., nedatată, dar nu poate fi decât tot de prin 1866.
Câteva uşoare prefaceri sunt de prin 1870, epoca transcrierii. Tipărită întâi de A.C. Cuza m
ed. Opere complete, Iaşi, 1914. Stefanelli, în amintirile sale, ne informează că Eminescu sena
poezii de prin 1864. Leca Morariu crede că Uda ar putea fi dintre acestea (Buletinul „Mihai
Eminescu ", 1931, p. 60; Eminescu - note pentru o monografie). Eminescu, prin 1870, îşi pregătea
un volumaş de poezii, transcrise cu îngrijire (multele modificări sunt ulterioare) şi a avut buna
idee de-a nota pentru unele şi data compoziţiei; nu avem datarea nici uneia cu anul 1864, însă sunt
unele datate 1865: De-aş avea... şi Din străinătate.
v. 15—16 Corectarea făcută de Perpessicius: „Cum pescarul... Cu-al ruinei" nu este necesară.
280
ONDINA
(Fantezie)
În ms, 2259, f. 21 v. - 25. Pentru această compoziţie, poetul a utilizat o alta intitulată Serata
din acelaşi ms., f. 3v.-7v.
Amândouă compoziţiile sunt datate: oct. 1866. Ondina a suferit prefaceri ulterioare, i s-au
adaos exerciţii marginale şi, în această versiune, a intrat, în parte, într-o compoziţie de mai târziu,
Eco, din ms. 2259, f. 210-215, 207, 216-218 şi 82-85. întregul material în ed. Perpessicius, vol.
I, p.454 şi urm.; p. 471 şi urm, şi vol. V, p. 26 şi urm.
Ondina are şi un titlu ulterior: Ecoul din fereastră. Reproducem poezia aşa cum este la
transcrierea primă, căci numai sub această formă îşi păstrează independenta fată de Eco.
Publicând, în Voinţa naţională, din 25 dec. 1904, şi în Poezii postume, 1905, o
Ondină combinată din diferite variante, Chendi o pune în legătură cu literatura romantică şi
cu legenda despre zâna Loreley, exteriorizată artistic în poezia lui Heine. Motivul este de
circulaţie largă. Ondina este o eroină a mitologiei germane şi scandinave şi, ca zână a
adâncimilor apelor, atrage pe pescari şi pe cei care trec pe maluri şi-i duce în palatul ei de
cristal. La Motte Fouqué a scris Ondine (1811) cu o eroină îndrăgostită de un muritor, pentru
care primeşte să fie, şi ea, muritoare. Partea de romantism, gustată mult de epocă, este aceea în
care Ondina suferă în dragostea ei şi-şi găseşte liniştea în moarte. După lucrarea lui La Motte
Fouque s-au compus opere de Hoffmann (1818) şi de Lortzing (1845). Sub aceeaşi influenţă
este Gautier în L'Ondine et le Pecheur (1841) şi Jean Giraudoux în Ondine (Paris, 1939).
Motivul a inspirat pe Puşkin într-un poem, după care A. Dargomyjski a compus Rusalka
(1856). în literatura română avem un motiv asemănător în Sirena lacului de Asachi, sub
influenţa lui Adam Mickiewicz (după D. Caracostea). D. Dăscălescu a publicat în Zimbrul, din
6 dec. 1851, o barcarolă, Ondina. Numele i-a devenit familiar lui Eminescu şi prin nuvela:
Undine de Fernando Fenneberg, apărută în traducerea Lucreţiei Silvianu, în Familia, din 12/23
sept. 1866 şi urm. A putut să-l cunoască şi din La Trilby Zburătorul, balada lui Hugo, tradusă
de C. Negruzzi.
Ondina apare ca personaj în variantele compoziţiei amintite, dar şi-n fragmentul în proză
Umbra mea (ms. 2255, f. 184-l85) sub numele de Onde: „Onde, zisei eu încet netezindu-i părul
ei de aur. Onde, ştii tu ceva, vino cu mine în lună, vom trăi aşa de fericiţi acolo, neconturbaţi de
nimeni, tu pentru mine, eu pentru tine, din visurile noastre vom face castele, din cugetările noastre
mări cu miliarde de unde, din zilele noastre veacuri de fericire şi de amor." (vezi D. Murăraşu,
studiu introductiv la Eminescu, Scrieri literare, Craiova, 1935, p. XXIX). Motivul Ondinei
străbate şi în Muresanu, varianta din 1876.
v. 9-48 Versurile, uşor prefăcute, intră în compoziţia Eco.
v. 64 Într-o notă, Eminescu precizează: „Regele Lynos".
În Familia, din 17/29 iulie 1866, V. Ranta Buticescu începe publicarea unui articol mai
lung Datinele poporului român, în care este vorba şi de „Lin Lin marmalin" (vezi ed.
Perpessicius, vol. I, p. 250). Este posibil ca Eminescu să fi cunoscut studiul lui Odobescu
din Revista română, 1861, Răsunete ale Pindului în Carpaţi, în care autorul urmăreşte tema
Linos în literatura greacă şi latină şi o pune în legătură şi cu Mioriţa. De aici îşi ia V. Ranta
Buticescu datele pentru articolul din Familia.
Şi în Die Gotter Griechenlands de Schiller: „Linus Spiel tont die gewohnten Lieder..."
v.99 Arpe, cântece, serafi, muzica sferelor: vezi şi nota la La mormântul lui Aron Pumnul, v. 13.
În Noaptea XXIII, Young scrie şi despre armonia sunetelor care străbat spaţiile cereşti şi
281
farmecă auzul, în Faust, partea a II-a, actul I, Mefistofeles către astrolog: „Du kennst den
Takt, in dem die Sterne gehn"...
v. 103 La Perpessicius: Şi din colorile.
Pentru cântecul - v. 139-l62 - care poartă titlul Cântul Casandrei, avem şi o formă
independentă, cu titlul Cântecul lăutarului, ms. 2259, f. 39v.-40, de prin 1871:
Ca povestea cea sărmană
Care nimeni n-o-a-nţeles,
Trec prin lumea tristă, vană,
Cum prin secoli un eres.
5 Sunt ca lira spartă-n stâncă,
Sunt ca glasul din pustii,
Sunt ca marea cea adâncă,
Sunt ca moartea între vii.
Dintre chinuri ce mă-neacă,
10 Eu sorbeam mirul curat,
Cum o lebădă se pleacă,
Bând din lacul îngheţat.
Dar cu moartea cea adâncă
Azi eu schimb al vieţi-mi gând,
15 Am fost vultur pe o stâncă,
Fire-aş cruce pe-un mormânt.
Care-i scopul vieţii mele,
De ce gându-mi e proroc,
De ce ştiu ce-i scris în stele,
20 Când în van lumea o-nvoc?
Crucea-mi pară gânditoare,
Parca arz-a vieţii-mi tort,
Căci prin neguri, mormântare
Voi să-mi văd faţa-mi de mort.
25 Doar atunci când prin lumine
M-oi sui la Dumnezeu,
Veţi gândi şi voi la mine,
Cum am fost în lume eu.
Publicat în ed. Perpessicius, vol. IV, p. 72; note în vol. V, pe 59, şi-n ed. Opere alese, vol.
II. p. 77.
282
l
CE-ŢI DORESC EU ŢIE, DULCE ROMÂNIE
În Familia, nr. 14, 2/14 aprilie 1867.
2 La Bolintineanu, în Baia: Ţară de mari fapte, ţara mea frumoasă
5 O aluzie, poate, la versurile lui C. Negruzzi, din Eu sunt român:
La masă beau adesea vin străin —
Tocai, Bordo, Şampanie iubesc.
Dar mai ales prefer vinul de Rin,
Dacă nu am Cotnar şi Odobesc;
Când însă am, desert pahare pline,
Apoi încep să cânt vre o manea,
Şi sunt tot beat cât ţin zilele-amare!
Eu sunt român, mi-e dragă tara mea!
(Apărută în România literară din 16 aprilie 1855).
v. 7 Este parafrazarea zicerii: „Apa trece, pietrele rămân", pusă de Alecsahdri ca moto la cap. II
al poemului Sentinela română (vezi I.M. Raşcu, Eminescu şi Alecsandri, p. 44).
v. 10-11 Eminescu şi-aminteşte de Hercule care retează capetele monstrului din Lerna.
v. 17 şi urm. Cunoştinţele mitologice din această strofă sunt îndoielnice, de aceea versurile par
obscure, îngerul de pace şi deci al concordiei, al iubirii, nu poate fi decât Atena (Minerva).
în mod firesc ea apare ca un sprijin, ca o" prietenă a Vestei, zeiţa căminului domestic.
Despre Vesta, Eminescu putea şti următoarele din cartea lui Reinbeck: „Sie ist das Sihnbild
des Feures und soll die Menschen gelehrt haben, sich desselben zu häuslichen
Berrichtungen zu bedienen, daher ihr auch der Herd În jedem Hause geheiligt war (p. 87)"
şi: „Vest wird vorgestellt als eine ehrwürdige Matrone mit verschleiertem Gesichte und
ener Fackel in der Hand, oder einer brennenden Lampe" (p 88).
În luptă cu Ares (Marte) nu poate fi decât Atena, dar aceasta nu poartă o lampă, ca Vesta.
Putem înţelege numai alegoric că Minerva purtătoare a făcliei inteligenţei învinge forţa brutală a
zeului discordiei şi luptelor.
în Iliada, Atena este continuu rivala lui Ares, ale cărui planuri le încurcă. De îndată ce
divinităţile vin faţă în faţă, Atena iese învingătoare - ea răstoarnă pe Ares din teleagă (vezi Iliada,
c. XXI).
în Odiseea (XIX) Atena apare ţinând o lampă, pentru a lumina calea lui Ulise şi lui
Telemac. Pe monedele de la Ilium Novum, Atena figurează ţinând în mână o făclie, dar Eminescu
nu putea avea în tinereţea lui aceste cunoştinţe.
Numai rămânând la o interpretare alegorică, versurile pot avea un înţeles limpede.
LA HELIADE
În Familia, nr. 25, 18/30 iunie 1867.
Poezia este scrisă la sfârşitul anului 1866 si-i trimisă la revistă cu prilejul împlinirii de către
Eliade a vârstei de 65 de ani (6 ian. 1867), eveniment care scăpase multora dintre cei ce aveau mai
multe motive decât Eminescu să-şi aducă aminte de bătrânul bard. Nu şi-a amintit de el nici
Familia, căci poezia apare numai la jumătate de an după aniversare.
În ms. 2259, f. 39, Eminescu transcrie poezia sub titlul Os magna sonaturum şi-i aduce
numeroase prefaceri ulterioare, fără să ne dea impresia că ajunsese la ceva definitiv. O nouă
283
poezie închinată lui Eliade, Tăceţi! cearta amuţească, din ms. 2286, f. 3l-33, este de după
moartea lui Eliade (27 aprilie 1872).
v. 3 Cuvântul „bard", cu înţelesul de poet naţional, cântăreţ al eroilor şi faptelor mari, a pătruns la
noi înainte de Eminescu. Cunoscându-l din Nopţile lui Young ori din poeziile lui Byron
Creţeanu l-a folosit în dec. 1847, scriind Cântarea barzilor la mormântul bătrânului
Mircea. Acelaşi poet, în La V. Alecsandri: Tu, bard al României (în Revista Carpaţilor din
1861)
Bolintineanu a scris un basm în versuri Doamna lui Negru şi bardul (1855).
V. 6 Este vorba de focul sacru al altarului zeiţei Vesta. Epitetul ornant al Zeiţei este cel clasic
obişnuit:
Şi cu căţui de tămâie şi bună făină se-nchină
Zeilor lari din Pergam şi altarelor Vestei cei albe.
(Eneida, V, 744-745)
v. 10 Corectarea versului, conformă şi cu ms., este adusă de Perpessicius în ediţia sa, vol. I, p. 17
spre deosebire de ceilalţi editori care dăduseră forma greşită din Familia: o ghirlandă.
Forma se întâlneşte la poeţii epocii. La Eliade, în Poetul murind (după Lamartine), 1866:
Peste curând cu dânşii trăi-voi a viaţă; la Depărăţeanu, în Haiducul; a flintă, în Cancion: a
velă, în Calul: a coasă.
v. 20 Aluzie la lamentaţiile profetului Ieremia, care prezice ruina Ierusalimului şi captivitatea
babilonică (vezi cartea Ieremia în Vechiul Testament).
v. 22 Erato era muza elegiei, dar Eminescu, în v. 24, face aluzie la cea mai violentă satiră a lui
Eliade, scrisă împotriva lui Gr. Alexandrescu (Ingratul). Aici se află „blăstemul":
Aşa să-ţi petreci viaţa într-un dispreţ de sine,
Gonit în veci de cuget ce-n veci ai înfruntat,
Ocara arzătoare în buză-ţi o vei ţine,
Pe fruntea-ţi fratricidă s-arăţipe vinovat.
Să urli de turbare când ţi-or cădea blesteme
A două inimi calde ce tu le-ai desunit
şi-n viaţa de acuma şi-n cea de apoi vreme;
Să tremuri ca un câine în rane schilăvit.
Ca molipsit de crime, veninul s-aibi în tine,
Şi-n casele ce intri să vezi a curaţi
Ca urmele de şarpe şi urma după tine,
Cu apa cea sfinţită în preajmă a stropi.
Pribeag vei fi în lume, fără lăcaş, culcare
Şi cin' te va atinge se va simţi turbat;
Nici viermii în mormântu-ţi nu vor afla mâncare,
Că vor muri d-otravă a trupu-ţi veninat...
(Ingratul a apărut m Curierul de ambe sexe, periodul II, 1839, p. 74 şi urm.)
284
NU E STELUŢĂ
În ms 2259, f. 32, datată: 1867. în ed. Opere complete, Iaşi, 1914, p. 82.
v. 4 Musset a mers mai departe cu fantezia când a pus iubirea la baza mişcării armonioase a stelelor:
La plus faible de vous, quand Dieu vous a créées,
A voulu traverser les plaines éthérées,
Pour chercher le soleil, son immortel amant.
Elle s 'est élancée au sein des nuits profondes,
Mais une autre l 'aimait elle-même — el les mondes
Se sont mis en voyage autour du firmament.
Iată cum exprimă ideea poetică Young, într-o notă la Noaptea XXI: „Les astres, en sortant
des mains du créateur, reculèrent de respect à sa vue et s'éloignèrent dans l'espace à des distances
immenses. Tandis que le respect les éloigne, une douce et forte attraction les entraîne vers lui.
Brillants des rayons qu'ils empruntent de son éclat divin, ils toument autour du Pere éternel du
soleil, faisant toujours effort pour s'en approcher..."
Poeţii noştri din sec. XIX au cunoscut pe Young după versiunea franceză.
Amintim şi versurile lui Schiller în Fantasie an Laura:
Sphären in einander lenkt die Liebe,
Weltsysteme dauern nur durch sie.
v. 7 Ediţiile transcriu greşit: atom.
v. 10 Să reţinem acest accent de pustiire sufletească, exprimat încă din adolescenţă.
DIN LIRA SPARTA...
În ms. 2259, f. 32-32v., datată 1867. în ed. Opere complete, Iaşi, 1914, p. 82.
v. 7 Nunta ca alegorie a morţii şi-n Speranţa, v: 20.
v. 12 Aceeaşi pustiire sufletească şi în Nu e steluţă.
Şi Din lira spartă face parte din caietul transcris prin 1870, ca poezia a XXV-a.
În ms. 2254, f. 18v. în ed. Perpessicius, vol. IV, p. 12; note în vol V, p. 16.
„Filosofia" este în fond expresia dorinţelor unei tinere fete. Se simte cuprinsă de
sensibilitate mistică în faţa divinităţii stelelor, admiră puterea creatoare de lumi, acestea
apărând ca nişte candele aprinse pentru slăvirea Creatorului, dar ceea ce-o stăpâneşte mai
presus de orice este legea iubirii, şi ei înţelege să i se supună, pentru a fi o făptură fericită, cu
rost m natură, capabilă să mângâie fruntea şi să înfrumuseţeze viaţa unui iubit. De la această
copilă până la aceea care va face poetului un blând reproş: „Iar te-ai cufundat în stele..."
distanţa nu e prea mare.
LA O ARTISTĂ
În Familia, nr. 29, 18/30 august 1868.
Concepută prin 1866 şi transcrisă prin 1867 în ms. 2259, f. 3-3v. prezintă puţine deosebiri
faţă de textul apărut în Familia:
v.23: O furtună...; v. 28: Angelii... Deosebiri multe sunt de ortografie.
285
Nu se poate şti precis de care artistă este vorba în versurile lui Eminescu. G. Bogdan-Duică
a identificat-o întâi ipotetic cu Măria Vasilescu (Viaţa românească, nr. 12, din 1924, p. 383-393
Multe şi mărunte despre Eminescu), iar mai pe urmă cu Eufrosina Popescu (Buletinul „Mihai
Eminescu", 1932, p. 109 şi urm.). Perpessicius, în ediţia sa, voi. I, p. 265 şi urm., pune la îndoială
cele două ipoteze şi stabileşte definitiv că o a doua poezie, La o artistă(ms. 2259, f. 26), este scrisă
pentru artista Carlotta Patti.
Poezia este puţin originală ca expresie şi dacă Vulcan ar fi cunoscut mai de-aproape La
mormântul lui Aron Pumnul, unde Eminescu foloseşte acelaşi lexic, poate că n-ar mai fi
publicat-o în Familia.
v. 23-24 La Sihleanu, în Strofe:
Ce muge ca furtuna, când biciuie trufia.
v. 26 Despre „cântarea sferelor" vezi La mormântul lui Aron Pumnul, v. 13.1.M. Raşcu găseşte în
această expresie un ecou lamartinian (Convingeri literare, p. 145).
VIAŢA MEA FU ZIUĂ
În ms. 2259, f. 25v.-26. în ed. lui Chendi Poezii postume, Buc., 1905. Eminescu
ortografiază în ms.: vieţa.
v. 14 Versul indică dragostea pentru o artistă. Poezia este transcrisă prin 1869-l870, dar poate fi
concepută cu luni înainte, în epoca poeziei celeilalte, apărută în Familia din 18/30 august
1868, La o artistă (vezi notele la această poezie).
NUMAI POETUL...
În ms. 2262, f. 8. în ed. Perpessicius, vol. IV, p. 459; note în vol V, p. 566. Titlul dat de
Perpessicius.
Strofa a II-a nu este dusă la desăvârşire, dar îşi capătă întreaga semnificaţie dacă-i pusă în
raport cu poezia De câte ori, iubito... Acum, în 1868, poetul se compară cu o pasăre biruitoare
peste nemărginire, şi-şi răspândeşte cântecul, în 1879, imaginea caracteristică este:
O pasăre pluteşte cu aripi ostenite...
AMORUL UNEI MARMURE
În Familia, nr. 33, 19 sept./1 oct. 1868, p. 383.
Bogat în date interesante este studiul lui G. Bogdan-Duică, Amorul unei marmure, m
Buletinul „Mihai Eminescu", 1931, p. 65 şi urm. Titlul este sugerat de o piesă franceză care s-a
jucat la noi, la Bucureşti, şi la Iaşi, între anii 1862 şi 1868: Les filles de marbre de Theodore
Barrière şi Lambert Thiboust. Autorii au pornit de la o fabulă antică al cărei erou principal este
Phidias, dar i-au dat coloratură modernă şi modificări adecvate. Iată după Bogdan-Duică,
subiectul general al piesei şi interpretarea acesteia: -„Acum la Paris. Aici Aspasia revine ca
Marco, Diogene ca Desgenais, Phidias ca Raphael, tot sculptor; iar Gorgias este un conte bogat. O
fostă Thea, acum Maria,, reprezintă amorul ideal. Raphael se amorezează de-o Marco, femeie
ce-aleargă numai după aur. Marco prăpădeşte şi talentul şi aurul lui Raphael, şi torturează apoi pe
286
amicul său. Rănit mortal, Raphael se retrage. Marco jubilează că el pleacă; însă, auzind că el a
plecat spre Maria cea pură, hotărăşte să se răzbune. Bietul artist ajunge acasă, ia dalta şi încearcă a
lucra iarăşi, a-şi reînvia talentul; în zădar, în inima sa acum e gol, în mintea sa e neant: El moare
în braţele lui Desgenais.
Cuprinsul piesei lui Barriere limpezeşte pe deplin si reflexul din poezia Amorul unei
marmure: Poetul de talent fusese dispreţuit; pentru ca ea să fie a lui, el ar fi trebuit să fie un rege
(asirian!) bogat putred de aurii avuţii, ca Gorgias, ca contele francez; despreţuitul îşi răzbună
durerile găsindu-i şi artistei române prototipul: Marco - Aspasia, Phrine, Lais. Titlul Amorul unei
marmure ne apare astfel ca o ironie, ca o critică a săgetatului Eminescu."
Poezia a fost cunoscută, înainte de-a apărea în Familia, de I.L. Caragiale, care ştia că era
destinată unei actriţe. Se crede că aceasta ar fi Eufrosina Popescu. Să notăm însă că, deşi a apărut
"n 1868, poezia este, în primele ei forme, de prin 1866 şi cu modificări din 1867. (Materialul
documentar este publicat de Perpessicius în ediţia sa, voi. I, p. 268 si urm.) Să mai notăm că, după
povestirea lui Caragiale, poezia n-ar fi impresionat nicidecum pe artistă, ceea ce n-a rămas
indiferent pentru Eminescu. Sfârşitul poeziei exprimă o stare sufletească posterioară atitudinii reci
a artistei. Si aceasta nu mai este în acord cu relatarea lui Caragiale: „îi trecuse ciuda regelui
asirian si acum se bucura în linişte de avuţiile şi strălucirea lui" (în Nirvana).
G. Bogdan-Duică, în articolul Multe si mărunte despre Eminescu, din Viata românească,
1924, p. 383 si urm., dă o lămurire temeinică: „Trupa părăsise Banatul, când Familia din 19
sept./1 oct. publică încă o poezie, Amorul unei marmure, al cărei cuprins trebuie pus în
legătură cu al poeziei La o artistă. Aceasta este o realitate cântată cu deplină transparenţă; acea
învăluire a sentimentului în fantasticul atât de caracteristic pentru Eminescu cel tânăr. Poeziile,
chiar de-ar fi de inspiraţie mai veche - în prelucrarea lor din 1868, adică în forma lor din
Familia, sunt mici hârburi din oglinda sufletului său în timpul migraţiei artistice prin Ardeal şi
Banat."
Titlul Amorul unei marmure a fost apropiat de acela al unei poezii de Depărăţeanu, A une
fille de marbre, o satiră vehementă şi vulgară scrisă la Paris în 1857 (vezi Al. Ciorănescu,
Alexandru Depărăţeanu, Buc., 1936). Probabil că Depărăţeanu a cunoscut la Paris piesa lui
Barriere si Thiboust, jucată începând din 1853.
Numai pentru lămurirea stării psihologice din poezie, şi nu pentru a stabili un izvor al
acesteia, amintim că-n romanul lui Balzac, La peau de chagrin, Raphael simte chinurile sărăciei
care-l împiedică să se apropie de bogata şi recea Fédora. Şi aceasta pare „o statuie de marmoră",
este „la femme sans coeur" care surâde doar în faţa efuziunilor sentimentale ale adoratorului ei:
„Je le regardai pendant un moment en lui dardant tout l'amour auquel je renonçais. Elle était
debout, et me jetait son sourire banal, le détestable sourire d'une statue de marbre, paraissant
exprimer l'amour, mais froid."
De o „inimă de marmoră" Eminescu şi-aminteşte şi după 1875, în Visul unei nopţi de iarnă,
în care intră şi date biografice: „Degeaba se închina la luceafărul dimineţii sale, degeaba la
luceafărul serilor... Luceafărul era o păpuşă... coeur de marbre ".
v. 32 Anghel Demetriescu (ari. cit.) a observat asemănarea de expresie între v. 29-40 din această
poezie şi O seară la Lido de Alecsandri:
Şi tu, o, vis ferice a tinereţii mele!
De-ar fi-n a mea putinţă să fac precum doresc,
As pune pe-a ta frune un diadem de stele;
As pune sub picioare-ţi un tron dumnezeesc.
Căci te iubesc, Elenă, cu-o tainică uimire;
Cu focul tinereţii, cu dor nemărginit,
Cu lacrimi şi credinţă, cu dulce fericire,
Cu tot ce este-n mine putere de iubit!
287
În tine cred, Elenă, precum credeam odată
În glasul maicii mele, în sfântul ei amor;
Precum în soare crede natura-ntunecată,
Precum un geniu falnic în falnic viitor.
Îndreptăţită este şi critica lui Anghel Demetriescu: „De vom compara prototipul cu imitaţia
vom vedea că acolo unde Alecsandri este limpede şi senin, unde el face să se oglindească cerul
într-o lacrimă, Eminescu se zbate în imagini exagerate şi în expresii violente. Pe când Alecsandri
pune pe fruntea iubitei sale «un diadem de stele», Eminescu ar pune «un diadem de foc», fără să
cugete la efectele teribile ale acestei podoabe" (ibid.). Ar fi fost totuşi cazul ca severul critic să
arate şi că Amorul unei marmure este dintre primele încercări ale unui adolescent,
v. 35 Şi-n versiunea ms. 2262, f. 1, avem: orgie, în unele ediţii a apărut greşit: urgie,
v. 4l-44 Depărăţeanu îşi termină poezia A une fille de marbre cu ură şi dispreţ:
Tu marmur-însă nu eşti, o! nici granitul tare,
Ceva să poată face din tine-artistul care
Te-aboră, piatră vilă, scuipată când de nori,
Vai! când de trecători.
În contrast cu Depărăţeanu este Creţeanu în La o frunză uscată:
Iubesc din suflet o altă fată
Dar ea nu ştie sau n-o arată:
A iubi astfel, e vai! un chin!
Alerg în urma-i, sărmană foaie,
Precum mergi însăţi pe vânt şi ploaie:
Astfel durerea mi-o mai alin!
JUNII CORUPŢI
În Familia, nr. 4, 31 ian./12 febr. 1869.
Este concepută mai demult, din 1866-l867, după cum se poate deduce din ms. 2259, f. 9v-
11 v. Poezia este în primul rând glorificarea luptei pentru libertate şi independenţă a Italiei, care,
prin politica lui Victor Emanuel II şi a lui Cavour, ajunsese la unitate. Dar poezia se referă şi la
fapte precise din istoria Italiei a acelei epoce.
Comandând un corp de voluntari, Giuseppe Garibaldi operează, în 1866, în Tirol şi suţine
lupta cu austriecii. Plănuia să debarce pe celălalt mal al Adriaticii şi să răscoale pe unguri. Era în
apropiere de Trento când s-a semnat armistiţiul între Italia şi Austria, aşa că a trebuit să se retragă
şi să se exileze. Chestiunea romană l-a preocupat statornic pe Garibaldi; spre Roma mergea
gândul lui, ca şi al tovarăşului de luptă revoluţionară Mazzini, socotind cetatea eternă ca adevărata
capitală a unei Italii unite şi independente. La congresul internaţional al păcii, în sept. 1867, la
Geneva, Garibaldi declarase decăzut dreptul pontificalilor asupra Romei, în aceeaşi lună ajunse în
fortăreaţa de le Alessandria, de unde scapă, se refugiază la Caprera, dar, cu toată paza din jurul
lui, se pune în legătură cu prietenii din Roma.
Fuge din Caprera şi, la 19 oct., debarcă lângă Livomo, luând apoi drumul spre Florenţa.
Peste câteva zile este la Terni (22 oct.), unde află că izbucnise mişcarea revoluţionară în Roma. În
adevăr, entuziasmul şi devotamentul patriotic aprind sufletul unor tineri capabili de eroism şi
sacrificiu, dar suferă represiunea sângeroasă din partea autorităţilor, şi cad, fără să fi primit nici un
288
sprijin din provincie, aşa cum speraseră. La aceste evenimente face aluzie Eminescu în versurile
sale. El însă s-a oprit numai la momentele de entuziasm, şi când toţi credeau că era de partea lor si
victoria. Aceasta avea să se lase aşteptată până în 20 sept, 1870, când armatele italiene au intrat în
Roma prin Poarta Pia, iar Victor Emanuel a putut să se proclame rege al întregii Italii.
În oct. 1867, Garibaldi a aflat de sacrificiile prietenilor lui, fără să le poată da vreun ajutor.
Fără să tină seama de Italia oficială, care îi era împotrivă si îl socotea rebel, Garibaldi continuă
lupta cucereşte cetatea Monterotondo, ajunge până la porţile Romei, ia poziţie la Casino dei
Pazzi, speră în răscoala prietenilor lui din Roma, dat totul rămâne zadarnic, căci armata franceză
este la Civita-Vecchia, iar Napoleon III ajută statul papal şi-i recunoaşte independenţa.
La 3 noiembrie Garibaldi cu legionarii lui, mai puţini la număr, căci mulţi îl părăsiseră,
se-ndreaptă spre Tivoli. Franco-pontificalii ies din Roma prin Poarta Pia şi pornesc în marş
spre colinele dintre Monterotondo si Mentana. Avangarda lui Garibaldi este luată prin
surprindere la Mentana, lupta este îndărătnică, dar intervenţia armatei franceze hotărăşte soarta.
Garibaldi, înfrânt, se retrage, pleacă în grabă la Florenţa, de unde izbuteşte să ajungă la el
acasă, la Caprera.
Ziarele din Transilvania, pe atunci la îndemâna lui Eminescu, dădeau ştiri numeroase
despre toate aceste evenimente. Gazeta Transilvaniei din 1866 are rubrica ştirilor externe, din
care fiecare putea afla evoluţia situaţiei politice: Italia cocheta cu Prusia de mai demult şi-şi
pregătea febril armata în vederea unui război, a cărui dezlănţuire era aşteptată în cursul anului
1866 (vezi nr. din 9/21 martie). Voluntari italieni se organizează şi se adună, încercând ici şi colo
să treacă peste graniţa provinciilor anexate la Austria. Garibaldi se declară gata să ia parte la luptă,
iar autorităţile austriece stabilesc cordoane de pază în lungul Padului (vezi nr. din 23 aprilie/5
mai). La 12 mai se semnează tratatul ofensiv şi defensiv între Italia şi Prusia. Generali, care
serviseră în armata regulată, trec de partea lui Garibaldi şi iau comanda diviziilor de voluntari (nr.
din 8/20 iunie). Ungurii vor să profite de situaţie şi să obţină independenţa: Kossuth şi Klapka
aveau promisiuni de ajutor de la Garibaldi, care era gata să treacă pe celălalt litoral al Adriaticii si,
să sprijine revoluţia ungară, în acelaşi timp se lansau zvonuri de invazie a armatei din România,
generalul Türr ducând la Bucureşti tratative cu românii pentru sprijinirea revoluţiei în
Transilvania împotriva Austriei, în adevăr, Tiirr se străduise cu aceleaşi planuri şi în 1863, când
într-un apel apărut şi-n Românul, cerea românilor să ia parte la luptă şi să obţină autonomia
Transilvaniei. Ungaria, Transilvania şi Croaţia urmau să-şi respecte reciproc independenţa si să
admită egalitatea deplină între naţionalităţi (vezi nr. din 27 iulie/8 august 1866, Fiasco al
revoluţiei ungureşti şi nr. din 13/25 noiembrie 1868, Scrisoare a lui Al. Papiu Ilarian către
generalul Türr).
Care era situaţia politică a Transilvaniei epocii? în 1863 Dieta transilvană acordase
populaţiei româneşti depline libertăţi politice, dar o nouă dietă, în 1865, anulase totul şi, împotriva
voinţei românilor, hotărâse unirea Transilvaniei cu Ungaria, în loc să urmeze din partea românilor
luptă hotărâtă, ca-n 1848-1849, spre deprimarea tuturor, s-a auzit declaraţia mitropolitului
Şaguna: „Fiere possim, sed juvare non". Ungurii devin tot mai încrezători în politica lor si vor
obţine în 1867 dualismul, fără să-şi ia nici o obligaţie de respectare a dreptului naţionalităţilor.
Frământarea spiritelor apare în presa din Transilvania. Este criticată pe faţă „clătinătoarea
Purtare" a mitropolitului Şaguna (vezi Gazeta Transilvaniei din 8/20 ian. 1866). în Gazeta
Transilvaniei apar articole ca: Motivele pentru activitate si în contra pasivităţii (5/17 febr. 1866)
şi Activitate ori pasivitate? ori ambele? (23 febr./7 martie 1866). Frământarea de spirit are si alt
aspect. Unii voiau ca pasivitatea să se manifeste nu numai faţă de dietă, ci si faţă de războiul pe
care îl purta Austria. Aceştia erau împotriva înrolării de osteni ori de voluntari, împotriva oricărei
participări pe câmpul de luptă. Alţii cereau ca românii să dea dovadă de curaj, să se arate
credinciosi Austriei şi, dacă nu pentru altăceva, dar măcar pentru apărarea liniştii în Transilvania,
să se organizeze şi înroleze în batalioane. Interesante sunt articolele lui G. Barit, din care vom
spicui: "Dacă alţii, adică compatrioţii noştri, se înarma întru adevăr şi dacă ei se deprind
bărbăteşte în arme, ar fi o lenevire criminală ca noi să ne uităm la ei cu mâinile încrucişate ca şi
nişte negri din Africa... Dacă cumva ardelenilor li se va da voie de a înfiinţa câteva batalioane de
289
voluntari, destinate numai pentru susţinerea liniştei publice înlăuntrul Transilvaniei pre cât va
ţinea războiul, românii să concurgă cu tot dinadinsul la complectarea acelor batalioane şi să nu
lase onoarea purtării de arme numai altora, nici să le dea ocaziunea de a ne numi fricoşi, ticăloşi;
preste aceasta, teamă îmi este că nu va fi numai punctul de onoare, ci va fi totodată şi suprema
necesitate de a ne apăra casa şi familia, viaţa şi averea, care ne va sili să prindem armele sub o
bună disciplină" (nr. din 13/25 iulie, Păreri individuale). Bariţ este pentru deplină încredere faţă
de casa de Austria şi deci contra oricărei înţelegeri cu ungurii pentru vreo mişcare revoluţionară
(vezi nr. din 20 iulie/1 august 1866, Faimele de invaziune în Transilvania).
La 23 august 1866 s-a încheiat tratatul de pace între Prusia şi Austria. Românii au rămas
credincioşi Austriei, dar aceasta s-a înţeles cu Ungaria şi s-a ajuns la un dualism, în detrimentul
naţiunii române, înşelată şi de astă dată. în vreme ce italienii se arătaseră atât de activi în Giovine
Italia şi ajunseseră, în 1857, să întemeieze Societă Nazionale Italiana, românii se arătaseră
incapabili să lupte pentru independentă în 1866, incapabili să se opună, aşa ca cehii, dualismului
în 1867. Cu gândul la ce însemnau junii italieni din Giovine Italia a scris Eminescu Junii corupţi,
cuprinzând sub acest epitet de defăimare pe tinerii din Transilvania anilor 1866 şi 1867.
S-ar putea stabili comparaţie, din punct de vedere ideologic, între Junii corupţi şi unele
pasaje din Geniu pustiu, însă încercarea de roman este din 1868, şi critica se referă la stări de
lucruri din România care puteau să inspire altfel de poezie decât Junii corupţi.
Putem întrevedea de ce o poezie gata încă din 1867 este trimisă de Eminescu la Familia
numai la sfârşitul anului 1868, ca s-o vadă apărută în ianuarie 1869.
Unul din marii luptători pentru libertate şi unitate a fost Mazzini, cunoscut bine nu numai în
Occident, dar şi în ţările noastre, în 1868, Mazzini fusese grav bolnav şi se zvonise că a murit.
Familia, din 8/20 dec. 1868, publică un articol despre luptătorul italian, aminteşte de exilul lui
îndelungat, de reîntoarcerea victorioasă şi de declaraţia lui când regele Carol Albert a fost nevoit
să părăsească Milanul: „Lupta regelui e finită, acuma începe lupta poporului". Familia arată că
şi de pe patul de moarte, la Lugano, Mazzini îndeamnă pe prietenii lui la lupta pentru unitatea
Italiei. (Mazzini a murit în martie 1872, nu în 1868, cum ajunsese zvonul în Transilvania.)
Zvonurile în legătură cu Mazzini şi articolul din Familia i-au sugerat lui Eminescu gândul să-şi
reactualizeze o poezie mai veche.
Poezia Junii corupţi poate fi pusă în legătură cu unele producţii poetice ale epocii. Revolta
împotriva prezentului în decădere o avem şi-n La Patrie de Grandea, apărută în Revista
Carpaţilor, din 1861.
Eminescu a cunoscut însă de-aproape, după cum a arătat Radu Paul (op. cit., p. 4-5). poezia
lui Creţeanu La junimea română, cu aceasta asemănându-se în felul de tratare a temei, în unele
cuvinte şi chiar în unele rime. Şi poezia lui Creţeanu îşi are istoria ei. A putut să apară în România
literară, la Iaşi, în 1855, dar nu şi în volumul Melodii intime din acelaşi an. în vremea luptelor
pentru unire, Creţeanu a trimis-o Concordiei din Bucureşti unde a şi apărut în 19 iulie 1857, însă
cenzurată, cu versuri suprimate de autorităţi. Numai în 1879, în Patrie şi libertate, Creţeanu a
putut să-şi facă poezia cunoscută unui public mai larg.
v. 3 Eminescu are în amintire blestemul lui Eliade. în această vreme el apreciază un anumit fel de
poezie, aşa cum se vede şi din versurile La Heliade.
v. 16 Profetul este pentru Eminescu poetul îndrumător al poporului spre misiunea lui. Este şi
înţelesul, la latini, al lui vates.
v. 20 Singur G. Bogdan-Duică dă corect acest vers, ceilalţi editori dau: fără să-mi mintă.
v. 23 Huriile ar fi aici femeile desfrânate. De hurii, femei frumoase promise de Mahomed
musulmanilor ajunşi în paradis, aminteşte Byron în To Eliza şi-n alte poeme. A pătruns
cuvântul în poezia romantică franceză şi apoi la scriitorii noştri. La Bolintineanu, de ex. în
Florile Bosforului (Rabie).
v. 36 „Poporul împărat" ar corespunde expresiei „le peuple souverain" a lui Hugo (I.M. Raşcu,
Ecouri franceze în opera lui Eminescu, loc. cit.). Dar termenul acesta este de uz general.
M.J. Chenier, într-o poezie: „Le peuple souverain s'avance". La Paris, în 1848, a apărut
ziarul Le peuple souverain şi am avut şi noi la Bucureşti, în 1848, Popolul suveran, sub
conducerea lui Bolintineanu.
290
Poporul împărat" este cel roman, aici însă epitetul dă strălucire poporului italian, ca
moştenitor de sânge şi de glorie al celui dintâi. Expresia urmează de aproape pe aceea
clasică. Pentru Virgiliu, romanii sunt „populus rex", iar pentru Tit Liviu „populus princeps
terrarum".
v.40 şi urm. Aluzia este clară la entuziasmul deşteptat de începutul de mişcare revoluţionară în
Roma, în 1867.
v.42 La Perpessicius: s-a serbat. Acordul este făcut de Eminescu cu dreptatea şi libertatea.
v 47 La Perpessicius: mânat în uragane.
49 Şi-n ms. 2259 şi-n Familia avem forma: creapă. Aceeaşi idee şi în primul vers al celebrului
Inno di Garibaldi de Luigi Mercantini:
Si scopron le tombe, si levano i morti.
v. 50-54 Reminiscenţe din Răsunetul lui Mureşanu.
V. 60 Eminescu e cuprins, în 1867, de aceeaşi exaltare ca şi Alecsandri la 1848:
Fericit acel ce calcă tirania sub picioare!
v. 61 în ms. 2259 şi-n Familia: voacea-mi.