ÎMPĂRAT ŞI PROLETAR

ÎMPĂRAT ŞI PROLETAR
Pe bănci de lemn, în scunda tavernă mohorâtă,
Unde pătrunde ziua pintre fereşti murdare,
Pe lângă mese lunge, stătea posomorâtă,
Cu feţe-ntunecoase, o ceată pribegită,
5 Copii săraci şi sceptici ai plebei proletare.
Ah! — zise unul — spuneţi că-i omul o lumină
Pe lumea asta plină de-amaruri şi de chin?
Nici o scânteie-ntr-însul nu-i candidă şi plină,
Murdară este raza-i ca globul cel de tină,
10 Asupra cărui dânsul domneşte pe deplin.
Spuneţi-mi ce-i dreptatea?- Ce-i tari se îngrădiră
Cu-averea şi mărirea în cercul lor de legi;
Prin bunuri ce furară, în veci vezi cum conspiră
Contra celor ce dânşii la lucru-i osândiră
15 Şi le subjugă munca vieţii lor întregi.
Unii plini de plăcere petrec a lor viată,
Trec zilele voioase şi orele surâd,
În cupe vin de ambră - iarna grădini, verdeaţă,
Vara petreceri, Alpii cu frunţile de gheată -
20 Ei fac din noapte ziuă şi-a zilei ochi închid.
Virtutea pentru dânşii - ea nu există, însă
V-o predică, căci trebui să fie braţe tari;
A statelor greoaie care trebuie-mpinse
Şi trebuiesc luptate războaiele aprinse,
25 Căci voi murind în sânge, ei pot să fie mari.
246
Şi flotele puternici ş-armatele făloase,
Coroanele ce regii le pun pe fruntea lor,
Ş-acele milioane, ce în grămezi luxoase
Sunt strânse la bogatul, pe cel sărac apasă,
30 Şi-s supte din sudoarea prostitului popor.
Religia - o frază de dânşii inventată
Ca cu a ei putere să vă aplece-njug,
Căci de-ar lipsi din inimi speranţa de răsplată,
După ce-amar muncirăţi mizeri viata toată,
35 Aţi mai purta osânda ca vita de la plug?
Cu umbre, care nu sunt, v-a-ntunecat vederea
Şi v-a făcut să credeţi că veţi fi răsplătiţi...
Nu! moartea cu viata a stins toată plăcerea —
Cel ce în astă lume a dus numai durerea
40 Nimic n-are dincolo, căci morţi sunt cei muriţi.
Minciuni şifraze-i totul ce statele susţine,
Nu-i ordinea firească ce ei a fi susţin;
Averea să le aperi, mărirea Ş-a lor bine,
Ei braţul tău înarma ca să loveşti în tine.
45 Şi pe voi contra voastră la luptă ei vă mân.
De ce să fiţi voi sclavii milioanelor nefaste,
Voi ce din munca voastră abia puteţi trăi?
De ce boala şi moartea să fie partea voastră,
Când ei în bogăţia cea splendidă şi vastă
50 Petrec ca şi în ceruri, n-au timp nici de-a muri?
De ce uitaţi că-n voi e şi număr şi putere?
Când vreţi, puteţi prea lesne pământul să-mpărţiţi.
Nu le mai faceţi ziduri unde să-nchid-avere,
Pe voi unde să-nchidă, când împinşi de durere
55 Veţi crede c-aveţi dreptul şi voi ca să trăiţi.
Ei îngrădiţi de lege, plăcerilor se lasă,
Şi sucul cel mai dulce pămîntului i-l sug;
Ei cheamă-n voluptatea orgiei zgomotoase
De instrumente oarbe a voastre fici frumoase:
60 Frumseţile-ne, tineri, bătrânii lor distrug.
247
Şi de-ntrebaţi atuncea, vouă ce vă rămâne?
Munca, din care dânşii se-mbată în plăceri,
Robia viata toată, lacrimi pe-o neagră pâne,
Copilelor pătate mizeria-n ruşine...
65 Ei tot şi voi nimica... ei cerul, voi dureri!
De lege n-au nevoie: virtutea e uşoară
Când ai ce-ţi trebuieşte... Iar legi sunt pentru voi,
Vouă vă pune lege, pedepse vă măsoară
Când mâna v-o întindeti la bunuri zâmbitoare,
70 Căci nu-i iertat nici braţul teribilei nevoi.
Zdrobiţi, orânduiala cea crudă şi nedreaptă,
Ce lumea o împarte în mizeri şi bogaţi!
Atunci când după moarte răsplată nu v-aşteaptă,
Faceţi ca-n astă lume să aibă parte dreaptă,
75 Egală fiecare, şi să trăim ca fraţi!
Sfarmaţi statuia goală a Venerei antice,
Ardeţi acele pânze cu corpuri de ninsori;
Ele stârnesc în suflet ideea neferice
A perfecţiei umane şi ele fac să pice
80 În ghearele uzurei copile din popor!
Sfarmaţi tot ce aţâţă inima lor bolnavă,
Sfarmaţi palate, temple, ce crimele ascund,
Zvârliţi statui de tirani în foc, să curgă lavă,
Să spele de pe pietre până şi urma sclavă
85 Celor ce le urmează pân' la al lumii fund!
Sfarmaţi tot ce arată mândrie şi avere,
O! dezbrăcaţi viaţa de haina-i de granit,
De purpură, de aur, de lacrimi, de urât-
Să fie un vis numai, să fie o părere,
90 Ce far' de patimi trece în timpul nesfârşit.
Zidiţi din dărmăture gigantici piramide
Ca un memento mori pe al istoriei plan;
Aceasta este arta ce sufletu-ţi deschide
Naintea veciniciei, nu corpul gol ce râde
95 Cu mutra de vândută, cu ochi vil şi viclean.
248
O! aduceţi potopul, destul voi aşteptarăţi
Ca să vedeţi ce bine prin bine o să ias';
Nimic... Locul hienei îl luă cel vorbăreţ,
Locul cruzimii vechie, cel lins şi pizmătareţ,
100 Formele se schimbară, dar răul a rămas.
Atunci vă veţi întoarce la vremile-aurite,
Ce mitele albastre ni le şoptesc ades,
Plăcerile egale egal vor fi-mpărţite,
Chiar moartea când va stinge lampa vieţii finite
105 Vi s-a părè un înger cu părul blond şi des.
Atunci veţi muri lesne fără de-amar şi grijă,
Feciorii-or trăi-n lume cum voi aţi vieţuit,
Chiar clopotul n-a plânge cu limba lui de spijă
Pentru acel de care norocul avu grijă;
110 Nimeni de-a plânge n-are: el traiul şi-a trăit.
Şi boale ce mizeria ş-averea nefirească
Le nasc în oameni, toate cu-ncetul s-or topi;
Va creşte tot ce-n lume este menit să crească,
Va bea pân-în fund cupa, pân' va vrea s-o zdrobească,
115 Căci va muri când nu va ave la ce trăi.
Pe malurile Seinei, în faeton de gală,
Cezarul trece palid, în gânduri adâncit;
Al undelor greu vuiet, vuirea în granit
A sute d-echipajuri, gândirea-i n-o înşală;
120 Poporul loc îi face tăcut şi umilit.
Zâmbirea lui deşteaptă, adâncă şi tăcută,
Privirea-i ce citeşte în suflete-omeneşti,
Şi mâna-i care poartă destinele lumeşti,
Cea grupă zdrenţuită în cale-i o salută.
125 Mărirea-i e în taină legată de aceşti.
Convins ca voi el este-n nălţimea-i solitară
Lipsită de iubire, cum că principiul rău,
Nedreptul şi minciuna al lumii duce frâu;
Istoria umană în veci se desfăşoară,
130 Povestea-i a ciocanului ce cade pe ilău.
249
Şi el - el vârful mândru al celor ce apasă -
Salută-n a lui cale pe-apărătorul mut.
De aţi lipsi din lume, voi cauza-ntunecoasă
De răsturnări măreţe - mărirea-i radioasă,
135 Cezarul, chiar cezarul de mult ar fi căzut.
Cu ale voastre umbre nimica crezătoare,
Cu zâmbetu-vă rece, de milă părăsit,
Cu mintea de dreptate şi bine râzătoare,
Cu umbra voastră numai, puteri îngrozitoare,
140 La jugu-i el sileşte pe cei ce l-au urât.
Parisul arde-n valuri, furtuna-n el se scaldă,
Turnuri ca facle negre trăsnesc arzând în vânt -
Prin limbile de flăcări, ce-n valuri se frământ;
Răcnete, vuiet de-arme pătrund marea cea caldă,
145 Evul e un cadavru - Paris al lui mormânt.
Pe stradele-ncruşite de flăcări orbitoare,
Suiţi pe baricade de bulgări de granit,
Se mişc' batalioane a plebei proletare,
Cu cuşme frigiene şi arme lucitoare,
155 Şi clopote de-alarmă răsună răguşit.
Ca marmura de albe, ca ea nepăsătoare,
Prin aerul cel roşu, femei trec cu-arme-n braţ,
Cu păr bogat şi negru ce pe-umeri se coboară
Şi sânii lor acopăr - e ură şi turbare
155 În ochii lor cei negri, adânci şi desperaţi.
O! luptă-te-nvălită în pletele-ţi bogate,
Eroic este astăzi copilul cel pierdut!
Căci flamura cea roşă cu umbra-i de dreptate
Sfinţeşte-a ta viată de tină şi păcate;
160 Nu! nu eşti tu de vină, ci cei ce te-au vândut!
Scânteie marea lină, şi placele ei sure
Se mişc-una pe alta ca pături de cristal
Prin lunce prăvălite; din tainica pădure
Apare luna mare câmpiilor azure,
165 Umplându-le cu ochiul ei mândru, triumfal.
250
Pe undele încete îşi mişcă legănate
Corăbii învechite scheletele de lemn;
Trecând încet ca umbre - ţin pânzele umflate
În faţa lunei, care prin ele-atunci străbate,
170 Şi-n roată de foc galbăn stă faţa-i ca un semn.
Pe maluri zdrumicate de aiurirea mării
Cezaru-ncă veghează la trunchiul cel plecat
Al sălciei pletoase, şi-ntinse-a apei arii
În cercuri fulgerânde se pleacă lin suflării
175 A zefirului nopţii şi sună cadenţat.
Îi pare că prin aer în noaptea înstelată,
Călcând pe vârf de codri, pe-a apelor măriri,
Trecea cu barba albă - pe fruntea-ntunecată
Cununa cea de paie îi atârna uscată —
180 Moşneagul rege Lear.
Uimit privea cezarul la umbra cea din nouri,
Prin creţii cărei stele lin tremurând transpar,
I se deschide-n minte tot sensul din tablouri
A vieţii sclipitoare... A popoarelor ecouri
185 Par glasuri ce îmbracă o lume de amar:
„În orice om o lume îşi face încercarea,
Bătrânul Demiurgos se opinteşte-n van;
în orice minte lumea îşi pune întrebarea
Din nou: de unde vine şi unde merge? - Floare-a
190 Dorinţelor obscure sădite în noian.
Al lumii-ntregul sâmbur, dorinţa-i şi mărirea,
în inima oricărui i-aşcuns şi trăitor,
Zvârlire hazardată, cum pomu-n înflorire
În orice floare-ncearcă întreagă a safire,
195 Ci-n calea de-a da roade cele mai multe mor.
Astfel umana roadă în calea ei îngheaţă,
Se petrifîcă unul în sclav, altu-mpărat,
Acoperind cu noime sărmana lui viaţă
Şi arătând la soare-a mizeriei lui faţă
200 Faţa - căci înţelesul e-acelaşi la toţi dat.
251
În veci aceleaşi doruri mascate cu-altă haină,
Şi-n toată omenirea în veci acelaşi om —
În multe forme-apare a vieţii crudă taină,
Pe toţi ea îi înşală, la nime se distaină,
205 Dorinţi nemărginite plăntând într-un atom.
Când ştii că visu-acesta cu moarte se sfârşeşte,
Că-n urmă-ţi rămân toate astfel cum sunt, de dregi
Oricât ai drege-n lume - atunci te oboseşte
Eterna alergare... ş-un gând te-ademeneşte:
210 Că vis al morţii-eterne e viaţa lumii-ntregi."
1874
252