ÎNGER ŞI DEMON

ÎNGER ŞI DEMON
Noaptea-n Doma întristată, prin lumini îngălbenite
A făcliilor de ceară care ard lângă altare. -
Pe când bolta-n fundul Domei stă întunecoasă, mare,
Nepătrunsă de-ochii roşii de pe mucuri ostenite,
5 În biserica pustie, lângă arcul în părete,
Genuncheată stă pe trepte o copilă ca un înger;
Pe-a altarului icoană în de raze roşii frângeri,
Palidă si mohorâtă Maica Domnului se vede.
O făclie e înfiptă într-un stâlp de piatră sură:
10 Lucii picături de smoală la pământ cad sfârâind
şi cununi de flori uscate fâsâiesc amirosind
Ş-a copilei rugăciune tainic şopotit murmură.
Cufundat în întuneric, lâng-o cruce mărmurită,
Într-o umbră neagră, deasă, ca un demon El veghează,
15 Coatele pe braţul crucii le distinde şi le-aşază,
Ochii cufundaţi în capu-i, fruntea tristă şi-ncreţită.
Şi bărbia lui s-apasă de al pietrei umăr rece,
Părul său negru ca noaptea peste-al marmurei braţ alb;
Abia candela cea tristă cu reflectul ei roz-alb
20 Blând o rază mai aruncă ce peste-a lui faţă trece.
Ea un înger ce se roagă - El un demon ce visează;
Ea o inimă de aur - El un suflet apostat;
El, în umbra lui fatală, stă-ndărătnic răzemat -
La picioarele Madonei, tristă, sfântă, Ea veghează.
217
25 Pe un mur înalt şi rece de o marmură curată,
Albă ca zăpada iernei, lucie ca apa lină,
Se răsfrânge ca-n oglindă a copilei umbră plină -
Umbra ei, ce ca şi dânsa stă în rugă-ngenuncheată.
Ce-ţi lipseşte oare ţie, blond copil cu-a ta mărire,
30 Cu de marmur-albă faţă şi cu manile de ceară,
Văl - o negură diafană mestecată-n stele — clară
E privirea-ţi inocentă sub a genelor umbrire -
Ce-ţi lipseşte să fii înger - aripi lungi şi constelate.
Dar ce văd: Pe-a umbrei tale umeri vii ce se întinde?
35 Două umbre de aripe ce se mişcă tremurânde,
Două aripe de umbră cătră ceruri ridicate.
O, nu-i umbra ei aceea - este îngeru-i de pază;
Lângă marmura cea albă văd fiinţa-i aeriană.
Peste viaţa-i inocentă, viaţa lui cea sântă plană,
40 Lângă dânsa el se roagă, lângă ea îngenunchează.
Dar de-i umbra ei aceea - atunci Ea un înger este,
Însă aripile-i albe lumea-a le vede nu poate;
Muri sfinţiţi de-a omenirii rugăciuni îndelungate
Văd aripele-i diafane şi de dânsele dau veste.
45 Te iubesc! - era să strige demonul în a lui noapte,
Dară umbra-naripată a lui buze le înmoaie;
Nu spre-amor, spre-nchinăciune el genunchii-şi încovoaie
şi ascultă, dus din lume, a ei dulci şi timizi şoapte.
Ea? - O fiică e de rege, blondă-n diadem de stele,
50 Trece-n lume fericită, înger, rege şi femeie;
El? - răscoală în popoare a distrugerii scânteie
Şi în inimi pustiite samănă gândiri rebele.
Despărţiţi de-a vieţii valuri, între el şi între dânsa
Veacuri sunt de cugetare, o istorie,-un popor,
55 Câteodat' - deşi arare — se-ntâlnesc, şi ochii lor
Se privesc, par a se soarbe în dorinţa lor aprinsă.
218
Ochii ei cei mari, albaştri, de blândeţe dulci şi moi,
Ce adânc pătrund în ochii lui ce negri furtunoşi!
Şi pe f a ţa lui cea slabă trece-usor un nour ros -
60 Se iubesc. - şi ce departe sunt deolaltă amândoi!
A venit un rege palid, şi coroana sa antică,
Grea de glorii şi putere, l-a ei poale-ar fî depus,
Pe-ale tronului covoare ea piciorul de-ar fi pus
Şi în mâna-i însceptrată, mâna ei îngustă, mică.
65 Dară nu - mute rămas-au buzele-i abia deschise,
Mută inima în pieptu-i, mâna ei trasă-ndărăt.
În a sufletului taină, ea iubea. Clar şi încet
Se ivea faţa de demon fecioreştilor ei vise.
Ea-l vedea mişcând poporul cu idei reci, îndrăzneţe;
70 Ce puternic e - gândi ea, cu-amoroasă dulce spaimă;
El prezentul îl răscoală cu-a gândirilor lui faimă
Contra tot ce grămădiră veacuri lungi şi frunţi măreţe.
El ades suit pe-o piatră cu turbare se-nfăşoară
În stindardul roş şi fruntea-i aspră-adâncă, încreţită,
75 Părea ca o noapte neagră de furtune-acoperită,
.O..c..h..i.i. f.u..l.g..e.r..a..u.. .ş..i. ..v.o..r.b..a..-..i. ..t.r.e..z.e..a.. f..u.r..i.a.. ..v.u..l.g..a..r.ă....................
Pe un pat sărac asudă într-o lungă agonie
Tânărul. O lampă-ntinde limb-avară şi subţire,
Sfârâind în aer bolnav. - Nimeni nu-i ştie de ştire,
80 Nimeni soartea-i n-o-mblânzeste, nimeni fruntea nu-i mângâie.
Ah! acele gânduri toate îndreptate contra lumei,
Contra legilor ce-s scrise, contra ordinii-mbrăcate
Cu-a lui Dumnezeu numire - astăzi toate-s îndreptate
Contra inimii murinde, sufletul vor să-i sugrume!
85 A muri fără speranţă! Cine ştie-amărăciunea
Ce-i ascunsă-n aste vorbe? - Să te simţi neliber, mic,
Să vezi marile-aşpiraţii că-s reduse la nimic,
Că domnesc în lume rele căror nu te poţi opune,
219
C-opunându-te la ele, tu viaţa-ţi risipeşti —
90 Şi când mori să vezi că-n lume vieţuit-ai în zadar:
O astfel de moarte-i iadul. Alte lacrimi, alt amar
Mai crud nici e cu putinţă. Simţi că nimica nu eşti.
Şi acele gânduri negre mai nici a muri nu-l lasă.
Cum a intrat el în viată! Cât amor de drept şi bine,
95 Câtă sinceră frăţie adusese el cu sine!
Şi răsplata? - Amărârea, care sufletu-i apasă.
Dar prin negurile negre, care ochii îi acopăr,
Se apropie-argintoasă umbra nalt-a unui înger,
Se aşază lin pe patu-i; ochii lui orbiţi de plângeri
100 Ea-i sărută. De pe dânşii negurile se descopăr...
Este Ea. C-o mulţămire adâncă, nemaisimţită,
El în ochii ei se uită. - Mândră-i de înduioşere;
Ceasul ultim îi împacă toată viaţa-i de durere;
Ah! şopteşte el pe moarte - cine eşti gâcesc, iubită.
105 Am urmat pământul ista, vremea mea, viata, poporul,
Cu gândirile-mi rebele contra cerului deschis;
El n-a vrut ca să condamne pe demon, ci a trimis
Pre un înger să mă-mpace, şi-mpăcarea-i... e amorul.
1873
220