ANDREI MUREŞANU

ANDREI MUREŞANU
Tablou dramatic într-un act
PERSOANE:
MUREŞANU, MORS, GENIUL LUMINEI
(Scena înfăţişează un peisagiu de-o romanticitate sălbatecă în munţi. Pe deoparte stânci surpate
- unele ţepene, altele răsturnate - de alta brazi acăţaţi de vârfuri de stânci, unii frânţi şi
răsturnaţi de vijelii şi torente. In fund se văd ruinele încă fumegânde a [unui] sat de colibe -
risipite cu cuiburi mari în dosul stâncilor. Mai în avanscenă, turnul vechi şi negru a bisericii
satului. Biserica de lemn, cu ferestre mari cu zăbrele, cu muri parte risipiţi, cu acoperământ de
şindrile negre şi mucezite. Asupra întregului plan se revarsă o galbănă lumină de lună.
Avanscena o cuprinde de-a curmezişul un trunchi răsturnat, putred, pe care M[ureşanu] şade
visătoriu. De tot în fund, codri şi munţi. Clopotul sună dogit 12 ore. Miezul nopţii, în vremea asta,
se scoală M[uresanu].)
Tresare miazănoaptea în inima de-aramă
A turnului de piatră. Lin stelele se-nhamă
La carul lunii blonde. Prin vămile veciei
Nici vremea nu le trece cu visele mândriei,
5 Nici suflete nu intră, nici suflete nu ies.
Prin aerul de noapte, puternic, rece, des,
A lunei adormite pătrund razele rare
în temniţa din pieptu-mi trezind gândiri amare.
Când somnul, frate-al morţii, pe lume falnic zace
10 Cu genele-i închise, cu visele-i de pace,
Când palida gândire prin ţara morţii trece,
Şi moaie-n visuri de-aur aripa ei cea rece
Cu-aghiazima cea dulce a lumii frunte-atinge,
Păcatele-i i-adorme, invidia o stinge -
15 Ce ochi veghează umed? Ce suflet se frământă,
Ce suflet ţipă-n doliu, ce liră jalnic cântă?...
Sunt eu!... Privesc trecutul, şi-icoana lui barbară
E zugrăvită aspru d-ursita-ne amară.
Şi gândul meu nu poate să rup-acea perdea,
20 Ce-ascunde viitorul puternic după ea.
Cântarea? Cea mai naltă şi cea mai îndrăzneaţă
Nu e decît răsunet la vocea cea măreaţă
A undelor teribili, înalte, zgomotoase
A unui râu, ce nu-l vezi. - Sunt undele de timp
25 Ce viitoru-aduce, spre-a le mâna-n trecut.
Deşi privesc nainte-mi noaptea bătrână ruptă,
127
Şi văd c-o lume nouă dintr-însa se ridică,
Dar pârghia aceea, ce desfăcând tenebre,
Ridică viitorul - puterea care toarce
30 Al vremii fir - aceea îmi e necunoscută.
Vai! cele întâmplate istoria le spune
şi cele viitoare şi-aruncă umbra lor
In atmosfera groasă a zilei cei de azi.
De ce se-ntâmplă toate aşa cum se întâmplă,
35 Cine mi-a spune-o oare? E plan, precugetare,
în şirul orb al vremei şi-a lucrurilor lumei?
Sau oarba întâmplare fară-nţeles şi ţintă
E călăuza vremei? Putut-a ca să fie
şi altfel de cum este tot ceea ce ezistă,
40 Sau e un trebui rece şi neînlăturat?
Şi dacă trebui toate să fie-aşa cum sunt,
Ce legi urmează vremea? Cu ce drept ea apasă
O ginte ca pe samă-i o alta să ridice;
E vo dreptate-ntr-asta, sau oarbă-mparte bobii
45 Soarta fară-de-lege? Şi dacă n-ai temeiuri
Decât acele spuse de cărţile bătrâne,
Şi-aceste-s dovedite că nu dau dezlegare -
Cine-mi va spune mie - dacă a ginţei mele
Viaţă viitoare va fi mai fericită
50 Decât al ei trecut?
De-ar fi fost rău adesea şi bine num-o dată,
Aş crede că-ntâmplarea oarbă, nevinovată
A grămădit în mersu-i, dar fără ca s-o ştie,
Atâta neferice pe tara mea pustie. -
55 Dar nu! e-atâta minte - atâta plan de rele
S-a grămădit puternic în viaţa ginţii mele,
Încât îmi vine-a crede că sâmburele lumii
E răul. Cartea lumii d-eternă răutate
E scrisă şi-i menită.
De vei avea puterea,
60 Voinţa ca să sfărâmi pe cel mai slab ca tine:
Bravură se numeşte. De eşti închipuit,
Nesuferind ca alţii de-acea închipuire
Cu vorba să se-atingă: onoare se numeşte;
De vrei să-ntreci pe alţii şi lumei să-i impui
65 Persoana ta infamă: dorinţă-i de mărire,
La fapte mândre stimul. De eşti atât de van
Să crezi că pân' şi cerul ascultă a ta vorbă,
Că-i pasă dacă corpul ţi-l chinuieşti şi mintea
Ţi-o stupifici - îţi zice că eşti evlavios,
70 Ba chiar şi sfânt. - şi nu sunt numai oameni
Ce îţi admiră fapta, gândirea-nchipuită,
Ci te admir popoare...
Ce proastă e mulţimea,
128
Ea crede cum că duce a lumii soartă-n mână,
Şi singură e dusă de-o mână de şireţi.
75 De te-a-nzestrat natura
Cu-atâta minte numai, să poţi [să vezi] prostia
Şi cruda răutate ce masa o domină,
Nedând nimic pe ele, să faci din ele scara
Spre-a te urca pe dânsa l-avere şi mărire,
80 Prefă-te numai cum că tu preţuieşti acele
Mari calităţi şi-alese (numeşte-le cum vrei),
C-o frază linguşeşte deşertăciunea lor
şi pe-umeri te vor duce, sacrificând averea,
Viaţa pentru tine. Dar spune-li adevărul,
85 Te-or răstigni pe cruce, te-or huidui cu pietre
Şi te vei stinge mizer de nimenea jelit.
Se vede
Că nu puteau şireţii ca să găsească-n viaţă
Alt preţ decât acela să-şi împlinească pofte
90 Pe seama altor... Apoi este şi drept, cuminte,
Ca proşti să ducă greul, astuţii să domnească...
La ce-ar fi-atuncea lumea în două împărţită?
La ce-ar exista proştii - şi iar la ce şireţii?
Nu merită nătângii să fie stăpâniţi?
95 Nu vezi că stăpânindu-i le împlineşti dorinţa?
Mai de dorit ce soartă pot ca să aibă-n lume
Decât să-i ducă-n turme sunetul unui nume?
Ei nici nu-s pentru alta decât ca să trăiască,
Să moară-ntru-mplinirea unei deşertăciuni.
100 Şi-apoi nu vedeţi voi
Că ei admiră toate ce le aduc peire?
Omoară fericirea unui popor întreg,
Liniştea unui secol şi eşti numit erou.
Beată de bucurie mulţimea te primeşte,
105 Cu lauri te-ncunună... O gintă ce se-nalţă
Pe spatele altora e mare - şi cu cât
Mai mult se ţine-n locu-i prin rău şi prin asprime,
Cu atâta e mai mare. Dreptate-universală
E-aceea ce-o urăşte puterea brută.Peste
110 Tărie nu decide nimic. La bine nu-i putea
Să-aduci doi oameni; răul 1-urmeaz-întregi popoare;
Căci răul este colţul vieţii. Vecinie răul
întâiul rol îl joacă - e colţ în orice cuget,
în oricare voinţă, în orice faptă mare.
115 Invidia de pildă e mam-egalităţii,
Şi îngrădirea contra răutăţii reciproce
Dreptate se numeşte. Cu cât mai răi sunt civii
Cu-atât e mai perfectă dreptatea.
Fiţi răi şi veţi străbate
129
120 La ţintă-oricât de mare, numai prin răutate!
Fiţi răi! şi-urmati principiul ce lumea o domină-
Lăsaţi să creadă alţii mai prosti ca voi în bine.
De ce n-aveţi voi minte? Deschideţi ochii voştri,
Vedeţi că sfânt şi bine sunt numai pentru prosti?
125 De când sunteţi m lume, a existat dreptate
şi pentru voi? Dar greul voi numai îl purtarăţi,
Voi v-aţi hrănit duşmanii, i-aţi apărat cu sânge,
în loc de-a sparge capul năpârcei sub picior,
Voi aţi crescut-o mare şi astăzi vă zugrumă.
130 Spun popii de-o vecie unde oricare vină
Găseşte-a ei osândă şi binele răsplata -
Şi mi'i timizi de frică şi de-o speranţă vană
Trec înşelaţi pe lângă izvoarăle vieţii.
Iar dacă un linţoliu, piroane de sicriu
135 Răsplata sunt virtuţii?
Răbdarea cine-o are târască-se-nsetat.
Voi soarbeţi picătura de timp ce o aveţi,
Aici fiţi mari, puternici, aici fiţi fericiţi -
Aici spirit, curagiul şi pumnii au valoare.
140 În mână de vei prinde-a istoriei carte
Şi dacă tu de frică sau poate de ruşine
în faptele ei rele nu vei încifra bine,
Vedea-vei cum sub ochii-ţi în plin se desfăşoară
Răul şi iarăşi răul - că vremea se măsoară
145 După a răutăţii păşire. Rău şi ură
Dacă nu sunt, nu este istorie. Sperjură,
Invidios-avară, de sânge însetată
E omenirea-ntreagă - o rasă blăstămată,
Făcută numai bine spre-a domina pământul,
150 Căci răutăţii numai îi datoreşte-avântul
Ce 1-a luat pe scara fiinţelor naturii,
Cine-a văzut vreodată popor de oameni buni
Să fie mare? Dacă e rău, e egoist,
Vrea toate pentru sine, nimica pentru alţii;
155 Dacă trăieşte bine, dar fără ca să lase
Ca şi-alţii să trăiască - e mare. Când un popol
Începe a fi nobil şi generos în cuget,
Atunci a lui cădere şi moarte sunt aproape,
Căci numai răul are puterea de-a trăi.
160 Chiar fapta cea mai bună duce la rău. Ea este
Pământ care hrăneşte sămânţa celor rele.
Ai milă
De unul şi cu mâna în care i-ai pus pâne
Mâini va ridica piatra, ca el întâi s-arunce
165 în tine. Dă-i unuia onoare şi mărire,
Şi va fi cel din urmă spre-a se uita la tine
De-i fi căzut. - Ce plan adânc-şiret!
130
Cum în sămânţa dulce a răului s-a pus
Puterea de viaţă!
170 Şi mai credeţi în bine, în basme de copii!
O, ridicaţi în suflet gigantici vijelii
Şi sfărâmaţi c-o mândră strigare triumfală
Ordinea cea nedreaptă, şireată, infernală,
Ce proştii şi şireţii, unii-nşelaţi, iar alţii
175 Înşelători susţin că de Dumnezeu e pusă
În lume.
O, Satan! geniu al desperării!
Acum pricep eu gându-ţi, căci zvârcolirea mării
Trăieşte-acum în mine. Pricep gândiri rebele
180 Când ai smuncit infernul ca să-l arunci în stele,
Dezrădăcinaşi marea ca s-o împroşti în soare,
Ai vrut s-arunci în caos sistemele solare. -
Da! ai ştiut că-n ceruri, răul, nedreptul trona,
Că secole nătânge l-adoră, l-încoronă,
185 Ştiai c-aşa cum este nu poate a fi bine!
Că nu poate nedreptul etern ca să domine.
O! de-aş vedea furtuna că stelele desprinde,
Pe cer talazuri mândre înalţă şi întinde,
Şi nourii ca sloiuri de gheaţă aruncate,
190 Sfărmându-se de-a sferei castele înstelate -
Cerul din rădăcină nălţându-se decade,
Târând cu sine timpul cu miile-i decade,
Se-nmormântează-n caos întins fără de fine,
Zburând negre şi stinse surpatele lumine.
195 Văd caosul că este al lumilor sacrii,
Că sori mai pâlpâi roşii gigantice făclii,
Şi-apoi se sting. - Nimicul, linţoiu se întinde
Pe spaţiuri deşerte, pe lumile murinde!
Văzând risipa, Satan, voi crede c-ai învins!
200 Căci dacă eşti arhanghel al morţii cei bătrâne,
Atunci eşti drept - căci numei ea este dreaptă-n lume,
Şi cei ce o servesc - căci contra orice-n lume
Învinge răutatea - dar contra morţii nu.
Fiindcă tina lumii e rea, fiindcă tină
205 Şi praf e universul întreg - fără de vină
Ai căzut geniu mândru, plin de-ndărătnicie
în spaţii făr' de margini, în evi de veşnicie!
Vai, soarte blăstămată, ce oarbă arunci bobii,
La oricine în lume dai ceea ce nu-i trebuie,
210 Te rog, soarte, mă scapă, de alţii nu - de mine
Atât venin în suflet, şi-atât amar în gând,
131
Încât dac-aş putea-o ca să rusuflu-adânc
şi bine - aş învenina vremea-n care-s osândit
De a trăi.
215 O, geniu ce pătrunzi
Nemărginirea - iartă c-amărăciunea mea
M-a-nvins! Tu ştii să judeci şi ştii că nefericea
Ades scrânteşte şirul gândirii şi o face
Să meargă tocmai contra la calea ceea care
220 Ar trebui s-urmeze.
Un orologiu care în loc de-a-îmbla-nainte
S-ar târâi-ndărăt. O, nu există crime,
Căci toate, toate-s fapte unei gândiri pe dos,
Unei simţiri perverse.
225 Taci, taci, suflete mândre, nu răscoli cu-atâta
Grozavă uşurinţă titanica turbare
Ce-n aşchii sclipitoare gândirea mi-o sfărâmă.
Stinge, puternic Doamne, cuvântul nimicirii
Adânc, demonic-rece, ce-n sufletu-mi trăieşte,
230 Coboară-te în mine, mă fa să recunosc
C-a ta făptură slabă-s. Nu mă lăsa să sper
Că liber-mare-mândru prin condamnarea ta
N-o coborî în iaduri de demoni salutat,
Ca unul ce menitu-i de a le fi stăpân -
235 Stăpân geniilor pieirii! Ce gând superb! O,-nceată,
Inima mea cea stoarsă de-o cugetare beată,
Nu răscoli-n bătaie-ţi ruinile sfărmate
A lumii-mi dinăuntru.
Văd cerul lan albastru sădit cu grâu de stele,
240 El îmi arată planul adâncei întocmele
Cu care-şi mişcă sorii. - în sâmburul de ghindă
E un stejar. - Cum dânsul din proprii rădăcine,
Din planul vieţii sale ascuns în colţu-obscur
îşi creşte trunchiul aspru - aşa, poporul meu,
245 în tine e puterea-ţi, nălţarea-ţi şi pieirea-ţi.
Eu cred că tot ce este menit de a fi mare
Să-şi înăsprească trebuie superba rădăcină
Prin viscole turbate, prin arşiţă şi-ngheţ.
Mai tare e-acea stâncă ce a trecut martiră
250 Prin vijelii mai multe. Popoarele barbare
Ce-au cotropit românii sunt vijelii măreţe,
Turbate, mândre, aspre ca orice vijelie,
Dară şi trecătoare ca ele. Iar stejarul
Poporului meu tare ridică şi-azi în vânturi
255 Întunecata-i frunte şi proaspăta lui frunză,
În lume văd popoare cuminţi şi fericite,
şi mă întreb ce soarte să doresc la el meu?
132
Şi-un gând îmi vine aspru, adânc, fără de milă
Şi sfărmător de lume - Nu, nu! N-aş vrea ca alte
260 Popoare să mai fie c-al meu - nu merit ele
Să-i semene. Poporu-mi menitu-i ca să fie
Altfel de cumu-s alte. Eu nu cer fericire
Pentru a lui viaţă. - O, naţie iubită!
Vei înţelege doru-mi, vei şti să-l preţuieşti?
265 Voi să te văd, iubito! nu fericită - mare!
Decât o viaţă moartă, un negru vis de jele,
Mai bine stinge, Doamne, viaţa ginţii mele,
Decât o soartă aspră din chin în chin s-o poarte,
Mai bine-atingă-i fruntea suflarea mării moarte!
[1872]
133