CODRU ŞI SALON

CODRU ŞI SALON
Zadarnic fete mândre zâmbind cutreier sala
Si muzică-i şi râsuri şi farmec îndelung,
În ochii unui tânăr sădită e răceala
Şi note cât de blânde în inimă-i n-ajung.
5 Amicul cel de-o vârstă paharul lui îl împle
Şi-l cheamă şi pe dânsul la masa unde beu;
Pe mânile-amândouă el ţine a lui tâmple,
Se uită pe fereastă cum ninge-ncet... mereu.
Se uită cum omătul copaci şi case-ncarcă,
10 Cum vântul farmă ramuri zvârlindu-le-n fereşti,
Atunci i se năzare un vis frumos... şi parcă
Revede tinereţea-i cu ochii sufleteşti.
Colo în depărtare e valea lui natală,
Cu codri plini de umbră, cu râpe fără fund,
15 Unde izvoară albe murmură cu sfială
Şi scapăr-argintie lovindu-se de prund.
Ar vrea ca să mai vadă colibele de paie
Prin stânce încuibate, ce mai că se prăval,
Când luna dintre nouri, crăiasa cea bălaie,
20 Se ridica prin codri din fruntea unui deal.
Să aib-ar vrea colibă de trestii, mititică,
În ea un pat de scânduri, muşchi verde de covor,
Din pragu-i să se uite la munte cum s-ardică
Cu fruntea lui cea stearpă pierzându-se în nor.
174
25 Ar vrea să rătăcească-n câmpia înflorită,
Unde ale lui zile din visuri le-au ţesut;
Unde-nvăţa din râuri o viaţă liniştită,
Părând să n-aibă capăt, cum n-are început.
Mama-i ştia atâtea poveşti, pe câte fuse
30 Torsese în viaţă... deci ea l-au învăţat
Să tâlcuiască semne ş-a păsărilor spuse
Şi murmura cuminte a râului curat.
În curgerea de ape, pe-a frunzelor sunare,
În dulcele-nmiitul al pasărilor grai,
35 În murmurul de viespii, ce-n mii de chilioare
Zidesc o mănăstire de ceară pentru trai,
De spânzură prin ramuri de sălcii argintoase
O-ntreagă-mpărăţie în cuib legănător,
A firii dulce limbă de el era-nţeleasă
40 Şi îl împlea de cântec, cum îl împlea de dor.
Visa copilul... Fruntea-i de-o stâncă răzimată,
Privea uimit în râul ce spumega amar,
Şi arunca vo piatră în apa-nvolburată,
Râdea, cânta degeaba... plângea chiar în zădar.
El vede ierburi nalte în mândră zi cu soare.
Crescute-ajung la brâul unei copile. Lin
Prin iarba mare trece ş-aminte luătoare
Pliveşte flori albastre şi fire de pelin.
Cunună împleteşte, o-ncaieră sălbatec
50 În pletele îmflate, în părul încâlcit
Şi ochii râd în capu-i şi faţa-i e jăratec -
A lanurilor zâne, cu chip sumeţ, răstit.
Apoi în codru trece şi cântă doina dragă.
Sălbatec este glasu-i, vioi, copilăros,
55 El sună-n codru verde, trezeşte lumea-ntreagă,
Picioarele-i desculţe îndoaie flori pe jos.
175
- Ah! cum nu sunt - ea strigă - o pasăre măiastră,
Cu penele de aur ca pasările-n rai;
La sfânta Joi m-aş duce, aş bate în fereastră
60 Cu ciocul şi i-aş zice cu rugătoriul grai:
Să-mi deie-un măr, în care închisă e o lume,
Palat frumos la munte, în codri înfundat,
Ş-un fat-frumos de mire, înalt, cu dulce nume,
Din sânge şi din lapte - fecior de împărat!
65 Ea cântă şi picneşte în crengi c-o varga lungă.
O ploaie de flori albe se scutură pe ea,
Un flutur se înalţă, cu sete ea-l alungă,
Cu mâna crengi îndoaie şi glasu-i răsuna.
Apoi şi-aduce-aminte... era o zi frumoasă...
70 El s-a trezit pe-o punte sub ochii ei de foc...
Ea păru-şi dă-ntr-o parte din faţa ruşinoasă,
Îşi pleacă ochii timizi şi el a stat pe loc...
Ce s-a-ntâmplat de-atuncea nu vrea să ţie minte.
Destul că nu mai este... şi chipul ei cel blând,
75 Zâmbirea-i sfiicioasă şi ochiul ei cuminte
Sunt duse fără urmă de pe acest pământ.
S-a stins. De-aceea însă ar vrea încă o dată
Să vadă lunca verde, departe valea-n flori,
Unde ades de braţu-i, în noaptea înstelată,
80 Şedea pe stânca neagră spuindu-i ghicitori.
Da, ghicitori, enigme. Ce ştia el pe-atunce
De-a vieţii grea enigmă, de anii furtunoşi?
În lacu-adânc şi neted, în mijlocul de lunce,
Părea că vede zâne cu păr de aur roş.
85 Şi tresita cea naltă vuind de vânt mai tare...
La glasu-i asculta el ca basme triste, dulci,
Când raţele din codru pe creţii apei clare
Scăldându-se prin papuri lăsau pe valuri fulgi.
176
II
Trecură ani. E noapte. În camera bogată,
90 Pe-un pat alb ca zăpada, copila sta măreţ.
O candelă de aur c-un punct de foc arată
Prin umbra străvezie icoane pe păreţi.
Culcată jumătate, copila cu-ntristare
Zâmbeşte. Plete blonde pe umere cobor
95 Şi cad pe albe perini, iar ochiul ei cel mare
Arată nu amorul - ci setea de amor.
Iar faţa ei frumoasă-i de-acea albeaţă sură,
Brumată ca-n lucirea unui mărgăritar;
Pe braţe de zăpadă, pe sânii ei se fură
100 A candelei lumină mai rar şi tot mai rar.
Iar micile-i picioare ating covorul moale
Şi chinuie papucii de-atlaz, care stau jos,
L-a patului ei margini cu fruntea-n a ei poale
Sta în genunche dânsul, privind întunecos...
105 Sub umerii-unei feţe ca marmura de rece
Sunt umbrele-ntristării, ce-adânci l-arată slab;
Prin ochii mari şi negri o îndoială trece,
Ce fulgeră în taină, apoi dispare-n grab.
110
- Din vorba mea nu poate amor să se aleagă?
Nu te iubesc atâta cât ştiu să te iubesc?
Ai vrea să storc din mare amărăciunea-ntreagă
Şi într-o picătură s-o beau, să-nnebunesc?
Spre-a împlini vo unul din dorurile tale,
Au pot să fiu, copilă, de trei ori Dumnezeu,
115 Şi ce-au făcut puternic în veacurile sale,
Aceea într-o clipă să pot a face eu?
O, de-aş putea s-amestec a lumii lucruri toate,
După a mea voinţă un ceas să te încânt,
Cu susu-n jos ar merge a firii legi bogate,
120 Pustiu ar fi în ceriuri şi ceriul pe pământ.
177
Şi la a ta ivire părere-ar ziua noapte,
Astfel de strălucită ai trece-n lanuri verzi,
Încât numai pâraie ţi-ar povesti cu şoapte
Că în a ta privire eu minţile îmi pierz.
125 Şi de-ai muri, iubito - căci contra morţii n-are
Nici Dumnezeu putere, aş stinge cu un gând
într-o grămadă naltă sistemele solare
Şi chipul tău de marmur l-aş pune-n ăst mormânt.
Iar eu, eu, singuratec în lumea cea pustie,
130 În chaos fără stele şi fără de nimic,
M-aş arunca - un demon - să cad o vecinicie,
De-a pururea şi singur deşertul să-l despic.
Iar dacă liberate planetele cu-ncetul
Ar reintra în viaţă în vechile lor legi,
135 Fiinţele lor nouă privesc-atunci cornetul,
Neliniştind cu zboru-i veciile întregi.
Fantasmă nesfârşită şi totuşi diafană,
Din lume exilată neaflând limanul său,
Demon, gonit de-a pururi de ordinea tirană
140 Acela să fiu eu.
- Să faci minuni? Nu-i asta. Nu mă-nţelegi, iubite -
Pe creştetul lui mândru ea mânile şi-a pus.
Sunt taine-n astă lume atât de neghicite,
De-ai spune viaţa toată, tot n-ai sfârşi de spus.
145 Vezi tu, eu te-aş vrea timid, un blând băiet, să-mi spună
Cu ochii plini de visuri zadarnice poveşti,
S-adorm plecându-mi tâmpla la tâmpla ta - nebună!
Aşa cum te visasem ai fost, dar nu mai eşti.
Pătate de-ndoiele a vieţii tale vise -
150 Băiet de-ai fi tu încă, la mine să te-ardic,
Să te privesc cu gene pe jumătate-nchise,
Dar nu mai crezi în visuri, căci nu mai crezi nimic.
178
Să fii un paj din basme şi eu să fiu regină!
O, cum aş fi de bună şi tu ai fi gentil,
155 Plutire-am lin pe lacul ce doarme în grădină,
Căci eu mă simt copilă, de-ai fi şi tu copil!
Nu mintea ta, nu ochii, ce fulgeră-n tăcere,
Nu astea mă îngheaţă de-mi vine ca să mor.
Mă doare - nu ştiu... glasul amestecat cu fiere,
160 Căci sufletu-ţi e-o rană, suflările-ţi mă dor.
Ce vrei? îmi pare-n ochii-ţi că văd o veche vină.
În vorbă amintirea a unei crude munci,
Îţi inimă e-o parte cu totului străină -
De-ai fost vrodată tânăr, e foarte mult de-atunci!
[1877]