ECO

ECO
Cu-ncetu-nserează şi stele izvorăsc.
Pe-a cerului arcuri măreţe,
În umede lanuri de-albastru ceresc,
Merg norii cu hainele creţe
5 Şi stâncile rar
Ca stîlpii răsar,
Negriţi şi-ndoiţi de furtună
În lună.
Sclipire e-n aer, în codri - miros
10 Şi umbră adânc viorie;
Şi luna-i a cerului scut argintos
şi stele păzesc în tărie
şi văile sunt
In aburi de-argint
15 Pierdute-ntr-al doinelor şuier
Din fluier.
Pe-un cal care soarbe prin nările-i foc,
Din ceata pustie şi rece,
Un tânăr, pe vânturi, cu capul în joc,
20 Cu clipa gândirei se-ntrece
Şi calu-i turbat
Zbura necurmat,
Mânat ca de-a spaimelor zână
Bătrână.
25 Pe umeri de munte, din stânci de bazalt
Castelul se nalţă, se-ncruntă,
Şi-a murilor muche şi creştetu-i nalt
De nouri şi ani se-ncăruntă,
136
Dar astăzi e viu
30 Şi-n glas auriu
Răsună din umbra lui mare
Cântare.
În mii de lumine ferestrele-i ard,
Prin cari se văd trecătoare,
35 Prin tactul cântării pierdute de bard,
Ivindu-se umbre uşoare;
Trec albe ca-n vânt
Dulci neguri de-argint,
Palatul plutea în magie
40 Aurie.
Ca cerbul uimit ce prin creştet de stânci
E-urmat de săgeat-arzătoare,
Din căi năruite, din gârle adânci,
Fugarul în tropot răsare
45 Cu nara arzând
Cu coama pe vânt,
O dată-ncă pinten l-împunge
Şi-ajunge.
Iar tânărul sare uşor de pe el
50 Şi prundul sub pasu-i răsună.
Frumos ca din basme şi tras prin inel
Şi nalt ca şi bradul în lună,
C-un salt a suit
Al bolţii granit.
55 Urcat într-un arc de fereastă
Adastă.
Mantaua lui neagră în lună s-a-ntins
De pare-o perdea în fereastă
Şi gratii de fier a lui mână-a cuprins
60 Uitându-se-n sala cea vastă.
Pe stânci de bazalt
Stă calu-i înalt
Şi coama-i i-o îmflă în lună
Furtună.
65 Sala-i ca aerul scăldat în soare,
Muiat de-a florilor suflet răcoare
137
În ea frumoasele fiinţe albe
Par gânduri palide din visuri dalbe.
De-umărul junilor de razim, zboară,
70 De raze umede ochii-s izvoare,
Ca-n vânt se leagănă zveltele poze
Prin păr ce flutură cununi de roze...
Şi beţi de muzică plutesc ca vântul,
Jocul e repede, încet e cântul
75 Şi pe când sufletul stă de beţie
Plutesc fiinţele... o vijelie...
Până ce aria dispare, trece...
O rază timidă în ziua rece.
Apoi perechile stând risipite
80 S-adun în grupele orânduite
Şi din amestecul de vise dalbe,
Din trecătoarele fiinţe albe,
Iese ca aria dintre suspine
Regina albelor nopţii regine,
85 Sau cum din zilele poetic june
A idealului iese minune.
Păru-i ca aurul faţa-ncadrează,
Cunună-n undele-i se furişează,
Se-ndoaie talia-i în albă haină
90 Parcă-i o timidă a nopţii taină.
Pe-o liră gingaşă şi argintie
Mânuţa-i coardele le-ncurcă vie,
Prin blânde notele lirei de-amor
Glasul ei tremură dulce uşor:
95 Prin bolta ferestei înguste
Mă uit într-al văilor rai,
Cum codrii în cale-i supune
Furtuna, copila de crai.
Prin păru-i de aur, coroană
100 Cu colţuri în fulger şi jar,
Ea apele-n cale-i aplana
Şi-ndoaie bătrânul stejar.
Prin poarta îngustă din murii
Gradinei, cetăţii-mi din stânci,
105 Cobor în adâncul pădurii
Unde-izvoarele murmur adânci.
138
Prin nourii rupţi trece luna
Şi-n sufletu-mi dor a pătruns,
şi părul mi-l îmflă furtuna
110 şi ochii-mi se-neacă de plâns.
Doresc doar ca în fundul mării
Să mă ia cu sine-n sărai,
în nalte albastrele sale,
Furtuna, copila de crai.
115 Doresc ca să intru cu luna
în dome de nouri, ce pier -
Doresc cu popoare de stele
Să merg drumul mare din cer.
Ce caut eu nu vă ştiu spune,
120 Eu singură nu ştiu ce vreu,
Atât e de tainic ascunsă
Dorinţa în sufletul meu.
Mi-e ciudă pe frunza cuminte,
Pe vorbăreţe valuri de râu,
125 Ele-mi spun ce doreşte-al meu suflet.
Ce singură eu nu ştiu.
Şi flori şi crenge şi stele
In ciuda mea taine îmi spun -
Ah! cum le-aş smulge pe toate
130 Să fac din ele cununi.
În codru o creangă se-ndoaie
O poartă prin frunze, şi-n prag
Un chip cu ochi mari se iveşte -
Ah! cum mi-ar putea fi de drag.
135 Un murmur feeric desmiardă voios
A salei tăcere senină.
Din bolta ferestei arcată pompos
S-aude vibrând mandolină
139
Şi-un eco uşor
140 Petrece cu-amor
Cu dulcea vibrare de strune,
Ce spune.
Şi toată viaţa lui, tot ce-a cules
Din unde, din munte, din vale,
145 Tot sufletu-i june, tot scumpu-i eres
Alunecă-n cântecu-i moale
Ş-al coardelor grai,
Frumos ca din rai,
Amestecă-n vorbe de miere
150 Durere.
SARA PE DEAL
Sara pe deal buciumul sună cu jale,
Turmele-l urc - stele le scapără-n cale,
Apele plâng clar izvorând în fântâne,
Sub un salcâm, dragă, m-aştepti tu pe mine.
155 Luna pe cer trece-aşa sfântă şi clară,
Ochii tăi mari caută-n frunza cea rară,
Stelele nasc umezi pe bolta senină,
Pieptul de dor, fruntea de gânduri ţi-e plină.
Nourii curg, raze-a lor şiruri despică,
160 Streşine vechi, casele-n lună ridică.
Scârţâie-n vânt cumpăna de la fântână,
Valea-i în fum, fluiere murmură-n stână.
Şi osteniţi oameni cu coasa-n spinare
Vin de la câmp, toaca răsună mai tare,
165 Clopotul vechi împle cu glasul lui sară,
Sufletul meu arde-n iubire ca para.
Ah! în curând satul în vale-n amuţeşte,
Ah! în curând pasu-mi spre tine grăbeşte,
Lângă salcâm sta-vom noi noaptea întreagă,
170 Ore întregi spune-ţi-oi cât îmi eşti dragă!
140
Ne-om rezima capetele-unul de altul
Şi surâzând vom adormi sub înaltul,
Vechiul salcâm. - Astfel de noapte bogată
Cine pe ea n-ar da viata lui toată?
175 Pe vârful de munte, în codri-mbrăcat,
De nouri grămezi se adună
Şi unul pe altul, măiestru urcat,
Ei par o cetate în lună.
Şi bolţile-n muri,
180 Şi stâlpii sunt suri,
Lumina prin arc de fereastră
E-albastră.
În halele-albastre - 'stelatele bolţi -
Te uiţi prin coloane de nouri
185 Şi luna ieşind dintr-a stâncilor colţi
Le împle cu mii de tablouri.
Lumina-i de-argint
în nouri s-a frânt
Şi se-ncheagă prin naltele dome
190 Fantome.
În hainele albe de neguri de-argint
Şi creţii de roze purpure,
Şi părul pe frunte cu stele e prins,
Ca îngerii albe şi pure -
195 Prin gene de nor,
Ca visuri strecor,
Ducând înstelată lor viaţă
Prin ceată.
Un şuier în noapte, prin codri, un vânt,
200 Un freamăt - şi totul dispare...
Şi nori se-ncreţesc risipiţi şi s-avânt.
In lună stau stâncile rare -
Iar junele-iubit
E-un brad putrezit
205 Pe trunchi de granit, pe ruine
Bătrâne.
[1872]