ICOANĂ ŞI PRIVAZ

ICOANĂ ŞI PRIVAZ
De vrei ca toată lumea nebună să o faci,
În catifea, copilă, în negru să te-mbraci -
Ca marmura de albă cu faţa ta răsări,
În bolţile sub frunte lumină ochii mari
5 Şi părul blond în caier şi umeri de zăpadă -
In negru, gură-dulce, frumos o să-ţi mai şadă!
De vrei să-mi placi tu mie, auzi? şi numai mie,
Atuncea tu îmbracă mătasă viorie.
Ea-nvineţeşte dulce, o umbr-abia uşor,
10 Un sân curat ca ceara, obrazul zâmbitor
Şi-ţi dă un aer timid, suferitor, plăpând,
Nemărginit de gingaş, nemărginit de blând.
Când îmbli, a ta haină de tine se lipeşte,
Ci gingaş-mlădioasă tu râzi copilăreşte.
15 De şezi cu capul mândru pe spate lin lăsat,
Tu pari sau fericită, sau parc-ai triumfat...
Ciudat... Stau melancolic, greoi ca şi un trunchi,
Când veselă ţi-ai pune chiar talpa pe genunchi.
Căci mă cunosc prea bine şi nu-mi vine să cred
20 Că mă iubeşti pe mine tu, tu! ce eu te văd
Atâta de frumoasă, atât de răpitoare,
Atât - cum nu mai este o alta pe sub soare;
îţi baţi tu joc de mine, cu ochii mă provoci
Si vrei cu al meu suflet tu numai .să te joci...
25 S-apoi... Merit eu oare mai mult de la un înger
Decât de-a lui privire eu sufletu-mi să-mi sânger?
O, bate-ţi joc, copilă, ucide-mă de vrei,
Zâmbirea gurei tale, un vis din ochii tăi
Mai mult e pentru lume decât un trai deşert...
30 Şi încheierea vieţii-mi: pe tine să te iert.
Ce sunt? Un suflet moale unit c-o minte slabă,
De care nime-n lume, ah, nimeni nu întreabă.
113
Şi am visat odată să fiu poet... Un vis
Deşert şi fără noimă ce merit-un surâs
35 De crudă ironie... Şi ce-am mai vrut să fiu?
Voit-am a mea limbă să fie ca un râu
D-eternă mângâiere... şi blând să fie cântu-i.
Acum... acuma visul văd bine că mi-l mântui.
Căci toată poezia şi tot ce ştiu, ce pot,
40 Nu poate să desene nici zâmbetu-ţi în tot.
Te-am îngropat în suflet şi totuşi slabii crieri
Nu pot să te ajungă în versuri si descrieri.
Frumseţa ta divină, nemaigândită, sfântă
Ar fi cerut o arfă puternică, ce-ncântă;
45 Cu flori stereotipe, cu raze, diamante,
Nu pot să scriu frumseţa cea vrednică de Dante.
O, bate-ţi joc de mine, pigmeu deşert, nedemn,
Ce am crezut o clipă de tine că sunt demn.
O, marmură curată, o, înger, o, femeie,
50 Eu să te-ating pe tine cu-a patimei scânteie,
Eu, eu să fiu în stare o clipă să-mi închipui
C-al meu e trupul dulce? c-a mele: faţa-i, chipu-i...?
Nebun ce sunt... Nu râzi tu? O, râzi de mine... Râzi.
Plângând cu-amărăciune, eu ochii să-mi închiz,
55 Să nu mai văd nainte-mi acea frumoasă zeie,
Cu capul ei de marmur pe umeri de femeie...
Astfel îmi trece viaţa, astfel etern mă chinui
Si niciodată, Ana nu m-a lăsat la sânu-i,
Căci ea nu vrea iubire... vrea numai adorare...
60 Tâmpit să-mi plec eu fruntea ca sclavul la picioare
Şi ea să-mi spuie rece: „Monsieur, ce ai mai scris?"
La glasu-i chiar ironic, să fiu în paradis,
Să fiu prea, prea ferice, de-a vrea să cate numa
Pe acest mizerabil, ce o priveşte-acuma.
65 Da, da! să fiu ferice de-un zâmbet, de-un cuvânt,
Căci zâmbetul mai mult e ca viaţa-mi pe pământ.
Să simţi cum că natura îşi bate joc de noi:
Ici-colo câte-un geniu - şi preste tot gunoi.
Si eu simt acest farmec şi-n sufletu-mi admir
70 Cum admira cu ochii cei mari odat' Shakespeare.
Si eu, eu sunt copilul nefericitei secte
Cuprins de-adânca sete a formelor perfecte;
Dar unde este dânsul cu geniu-i de foc
Si eu, fire hibridă - copil far' de noroc!
75 Făr' de noroc? De ce dar? Au nu sunt fericit
Că-n calea mea o umbră frumoasă s-au ivit?
Nu mi-e destul-avere un zâmbet trecător,
O vorbă aruncată ironic - de amor?
Comoară nu-i destulă privirea, un cuvânt,
80 Ce viaţa-mi însoţi-va de-acum pân-în mormânt?
114
Sunt vrednic eu a cere - sunt demn să am mai mult?
A lumei hulă oare în juru-mi n-o ascult?
Putut-am eu cu lira străbate sau trezi
Nu secolul, ca alţii - un ceas măcar, o zi?
85 Cuvinte prea frumoase le-am rânduit şirag
Şi-am spus şi eu la lume ce-mi este scump sau drag..
Aceasta e menirea unui poet în lume?
Pe valurile vremii, ca boabele de spume
Să-nşire-ale lui vorbe, să spuie verzi ş-uscate
90 Cum luna se iveşte, cum vântu-n codru bate?
Dar oricâte ar scrie şi oricâte ar spune...
Câmpii, pădure, lanuri fac asta de minune,
O fac cu mult mai bine de cum o spui în vers.
Natura-alăturată cu-acel desemn prea şters
95 Din lirica modernă - e mult, mult mai presus.
O, tristă meserie, să n-ai nimic de spus
Decât poveşti pe care Homer şi alţi autori
Le spuseră mai bine de zeci de mii de ori.
Da, soarele bătrânu-i, bătrân pământu-acuma:
100 Pe gândurile noastre, pe suflet s-a prins bruma
Şi tineri numa-n inimi vedem frumseţea vie,
Dar gândul nostru-n ceaţă n-o pune pe hârtie...
Suntem ca flori pripite, citim în colbul şcolii
Pe cărţi cu file unse, ce roase sunt de molii.
105 Astfel cu meşteşuguri din minte-ne - un pir -
Am vrea să iasă rodii sau flori de trandafir,
În capetele noastre de semne-s multe sume,
Din mii de mii de vorbe consist-a noastră lume,
Aceeaşi lume strâmbă, urâtă, într-un chip
110 Cu fraze-mpestriţată, suflată din nisip.
Nu-i acea altă lume, a geniului rod,
Căreia lumea noastră e numai un izvod...
Frumoasă, ea cuprinde pământ, ocean, cer
În ochi la Calidasa, pe buza lui Omer?
115 O, salahori ai penei, cu rime şi descrieri
Noi abuzăm sărmanii de mâna-ne de crieri...
Căci plumbu-n veci nu-i aur... şi-n noi se simte izul
Acelei meserie ce-o-nlocuim cu scrisul...
În loc să mânui plugul, sau teasla şi ciocanul,
120 Cu aurul fals al vorbii spoiesc zadarnic banul
Cel rău al minţii mele... şi vremea este vama
Unde a mea viaţă şi-a arăta arama.
„Să reproduci frumosul în forme" ne înveţi:
De-aceea poezia-mi mă împle de dispreţ...
125 Dator e-omul să fie a veacului copil,
115
Altfel ca la nevolnici el merit-un azil
Într-un spital... Acolo cârpească cu minuni
Păreţii de chilie şi spună la minciuni...
Da! ticălos e omul născut în alte vremi...
130 Sincer, îţi vine soartea s-o sudui, s-o blestemi:
Blăstămurile însăşi poet te-arată iarăşi.
Al veacului de mijloc blăstămul e tovarăş,
Între-un poet nemernic, ce vorbele înnoadă
Ca în cadenţă rară să sune trist din coadă
13 5 Şi-ntre-ofiţerul ţanţoş cu spada subsuoară
Alegere nu este, alegerea-i uşoară.
Pocnind în a lui haine, el place la neveste,
Fecioara-nfiorată îţi zice: acesta este...
Acesta da... Simţire tu ai şi este dreaptă.
140 Nebuni suntem cu toţii, natura-i înţeleaptă -
Un corp frumos şi neted te face să iubeşti,
În braţul lui puternic tu simţi că-ntinereşti.
Doar nu eşti tu nebună
S-alegi în locu-i, fată, pe un împuşcă-n lună,
145 Pe-un om care stă noaptea ş-a minţii adâncime
În strofe o disface şi o aşaza-n rime...
Soldatul spune glume uşoare - tu petreci...
Pe când poetul gingaş, cu mersul de culbeci,
E timid, abia ochii la tine şi-i ridică.
150 El vorbe cumpăneşte, nu ştie ce să-ţi zică,
Privindu-te cu jale, oftează - un năuc...
Si zile-ntregi stau astfel în jilţ, ş-apoi mă duc
Si ani întregi putea-voi tot astfel ca să şez
Şi-n inima copilei de fel nu-naintez.
155 Copil, copilul nu e? voieşte să petreacă.
Ce caut eu cu ochii-mi, cu-a lor privire seacă?
Ce-i zic dumnezeire, şi înger, stea şi zeie,
Când ea este femeie, şi vrea a fi femeie?
Şi totuşi... Ah, odată, mi-a spus cu vorbe dulci:
160 - Aş vrea pe braţ, aicea, tu capul tău să-l culci,
Să mângâi a ta frunte, nefericit copil!
Acest cuvânt, divino, mai zi-l o dată, zi-l.
Vezi tu, închipuirea în veci îmi e tovarăş.
Un vis, ca o poveste, în veci revine iaraş:
165 S-ajung o zi în care, în strâmta mea chilie,
Tu să domneşti ca fiică, stăpână şi soţie
Şi-n ore de durere, când gândul mi-a fi veşted
Să simt cum dulcea-ţi mână se lasă pe-al meu creştet,
S-atunci ridicând capul, dând ochii-mi peste spate,
170 Să văd, ah, pământeasca-mi, duioasa-mi zeitate...
116
Fugi, fugi! Ce te aşteaptă cu mine într-un veac,
În care poezie şi visuri sunt un fleac:
Nu te îndemn eu însuşi ca să-mi urmezi în cale,
Să fiu nemernic martor nefericirii tale.
175 Decât să scriu la versuri, mai bine-aş bate toba:
Cu rime şi cu strofe nu se-ncălzeşte soba.
Chiar inima-mi de-aş da-o să bei dintr-însa sânge:
Nevoia este gheaţa ce-amoru-n grabă-l stinge.
Visând astfel ia sama cu mine că petreci,
180 Copil cu gură caldă, cu picioruşe reci.
Te-apropii, mă-ntrebi dulce: cum nu te curtenesc?
O vorbă-ai vrea în fine s-auzi cum o rostesc...
De-un ceas tu căşti în faţa-mi - acuma-nsă doreşti,
Drept preţ, să-ţi spun amoru-mi în versuri franţuzeşti.
185 Idee! Şi de braţu-mi atârni dulcele-ţi braţ.
Întorc spre tine capul, privesc fără de saţ,
Cu gura de-al tău umăr încet şi trist şoptesc:
- Eşti prea frumoasă, Doamnă, şi prea mult te iubesc!
[18 7 6]
117