MUREŞANU

MUREŞANU
(Mureşanu singur într-o pădure. Pe o muche de deal o biserică veche c-un turn de piatră.
Noapte, lună. Orologiul bisericii bate miezul nopţii.)
MUREŞANU
În turnul vechi de piatră cu inima de-aramă
Se zbate miazănoaptea... iar prin a lumei vamă
Nici suflete nu intră,nici suflete nu ies;
Şi somnul, frate-al morţii, cu ochii plini d-eres,
5 Prin regia gândirii nenfîinţate trece
Şi moaie-n lac de visuri aripa lui cea rece;
Cu gând far' de fiinţă a lumii frunte-atinge -
În minte fericirea, mizeria i-o stinge.
Când totul doarme-n zvonul izvorului de pace
10 Un ochi e treaz în noapte, o inimă nu tace:
Şi azi îndrept aceleaşi crude-ntrebări la soarte
Şi-asamăn întreolaltă viaţă şi cu moarte...
Şi-n cumpăna gândirii-mi nimica nu se schimbă,
Căci între amândouă stă neclintita limbă.
15 De mult a lumii vorbe eu nu le mai ascult,
Nimic e pentru mine, ce pentru ea e mult.
Viitorul un trecut mi-i pe care-l văd întors.
Acelaşi şir de patimi s-a tors şi s-a retors
De mânile uscate a vremii-mbătrânite...
20 Şi clare-s pentru mine enigmele-ncâlcite...
Nu-ntreb de ce în lume nu ni e dat de soarte
Noroc far' de durere, viaţă far' de moarte.
Am pus de mult deoparte acele roase cărţi
Ce spun c-a vieţii file au veşnic două părţi,
25 Că făr' de lacrimi nu e nici ochiul cel mai vesel -
Acest noian gândirea-mi în sama altor lese-l;
Nimic în lumea asta cu ele nu se schimbă -
Cu dezlegări ciudate şi cu frânturi de limbă
Ocupe-se copiii... Eu pun o întrebare
30 Nu nouă, însă dreaptă, nu liberă, mai mare.
134
Viaţa, moartea noastră noi le ţinem în mâni.
Pe ele deopotrivă noi ne simţim stăpâni -
O cupă cu otravă, un glonte, un pumnar
Ne scapă deopotrivă de-al vieţii lung amar.
35 Nu cer de fericire în lume să am parte,
Căci fericiri a lumii, închipuiri deşarte!
Viaţa noastră însă, oricât de neagră fie,
Ea împlineşte oare în lume vo solie?
E scop în viaţa noastră - vun scop al mântuirii?
40 Ne-njunghiem fiinţa pe-altarul omenirii?
A gândului lucire, a inimii bătaie
Ridică un grăunte din sarcina greoaie
Mizeriei comune? Trăind cu doru-n sân
Pe altu-n astă lume îl doare mai puţin?
45 De îţi jertfeşti viaţa, tu, pentru un popor,
Au sarcina vieţii purta-va mai uşor?
A tale lacrimi crude, a tale crude chinuri
Îi schimbă poate-n taină prescrisele destinuri?
Ai tu vreo ţintă-n lume - amara ta suflare
50 Au face-l-va pe dânsul - de nu ferice - mare?
O, eu nu cer norocul, dar cer să mă înveţi
Ca viaţa-mi preţ să aibă şi moartea-mi s-aibă preţ,
Să nu zic despre mine ce despre om s-a zis:
Că-i visul unei umbre şi umbra unui vis!...
55 Bolnav în al meu suflet, cu inima bolnavă,
Eu scormonesc în minte-mi a gândurilor lavă,
Închin a mea viaţă la scârbă şi-ntristare
Şi-mi târâi printre anii-mi nefasta arătare...
Prea bun pentru-a fi mare, prea mândru spre-a fi mic
60 Viaţa-mi, cum o duce tot omul de nimic,
Supus doar ca nealţii la suferinţe grele,
Unind cu ele ştirea nimicniciei mele.
O, pârghie a lumii, ce torci al vremii fir,
Te chem cu desperare în pieptu-mi - cu delir,
65 Răspunde-mi cine-i suflet al lumii? Dumnezeul?
Orbirea? nepăsarea? e binele - e răul?
Tu taci!... şi piatra tace... şi tu eşti piatră... Bine,
Mi-oi chinui dar mintea - să răspund pentru tine.
Orbirea? nepăsarea?... Nevinovat-orbire
70 Cât de frumos şi-anume tocmit-a a lui fire!
Creat-a lupul aprig el pentru mielul blând,
Carne cu ochi creat-a el pentru cel flămând,
Natura-i fericire şi veşnic e în pace -
Si leul şi cu taurul de mult stau să se-mpace -
75 Iar omul, ce-i făptură aleasă, are-anume
Un creier şi un suflet - pentru dureri în lume;
Ce simplă nepăsare, nevinovat-orbire,
Concordie eternă, un rai de fericire.-
135
Dar nu - ce zic? Tu blastemi, poete... Cată bine,
80 Căci lumea e creată anume pentru bine.
N-o spun aceasta popii şi cărţile lor vechi,
De mii de ani nu sună legenda în urechi?
Nu vezi tu că virtutea găseşte-a ei răsplată, *
Răsplată ce de oameni şi cer e-nvidiată?
85 Răsplată prea frumoasă: un giulgi şi patru scânduri.
Ţi-e îndemână-n 'nuntru, şi scapi de multe gânduri,
De gânduri fără noimă... Pentru aşa comoară
Treci însetat pe lângă a vieţii dulci izvoară...
Şi-atunci... atuncea popii vorbit-au foarte drept:
90 Deşertăciuni sunt toate când moartea ţi-i în piept.
Dar să vedem acuma în lungi secolii tăi
Ce crudă răsplătire păstrat-ai celor răi?
Omoară fericirea unui popor, i-alungă
A veacurilor pace pe vreme îndelungă
95 Si eşti erou... Fii mândru, închipuit, dar cată
Ca nimeni să atingă fiinţa îngâmfată,
Atunci ai simţ de-onoare. Dispreţuieşte viaţa
Închină-te de sară şi până dimineaţa,
Trufaşule obscure - te crede sfânt şi-ales,
100 Un om din altă carne făcut - şi cu eres
Poporul se-nchina-va chiar la a tale oase.
Învie, măguleşte tu patimi duşmănoase,
Invidia şi ura botează-le virtuţi,
Numeşte brav pe gâde, isteţi pe cei astuţi,
105 Din patimi a mulţimii fa scară de mărire
Si te-or urma cu toţii în vecinică orbire. -
C-o frază linguşeşte deşertăciunea lor,
Din risispite roiuri atunci faci un popor
Fii dinainte sigur, la rele el urma-va,
110 Cu sânge şi cenuşe pământul presăra-va.
Fereşte-te de una... Să te ferească ceriul
Ca-ntr-un moment de-uitare să li spui adevărul...
Te-or răstigini pe cruce, te-or huidui cu pietre,
Vor risipi cenuşa iubitei tale vetre,
115 Şi te vei stinge mizer... de nimenea jălit...
Nu vezi ce drept e astfel? Ce bine e-mpărţit
Pământul? - Proşti de-o parte, de alta cei şireţi.
Şi patimilor rele aceştiia dau preţ...
Nu merită nătângii să fie stăpâniţi,
120 Sau pentru o idee să fie ei jertfiţi?
Mai de dorit ce soarte pot ei să aibă-n lume
Decât să-i ducă-n lupte un mare, un sfânt nume?
Un nume! Ce-i mai mare decât un nume oare?
Pentr-un astfel de lucru se junghie popoare.
125 În mână de vei prinde-a istoriilor carte,
În ea atunci vedea-vei un falnic op de arte,
136
130
135
140
145
150
155
160
165
170
Vedea-vei cum sub ochii-ţi în plin se desfăşoară
Tot patime de laudă; că vremea se măsoară
După a răutăţii păşire... Rău şi ură
Dacă nu sunt, nu este istorie. Sperjură,
Invidioasă, crudă, de sânge însetată
E omenirea-ntreagă... o rasă blestemată,
Făcută numai bine spre-a stăpâni pământul...
Căci răutăţii sale îi datoreşte-avântul
Ce 1-a luat pe scara fiinţelor naturei.
Aceasta este taina în sufletul fapturei...
Ce plan adânc!... ce minte! ce ochi e colo sus!
Cum în sămânţa dulce a patimei a pus
Puterea de viaţă... Astfel frumosul plan
Un an de îl descarcă, l-încarcă iar alt an
Spre vecinică-mplinire... Şi în ureche-mi bate:
Că sâmburele lumii e-eterna răutate!!
Cântaţi-o dar, popoară! În glasu-adânc al stranei
Voi mesteca legenda cea vechie a Satanei.
O, Satan! geniu mândru, etern, al desperării,
Cu geamătul tău aspru ca murmurele mării...
Pricep acum zâmbirea ta tristă, vorb-amară:
„Că tot ce e în lume e vrednic ca să piară..."
Tu ai smuncit infernul ca să-l arunci în stele,
Cu cârduri uriaşe te-ai înălţat, rebele,
Ai scos din rădăcine marea s-o-mproşti în soare,
Ai vrut s-arunci în chaos sistemele solare...
Ştiai că răutatea eternă-n ceruri trona,
Că secole nătânge cu spaimă o-ncoronă!
O, de-aş vedea furtuna că stelele desprinde,
Că-n cer talazuri nalte de negură întinde,
Că prin acele neguri demoni-n stoluri zboară
Si lumea din adâncuri o scutură uşoară
Ca pleava... Cerul cu sorii lui decade,
Târând cu sine timpul cu miile-i decade,
Se-nmormântează-n chaos întins fără de fine,
Căzând negre şi stinse surpatele lumine.
Neantul se întinde
Pe spaţiuri deşerte, pe lumile murinde.
Văzându-te strigare-aş de-un dor nebun cuprins:
„Mărire ţie, Satan, de trei ori ai învins! -
Atuncea mă primeşte prin îngerii peirei,
Mă-nvaţă şi pe mine cuvântul nimicirei
Adânc, demonic, rece. Ţi-o jur- astă ştiinţă
Eu aş striga-o-n lume c-o cruntă uşurinţă...
Atunci negreşte, soare... Atunci să tremuri, cer...
Atuncea saluta-voi eternul adevăr...
137
Şi liber, mare, mândru prin condamnarea lui,
A cerurilor scară în zbor am să o sui...
175 Să strig cu răzbunarea pe buze-n lumi deşarte:
Te blestăm, căci în lume de viaţă avui parte! !"
(Fulgere)
„O, fulgeră-mă numai... o, joacă comedie,
Comediant bătrâne cu glas de vijelie!
Nu vezi că nu poţi face tu vun mai mare bine
180 Decât pe vecinicie să mă omori pe mine?
Au crezi tu că eu tremur, dar vezi - mai cred în moarte -
Ai fi prea blând să ai tu în mână-ţi astă soarte,
Aş râde-atunci de viaţă, muncind-o cu dispreţ.
Aş omorî în mine o sută de vieţi
185 Muncind în mine însumi al firei orice nerv,
Peirea cea eternă în pieptu-mi să o serv...
Dar, vai, tu ştii prea bine că n-am să mor pe veci -
Că vis e a ta moarte cu slabe mâni şi reci,
La sorţi va pune iarăşi prin lumile din ceri
190 Durerea mea cumplită - un vecinie Ahasver -
Ca cu acelaşi suflet din nou să reapară
Migraţiei eterne unealta de ocară...
Puternice, bătrâne, gigante - un pitic,
Căci tu nu eşti în stare să nimiceşti nimic."
(El cade obosit pe un trunchi vechi şi-şi acoperă ochii cu mâna. S-aude o muzică
dulce.)
VISURILE
(Sopran)
195 Somn,
Tu al nopţilor domn!
Ne dă prin a gândului ceaţă
Viaţă.
Vezi,
200 Noi suntem tot tineri şi trezi,
Zidim într-o clipă din spume
O lume.
Lac,
Pe care în cânt se desfac
205 Cu dulci şi armonice glasuri
Talazuri.
138
Pustiul sub ochi să-l lăţim,
Mai este vreo mână măiastră
Ştim
C-a noastră?
210 Şi dă-ni porunca ta lin,
Urma-vom fantastice planuri
Vin'
Prin ramuri!
SOMNUL
(Basso)
215 Sună vânt prin frunzele uscate,
Lună trece-n vârfuri de copaci,
Tu, izvor întunecate,
Într-un cântec glasu-ţi să-l desfaci.
Lună! Soră! pe-a lui frunte
220 Stai şi farmăcă gândirea,
Să trăiască-n vremi cărunte
Şi să-şi uite toată firea.
Du-l pe ţărmul vechi al mării,
Fă-l călugăr trist şi slab,
225 Îl închină lin uitării,
Dă vieţii alt prohab,
Du-te! Du-te!
VÂNTUL
(Bariton)
Plâng,
Frâng
230 Crengi uscate;
Trec,
Plec
Ramuri;
Bat în geamuri
235 Cu-a mea mână fermecată.
Eu mă uit printre ferestre
Cum înconjur oameni masa
Şi cu degete măiestre
Eu le spariu toată casa:
139
240 Când ca lupul urlu jalnic,
Când ca mâţa-ncet eu miaun
Şi trezesc din vis motanul
Care toarce sub un scaun.
245 Sunt,
Vânt,
Plâng,
Frâng
Sperios vo creang-uscată.
IZVORUL
(Tenor)
Izvor
250 Din munte cobor,
Când vântul vo ramură farmă
Fac larmă!
(Cerul se coboară. Armonie Schimbare)
Scena 1
Sara Furtună.
MUREŞANU
(singur)
Cum norii strigă jalnic şi marea sparge piatră
Şi tunete bătrâne pe-a ceriurilor vatră
255 Pocnesc cu-a lor ciocane, moşnegi şi falnici fauri,
Ei făuresc furtunei coroana ei de aur...
Se zvârcole în valuri marea cea sură-n veci
Şi în de stânci schelete, bătrâne, slabe, seci,
Ea aiurând loveşte.
Colo şi-nalţă sur
260 Castelul lung şi rece fantasticul lui mur.
L-a fulgerelor fugă se văd bolţile sparte,
Iluminate găuri pe generaţii moarte...
Ah, în fereasta veche apare-ades, ades,
Un înger, o femeie cu chip aşa ales!
265 Dar cine-i ea? Ce vine, ce caută-n castel
Când marea îşi răstoarnă sufletul ei rebel
Şi printre stânci de piatră se scutură de spur
Şi mişcă-nfuriată a valurilor lume...
(Un chip s-arată-n castel)
Şi-n noaptea care urlă cu surda ei ureche,
270 Priveşte ca o lună din zidurile veche?
E ca şi când răsare înjur întunecată
De-a murilor colosuri, prin care se arată
Zugrăvind dulce, trista, sura lor măreţie.
Coboară din ruine căci mă închin eu, ţie!
140
275 Din crengi de gânduri negre o floare se desprinde -
Primeşte-o: e iubirea-mi, şi inima-mi ţi-o-ntinde.
Cobori din înălţime: te-ador, te rog, te-invoc
Cu păru-n flori albastre, pe frunte-o stea de foc
(Chipul dispare.)
O, stai! o, vino scumpă, ca fruntea să-ţi desmierd
280 Si-n ochii mari albaştri fiinţa să mi-o pierd...
Te-ai dus! te-ai dus! o, mare, înghite-mă, mă sfarmă,
Îmi amăgeşte mintea cu-a valurilor larmă.
(El se urcă în luntre şi îi dă drumul pe mare Se-nsenină. S-aude glas de corn )
REGELE SOMN
Răsună corn de aur şi împle noaptea clară
Cu chipuri rătăcite din lumea solitară
285 A codrilor... în cârduri veniţi, genii şăgalnici,
Ce-acum împleti pământul cu sunetele jalnici,
Acum ascunşi în umbră sau tupilati sub foaie,
Pişcaţi picioarele-albe a fetelor bălaie,
Si zimbrii zânei Dochii, pe frunţi cu sterilă mare,
290 Şi voi, cai albi ai mării, cu coanie de ninsoare...
Învie codru! Duhuri cu suflet de miresme,
Zburaţi prin crenge negre ca străvezie iesme,
Cu sunetul de păsuri s-aducă pasul numa,
Pe corpuri albe haină de diamantină brună
295 Să scânteie în umbră, să spânzure feeric -
Treceţi încet prin aer călcând pe întuneric.
(El se uită pe mare.)
Din insule bogate sfâşiind apa iese
O luntre cu vântrele cu spânzură sumese.
Se leagăn visătorii copaci de chiparos
300 Cu frunza lor cea neagră uitându-se în jos
În ape... Iar prin crenge de-un verde-adânc de jale
Se-oglindă-n apa-albastră de aur portocale,
Si parcă glas de clopot înfiorează sară;
Pe-a stâncilor lungi colţuri apusul se coboară,
305 Stau aurite-n aer... şi-a serii rumenire
Se-aplecă şi-nroşeşte a mării încreţire
Si insulele mândre şi de dumbrave pline
Par sarcofage nalte plutind pe-unde senine,
Acoperite numai cu flori şi cu poiene
310 Urieşeşti... Acuma se-nchid a serei gene,
Apele devin sure... şi-n blânda lor cântare
Dispar ca sarcofage insulele în mare.
Ce loc! Bătrâne stânce ridic-a lor schelete
De piatră, ce de valuri şi vântu-s sfaşiete;
315 Un templu în ruină de apă înecat
141
Pe jumătate... Stâlpii şi murul fărâmat
Stau în curând să cadă... Şi în astă ruină
Prin scorburi de părete, în neagră vizuină,
Trăieşte-acest călugăr... Apari, tu, lună-n cer
320 Şi fa din vis viaţă, din umbre adevăr!
(Luna apare.)
UNDELE
(cântă)
Noi, undele creţe,
Venim, venim,
În stânci măreţe
Izbim, izbim.
325 Şi-a noastră suflare
E vânt! e vânt!
Dar naştem pe mare
Un cânt, un cânt.
DELFINUL
(Se arată din apă un tânăr frumos.)
Ondină,
330 Cu ochi de albastră lumină,
Cu părul tău lung, un tezaur
De aur.
Tu, pradă
Cu piepţii tăi dulci de zăpadă,
335 Te-oi prinde pe mare vreodată.
Şireată!
Atunce
Simţi-vei duioasele munce,
Cu care-al meu suflet în flamă
340 Te cheamă.
ONDINA
Delfine,
Tu crainic al mării regine,
De-ai fi credincios, cu iubire
Un mire,
142
345 Voioasă
Urmare-aş privirea-ţi frumoasă.
Ţi-aş da sânul alb de zăpadă
Ca pradă.
DELFINUL
Ondină,
350 Tu dulce copilă, o, vină,
Nu vezi că Delfinul tău moare
În mare?
ONDINA
Vedea-vom!
355 Să cânte Sirena ruga-vom,
De nu vei iubi-o - îmi fură
O gură!
Arunce
O undă în braţe-ţi m-arunce,
Căci ştiu a iubi eu prea bine,
360 Delfine.
Ascultă!
De vreme-ndelungă şi multă
În sufletul meu eu te-am strâns -
M-ai învins.
AMÂNDOI
365 Tu, ce eşti zeilor suroră gemene,
Cu linul pas,
Nu are nimene un cânt să semene
Cu al tău glas.
Spune-ne cântecul ce-n nopţi lunatice
370 Adese-îl cânţi,
Când luna tremură prin ceti apatice,
Prin codri sfinţi.
SIRENA
Vin', iubite! Cungiura-voi
Cu-al meu braţ al tău grumaz
375 Şi lipi-voi a mea faţă
De-arzătorul tău obraz.
143
Vin', iubite, multe nume
Mângâioase îţi păstrez,
Visul vieţii mele este
380 Tu ferice să te vezi.
Dar ce-ntorci tu ochii-n laturi
De cuvântul meu gonit?
Nici visezi cât poţi în lume
Tu să fii de fericit.
385 Zi şi noapte stă la tine
Al meu gând nemângâiet,
Căci tot sufletu-mi te cere
Şi în gând te chem încet.
Vino, vino, mult iubite,
390 Pe-al meu sân să te desmierd
Si îri ochii tăi cei negri
Eu privirea să mi-o pierd.
Să-mi pun gura la ureche
Si să-ţi spun că te iubesc,
395 Că de drag ce-mi eşti, copile,
Eu din ochi te prăpădesc.
(Ondina şi-a lăsat visătoare capul pe spate, pe umărul lui Delfin, care o sărută.)
REGELE SOMN
A mării unde-albastre alunecă-nspumate
Şi fulgeră-n cadenţă... O, dulce voluptate
A nopţii-[adânci]... Acuma văd luntrea de departe
400 Cum cu-al [ei] plisc în brazde pe unde le împarte.
Călugăru-i... În manta-i înfăşurat visează,
Al valurilor zgomot ţâşnind îl salutează
Şi lebede-argintoase pe planul mării-l trag
- Pe frunte-i e-mpletită o ramură de fag -
405 Plutind cu repejune sub palida lumină
A lunei... pe-nmiirea a undelor senină.
Se pare cum că este al mării Dumnezeu,
Blând îngânat de lebezi în mândrul visul său.
Din insulele sfinte străbat cântări ferice,
410 Noroc şi desperare le văd unite-aice...
Acum pe-un stan de piatră din luntre el coboară
Si barba lui cea albă pe piept se desfăşoară
Şi-n două despicată de vânt e răscolită...
144
S-aude glasul
CĂLUGĂRUL
Răsai din a ta noapte, copilă mult iubită.
(Intră în scenă,)
415 E un străin aice... şi ca mărgăritarul
E faţa lui ced albă, de-argint îi e talarul,
Pe umerii de marmur aripe se disfac,
Pe fruntea lui, în păru-i flori roşie de mac...
Cine eşti tu, străine, cu negri ochi sub gene?
REGELE SOMN
420 Eu?... Eu sunt fericirea vieţii pământene.
CĂLUGĂRUL
Aicea nu ţi-e locul, norocul eu nu-l caut,
A lumii glasuri multe si glasul tău eu n-aud...
Nu vezi tu barba-mi albă şi ochii mei... şi gură -
Abia urmează încă a gândului măsură.
425 Eu nu cred în nimica şi nu cred blândei gure
Ce-mi minte fericirea... Te du! Te du aiure!
REGELE SOMN
(zâmbind)
Tu spui... Priveşte-n juru-ţi... lumea-i o feerie;
Te duc prin fericire şi inima-ţi n-o ştie,
Dar vezi... nu vezi tu colo... apare-n chip d-omăt...
Cu glasu-i ea te cheamă încet... tot mai încet...
Auzi! Vântu-n ruine şi undele se vaier,
De mâne diafane nu vezi duse prin aer
Colo făclii de smoală, lumini de roşii torţii
Ce noaptea o pătează în trist lăcaşul morţii?
Adâncul întuneric îl taie, îl răreşte,
Şi fulgeră-n columne şi bolţile roşeşte,
Acum, acum ea iarăşi prin tremurânde facle
Coboară scări de piatră a uriaşei racle...
CĂLUGĂRUL
(în extas)
E albă...-n întuneric văd chipul ei lucind
Ca pe o tablă neagră o umbră de argint.
(Regele Somn dispare.)
Tu, taina nopţii mele, tu, blond copil din ceriuri,
Cu glasul tău ca glasul duioaselor misteruri,
Oh, vino, vino iarăşi, ca să te strâng la piept,
Copil cu păr de aur, cu ochiul înţelept...
445 O, tu! Cum eşti frumoasă, cum te cobori din stele,
Mizeria-mi s-o cauţi şi dorul vieţii mele,
430
435
440
145
Un înger eşti, un suflet ce-i rătăcit de mult,
Al cărui glas de noapte eu noaptea îl ascult?
O, cine eşti? îmi spune, de ce mă prinzi în braţe,
450 De ce zâmbirea lină e-amor şi e dulceaţă?
De ce cuvântul buzei e lamură de miere?
De ce-mi întinzi tu gura când sufletu-mi te cere?
Si sânul tău de marmor laşi pradă gurii mele,
Şi buclele-ţi în valuri ca sa mă joc cu ele?...
455 6, vin', a mea iubită! eu îngenunchi, mă-nchin,
Eu te ador cu moartea în suflet...
CHIPUL
Vin! eu vin.
Sufletu-mi în vecia-i atras de-a ta chemare,
Din noaptea nefiinţei înfiorat apare...
Acolo el de veacuri, de îngeri salutat
460 Trecea - un basmu palid - cu stele coronat
Dar auzi o rugă, o dulce rugă - a ta!
La al tău glas de jale lumina tremura,
Chiar Dumnezeu ce-adie în ceru-i înflorit
Ascultă blânda rugă, ce trece liniştit
465 Prin nopţile-nstelate - o muzică de vis -
Ce-inundă faţa-i veche c-un dureros surâs
Şi inima-i bătrână din nou o mai inspiră
De cugetă lumi nouă - cum cugetă o liră
Eternele-i armonii... Şi-acele cânturi pline
470 De-amor, de inspirare, le îndreptai la mine
Si am urmat cântării... fiinţa mea apare
Şi-aruncă umbra-i tristă pe fruntea ta cea mare,
Gândirile-ţi măreţe în gândul meu cuprind,
La sufletu-ţi de flăcări eu sufletu-mi aprind...
475 Căci te iubesc... ce vrei tu? şi lacrima ta clară,
Preface-eterna-mi noapte în dulce zi de vară,
Si glasu-ţi ce pătrunde în doliu pân' la cer
Îmi dă un trai... în dulcea-i durere, efemer...
O,-ndelungeşte numai amorul tău cel sfânt!
480 Pe-a tale nopţi eu număr zilele-mi pe pământ...
A tale gânduri, visuri, dorinti-s lumea mea,
Sunt umbră a cântării-ţi, o slabă umbră-abia,
O, mă iubeşte numai, te rog, cu fiinţa-ntreagă,
Precum o stea murindă la univers se roagă.
CĂLUGĂRUL
485 Când tu zâmbeşti eu tremur, când tu vorbeşti eu tac.
Eşti glas gândirii mele... gândirile-mi displac
De nu sunt ale tale... şi blăstem a mea minte
Că nu e ca si tine, senină şi cuminte...
Oh, vino! Vin' şi-acuma... surâde-mi, ah, surâde,
146
490 Vorbeşte-ncet... la vorba-ţi eu ochii-mi voi închide
Căci nu pot deodată cuprinde-a ta frumseţe...
De-aud... nu pot să caut zâmbirea blândei feţe,
De văd a ta cerească, armonică-arătare,
Urechea mea e surdă şi gura-mi glas nu are...
495 O, înger! stea din ceriuri... nemaigândită! scumpă!
O! sufletul din pieptu-mi spre tine să se rumpă
Ar vrea... dar cine eşti tu? o, mişcă a ta buză -
Eşti îngeru-mi de pază, eşti Dumnezeu, eşti Muză?
CHIPUL
Nu cerceta zadarnic, nefericite... Taină
500 E frumuseţea vieţii-mi şi-a sufletului haină.
În taină e amoru-ţi... şi-n vecinie întuneric
Va rămânea fiinţa-mi pentru-al tău ochi himeric.
Urmează-mă în luntrea ce dusă e de lebezi
Pe undele oceanici, ce furtunoase, repezi
505 Ne-or duce-n depărtare... N-auzi un jalnic ţipet?
Răsună lung din noaptea străvechiului Egipet.
(El intră-n luntre Aceasta e trasă de lebede Călugărul sade tund de mână Chipul, ce stă în
picioare)
REGELE SOMN
Nu ştii cine e dânsa? - Un capăt e, de aţă,
Din sufletul naturii care ni dă viaţă;
În orice fiinţă este, deşi nu ştii, ascete.
Nu poţi să ştergi viaţa cu-al gândului burete...
Renegă a ta viaţă, dispreţuieşte-o-n piept...
Din raze se încheagă şi-ţi vine îndărăpt.
Renunţi la fericire? - dar ea-i un vecinie vis.
De fuge ziua - vine când ochii ţi-ai închis.
Oricât te scuturi, oame, nu-ţi poţi ieşi din piele
Căci te fac jucăria zburdălniciei mele.
Acopere tu ziua cu-a gândului tău ceaţă -
Eu vecinie treaz, din visu-ţi voi face o viaţă.
(Cortina cade S-aude de departe cântând )