ONDINA

ONDINA
(Fantezie)
L-al orelor zilei şirag râzător
Se-nşir cele negre si multe
Ce poartă în suflet mistere de-amor
Pălite, sublime, tăcute.
5 Şi noaptea din nori
Pe-aripi de fiori
Atinge uşoară, cu gândul,
Pământul.
Pe-un cal care soarbe prin nările-i foc,
10 Din ceaţă pustie si rece
Un june pe vânturi, cu capul în joc,
Cu clipa gândirei se-ntrece
Şi calu-i turbat
Zbura necurmat
15 Mânat ca de-a spaimelor zână
Bătrână.
Pe aripi de munte şi stânci de asfalt
Castelul se nalţă, se-ncruntă
Şi creştetu-i negru si creşteru-i nalt
20 De nouri şi ani se-ncăruntă,
Dar astăzi e viu
Şi-n ton auriu
Răsună din umbra cea mare
Cântare.
22
25 în mii de lumine ferestrele ard,
Prin cari se văd trecătoare
Prin tactul cântărei sublime de bard
Cum dantă la umbre uşoare,
Cum dantă uşor
30 Dulci vise de-amor.
Palatul părea în magie
Aurie.
Ca cerbul ce s-alţă în creştet de stânci,
Urmat de săgeat-arzătoare,
35 E calul ce sare prăpăstii adânci
în zboru-i puternic si mare,
Ca nara arzând,
Cu coama pe vânt,
O dată-ncă pinten l-împunge
40 Şi-ajunge:
Iar junele sare uşor de pe el
Sub mantă-i purtând mandolină,
Cu inima plină de-amoru-i fidel,
Cu mintea de visure plină,
45 De grile de fier
Al meu cavaler
S-avântă cătând pe fereastă
Şi-adastă:
Ca gânduri palide din ore dalbe
50 Zboară dantândele fiinţe albe,
Par aromatele suflete line
Duse de zefirii de prin gradine,
în coruri nimfele cântă la hore
Şi gem în lirele blânde, sonore,
55 Ascunse gândure de dor de ducă
Triste şi palide ca o nălucă,
Apoi în citere ele-ncordară
Şi plin şi limpede încet cântară
Glas a trecutului, ce însenină
60 Mintea cea turbure de gânduri plină:
Pe râul dorului, mânat de vânture,
Veni odat'
Pe-un vas cu vâslele muiate-n cânture,
Lin-împărat.
23
65 Venit-a regele să calce văile
Cătând o sor',
Eroi se-ninimă şi plâng femeile
De-a lui amor.
El fură munţilor ecouri tinere,
70 Cântul la dor,
Răpeşte buzelor naivei Vinere
Vorba d-amor.
Pe munţi în negură, pe stânci de cremene,
El a cătat
75 O albă vergină, să-i fie gemene
Si te-a aflat.
Tu eşti cântărilor sororă gemene,
Sufletul lor,
Regele inimei trebuie să-ţi semene
80 Ca vis cu dor.
în tine vede-se că e în ceriure
Un Dumnezeu,
Purtând simetria şi-a iei misterure
în gândul său.
85 Mână dar coardele unele-ntr-altele,
Mână-le lin.
Căci ca în sufletu-ţi n-a găsit altele
Regele Lin.
Cântă cu doliul, ce-l varsă belele
90 Când plâng de-amor,
Să creadă lumile, să creadă stelele
Că-i tactul lor.
Cum zboară îngerii din stele-n stele,
Barzii zbor, flutură printr-a lor bele;
95 Din lungul horelor amestecate
Barzii ridic-a lor glasuri bărbate.
Arpele-n cântece par că se sfarmă
Când gem cu sufletul, când zic de-alarmă.
24
Muzica sferelor: Seraphi adoară
100 Inima lumilor ce-o încongioară,
Dictând în cântece de fericire
Stelelor tactul lor să le inspire.
Cum din colorile ce se îmbină
Naşte a soarelui albă lumină
105 Astfel prin vocile răsunătoare
Curge-astă mistică, dulce cântare:
Ondină,
Cu ochi de dulce lumină.
Cu bucle ce-nvăluie-n aur
110 Tezaur!
Idee,
Pierdută-ntr-o palidă fee
Din planul Genezei, ce-aleargă
Ne-ntreagă!
115 Să-nviivii
Şi stânca de care râd timpii
Şi tot ce mai e-n nesimţire
în fire?
Vin' dară,
120 Căci ochiu-ţi e viaţă si pară,
Şi sufletu-ţi, blândă magie
Ce-nvie.
Să cânte,
Ce secoli tăcu înainte,
125 Şi-a munţilor creştete nalte
Să salte.
Şi din amestecul de vise dalbe,
Dentre dănţândele fiinţe albe,
Iese, cum cântecul dintre suspine,
130 Regina albelor nopţii regine.
Păru-i ca aurul faţa-ncadrează,
Cunună-n undele-i se furişează.
Pe-o liră gingaşă şi argintie
Mânuţa-i coardele le-ncurcă vie
25
135 Şi cum din zilele poetici, june,
A idealului iese minune,
Astfel prin notele lirei de-amor
Glasul ei tremură, dulce uşor:
140 Liră spartă-n stânca lume,
Suflet stins, muiat în nor,
Plâns amar luat de glume,
Adevărul vrăjitor:
E fiinţa-mi tremurândă
Care trece-n infinit,
145 Ca un fulger fără ţintă,
Ca un cap fără zenit.
Şi din chinuri ce mă-neacă,
Eu sorb mirul cel curat
Cum o lebădă se pleacă,
150 Bând din lacul îngheţat.
Şi cu moartea cea adâncă
Am schimbat al vieţei gând.
Am fost vultur pe o stâncă,
Sunt o cruce pe-un mormânt.
155 Care-i scopul vieţei mele,
întreb sufletu-mpietrit?
Ochiu-i stins, buzele mele
De dureri a-nvinetit.
Crucea-mi pare gânditoare,
160 Parca arde-a vieţii-mi tort
Şi prin neguri, mormântare
Privesc, faţa mea de mort!
Dar atunci când albe zâne
S-or privi-n sufletul meu,
165 A! gândiţi, gândiţi la mine
Că am fost în lume eu.
26
Un murmur feeric dezmiardă doios
A salei tăcere senină,
Prin bolta ferestrei, arcată pompos,
170 S-aude vibrând mandolină,
Ş-un èco uşor,
Setos de amor,
Se-neacă-ntr-a mandolei strune
Nebune.
175 Şi toată viaţa lui, tot ce-a cules
Din unde, din munte, din vale,
Tot sufletu-i june, tot scumpu-i eres
îl pierde în coardele sale.
Vărsându-l cu dor,
180 Plângând râzător,
El cântă cu buze de miere
Durere:
„De ce nu-s o floare uscată de vânt
Si pală ca fruntea pe moarte,
185 Ce mila o pierde prin cruci de mormânt
Cu miros strivit, fără soarte,
C-atunci m-ai lua,
La mine-ai căta,
Gândindă, cum e trecătoare
190 O floare.
Dar eu nu-s, copilă, decât un amor
Ce arde-n o inimă jună,
Un glas de pe buze aprinse de dor,
O minte pustie, nebună
195 Si dulce descânt
Pe coarde de-argint,
Când palida mea nebunie
Învie.
27
Dar am o câmpie ce undoie-n flori,
200 Câmpia speranţelor mele.
Acolo te-aşteaptă râzândele zori,
Pletindu-ţi coroană de stele.
S-aduci prin amor
De viată fior,
205 în câmpul speranţelor vină,
Ondină!"
1866
28