ANTROPOMORFISM

ANTROPOMORFISM
În poiata tăinuită ca-n umbroasă zăhăstrie,
Trăia puica cea moţată cu penetul de omăt;
Nu-i cucoş în toat-ograda, ce de-iubire căpiet,
S-urmărească insolenter inocenta ei junie.
5 Ce cochetă e copila, cu ce graţie ea îmbla!
Şi ce stele zugrăveşte în nisip cu dulcea-i labă -
O găină virtuoasă, o găină prea de treabă
Cu evlavie ea cată fire de-orz şi coji de jimblă!
Dară cine să admire a ei nuri şi tinereţă?
10 Boul chior, ce vede numai jumătà din a lui paie?
Ah! în inima-i fecioară simte-o tainică văpaie
Pentru cucurigul dulce din cântări de dimineaţă.
Pierde gustul de mâncare, scormoneşte, de ţi-i milă,
În pământ, ca să găsească chipul cel dorit într-una,
15 Sau se primbla visătoare, noaptea căutând în lună
A lui umbră luminoasă - melancolica copilă!
O găină-mbătrânită, venerabilă matroană,
Ce de mult e schivnicită de lumeşti deşertăciuni,
Ea îi spune-ale ei taine, ca la raza-nţelepciunei
20 Să găsească mângâiere pentru-a gândurilor goană.
Iar călugăriţa veche, ce de mult era iertată,
Ce de mult se dizvăţase de plăcerile d-iubire,
Ea cu limba ascuţită cleveteşte-ntreaga fire -
Contra demoralizărei propovăduie-nfocată.
61
25 - Ah, îi zise mititica, nu priveşti la rândunele,
Cum din cuib scot puii capul, se cutează pe ulucuri
Şi apoi la miezul nopţii îi aud făcând buclucuri,
Sărutându-se cu ciocul drăgostindu-se-ntre ele.
- Soarte-avem nefericită, îi răspuse-atunci bătrâna:
30 Nu-i găină rândunica, rândunoiul nu-i cucoş.
Necredinţa lor ştiută-i; aspri, răi, tiranicoşi,
Ei trezesc viaţa-n inimi şi apoi o învenina.
Numai flori-s fericite, căci pe aceeaşi trupină
E pistilul feciorelnic şi staminul bărbătesc;
35 Sub perdele verzi de frunze, se-mpreun şi se iubesc,
Chipul junelui din floare c-odoranta lui virgină.
Dar cucoşul - ce netrebnic! nestatornic! - este drept:
Când el suliţa iubirei în adâncu-ţi suflet bagă,
Te simţi dusă chiar în ceruri - uiţi pe-o clipă lumea-ntreagă,
40 Dar pe urmă gelozia sfarmă inima-ţi din piept.
Căci pe urmă el te lasă, tristă, slabă, văduvită.
Cu aripile-ostenite ziua, noaptea stai pe ouă;
Mori de sete şi de foame, nici un sâmbure de rouă,
Nici priviri de-amor n-aruncă la sărmana eremită.
45 Ci mai bine nu mai intre în gândirea ta virgină
Visele înşelătoare de iubire şi plăcere -
Vin' să-nveţi înţelepciunea, a naturii-adânci mistere
Şi a stelelor mari drumuri, ce viitorul îl lumină.
Cum vorbeau înţelepţeşte, ce s-audă şi să vadă?
50 După gard străin cucoşul se preîmblă-ncet turceşte.
Puicei-i trece-ndată pofta de-a vorbi filosofeşte,
Ea ascultă cu iubire cucoşeasca serenadă.
Ah! amorul îi pătrunde prin ureche; -n van bătrâna
O ciupeşte-n cap cu ciudă, vrea s-o ţie de aripă;
55 Ea se smulge şi aleargă tremurândă într-o clipă,
Pintre gard priveşte dulce l-arătarea lui păgână.
62
Iar bătrâna cruce-şi face cu-a ei labă şi gândeşte:
„Tinereţă, tinereţă!" şi oftând intră-n poiată;
Apărată de-ntuneric ipocrita cea şireată
60 Pe un pui nevrâsnic încă alterată-l pricăjeşte.
Unde este învăţatul cu talent fonognomonic
Să compuie un compendiu despre blândele impresii,
Ce un sunet numa-l naşte în simţirile miresei,
Cum un cucurigu poate fi adânc, duios, demonic?!
65 Ce simţiri eroici, mândre, reprezintă cucurigul,
Cât curagi - ce osebire de-al găinei cotcodac;
Ce frumos îi sade creasta ca un roşu comanac.
De dorinţă se-nfierbântă, de amor o trece frigul!
Şi maximele bătrânei pe-o ureche toate-i iese,
70 Cum intrară pe cealaltă. Sfatuiri contra iubirei
O-nvăţară ce-i iubirea. Ştie-atât că c-o privire
Galişă poate să prindă pe paşaua ce-şi alese.
Ş-astfel ea făcând la planuri se-nvârteşte prin ogradă
Şi trezeşte-n bucuria-i, din gândire somnoroasă,
75 Pe-un clapon, mâhnit călugăr, cu-arătare pântecoasă,
Fără creasta de mândrie, tară glas şi tară coadă.
Şi tăcând un paa! angelic, îl întreabă de nu-i frate,
De nu-i văr cu Don Juanul ce cânta de gard dincolo.
Dar monahul cel sinistru zise tragic: - O! Apollo
80 Mă ferească să fiu rudă cu-aste firi întunecate.
Nu! pe mine preuteasa zeităţii pământene
Lângă focul cel de jertfa, pe altar de cărămidă,
M-a lipsit de demnitatea de cucoş - ca să-mi surâdă
În a mea lipsă de patimi a lui Plato fenomene.
85 Cu privirea mea cea castă, de-nteres nenfluinţată,
Văd în lume şi în lucruri numai sâmburul şi-ideea;
Prototipu-l văd în toate, şi cu-a geniului scânteie
Văd cucoşul lui Mohàmet cu-arătare luminată.
63
În sublime revelaţii a misterului etern,
90 Mulţămesc vestalei groase ce-mi crea această soartă;
Dumnezei or s-ospăteze umbra mea când va fi moartă,
Închin viaţa-mi cugetărei - un Pitagoras modern!
El reintră în chilie, iar puicuţa stă pe gânduri,
Şi mereu prin minte-i îmbla demnitatea de cucoş. -
95 „Ce-i lipseşte lui Chirilă, ce au verii lui fîeroşi
Şi el n-are?" Astfel dânsa meditând îmbla pe scânduri.
Dar îi bate inimioara. Ea la gard se duce iarăşi,
Să privească iar la idol, cu-a lui pas de maiestate,
Creasta roşă, pieptu-n care inima bărbată bate.
100 Cum ar vrea ea ca să-l aibă de-a juniei ei tovarăş!
Cum se teme ea acuma!... El o vede ş-o salută.
Ochii-i ard şi el îi spune măguliri cavalereşti.
„Nu! - el zice în ton liric - pentru flacăre cereşti
Nu există îngrădire, cât de naltă e trecută."
105 Vrea să zboare; dar Sibylla cu a maturei magie,
Ea, ce poartă grija scumpă pe-al vestalelor palat,
Îl loveşte şi alungă cavaleru-naripat...
Şi în urma lui puicuţa se uita cu nebunie.
Suferinţele lui Werther se urmează-n pieptu-i toate,
110 Deşi nu ca el eroic vrea cucoşul să s-ucidă;
El iubeşte - ea socoate cum portiţa să-i deschidă,
Dar ruşinea-i virginală de la scopu-i o abate.
„Nu, nu! Ca din întâmplare, ca dincolo rătăcită,
Să mă afle cumva noaptea şi să-mi caute chichiţă."
115 Şi când luna împle noaptea, ţiuşti, ea urcă o căpiţă."
Sare gardul şi timidă lin păşeşte îndrăgită...
Rămâneţi cu bine toate a copilăriei soaţe,
Căci instincte tăinuite au învins în ea fecioara.
„Ce-am să pierd?, gândeşte dânsa, tot îmi spun de o comoară
120 De păzit grea, ce odată trebuie s-o pierzi în viaţă."
64
Dar deodată el s-arată - ruşinoasă vrea să zboare,
El aleargă după dânsa - cam ar vrea şi cam n-ar vrea;
Cum îi place să se lase prinsă. Sub aripa-i grea,
Ea se simte fericită, deşi-afectă supărare.
125 - Vrei să fugi?, suspină dânsul, mă urăşti atât de tare?
- Te urăsc! surâde dânsa cu-inocentă şireţie,
Cum să nu te-urăsc, tirane, când tu vrei să-mi faci rău mie?
El jură că nu şi cere botişor de împăcare.
Cum să nu-i dea? Poate dânsa să refuze-o rugăciune,
130 Spusă cu delicateţă şi poetic-formulată?
S-ar cădea ca să reziste? şade bine? înfocată,
Fericită e că pierde ce-ndoieşte preţu-iubirei.
Ceru-ntinde sus senina-i pânzărie de azur,
Ca cusută e cu stele tremurând de-aurul lor grele.
135 Când o-acopăr a lui aripi, când îl simte pe-a ei şele,
Inocenţa-i sângerează, i se-ntunecă-mprejur.
Ţine mult această dulce, amoroasă nerozie.
Ăl ei suflet se topeşte de-ntunericul molatec,
Simte pare c-o pătrunde un piron roş de jeratec
140 Ce-o omoară ş-o turbează, o-ndeliră ş-o sfâşie.
Ochişorii şi-i închise, ca topită stă acuma,
Şi în vocea ei muiată pipăieşte nenţeles.
El o mângâie, o-ncredinţă, că de cer a fost trimes
Şi menit ca s-o iubească şi să-i joace dulcea glumă.
145 - Tu!, ea zise, ce frumos eşti, rege-al lumei de găine.
Eu te iert! amoru-ţi dulce ca şi miros de garofa.
Şi ca-n vechile tragedii el răspunde-n antistrofa:
- Tu eşti Venus în poiată, ochii tăi cereşti lumine.
Din istoria puicuţei asta-i partea cea întâie,
150 Asta e icoana scumpă-a săptămânelor de miere;
„Poezia-i intervalu-ntre plăcere şi plăcere" -
Optimist filosofează cu cucoşul, ce-o tămâie.
65
Dar curând al ei caracter şi simţirea ei naivă
Şe schimbă-n cochetărie. Cucoşeii cei mai tineri
155 Împlu curtea strălucită a moţatei noastre Vineri
Şi la glasul lor subţire ea s-arată milostivă.
Al găinăriei-Adonis, cu privirile-ndrăzneţe,
Petit-creve blazat, ironic, cu pasiuni titanomahe.
Obiect cronicei zilei a găinelor monahe,
160 Pe tipic îi face curte - Lovelace de la coteţe.
Cu plăcere ea admite curtea junelui şăgalnic.
Orice-obrăznicie, rugă, ea îi trece cu vedere,
Ca-n sultanul vechi să-escite gelozie şi durere -
Vai! de unde poate crede un sfârşit atât de jalnic!
165 Căci sultanul, care-o crede cum că e necredincioasă,
Tânărului Cicisbeo el acum căta pricină.
Cu curagi el se ridică, creasta-i roşă se-nvenină
Şi lugubru el îi zice: - Fugi sau mori tu, ticăloase!
Făt-Frumos gâtu-şi îndoaie îndărăt şi îi răspunde:
170 - Nu m-atinge-a ta insultă, tu, de-origină plebeu -
Diferenţa prea e mare, cine eşti? şi cine-s eu?
Eu petrec şi eu fac curte cui voiesc şi orişiunde.
- Te-oi sili să lupţi cu mine! iritat strigă sultanul,
Îşi zburli penele-n ceafa şi cu furie s-aruncă.
175 Luptă crunt, pe când deoparte stă nefericita pruncă,
Urzitoarea Iliadei, ce îşi plânge Don Juanul.
Se trântesc, se rup cu ciocul şi mănâncă tăvăleală -
Obosesc. Se naşte-acuma pe-o minută armistiţ.
Dar curând se-ncaier iarăşi. Don Juanul cel pestriţ
180 Cade-n sânge şi sultanul trâmbiţă pe el cu fală.
Iară dona nu trădează ce-n simţire-i se petrece,
Nu trădează de-i durere, voioşie, nepăsare —
Poate vru să deie preţul părţii cei învingătoare
Şi de-aceea rămăsese ca şi marmura de rece.
66
185 Ci profetic se arată preoteasa culinară -
Ia pe mort în poala-i sacră, dea lui haină îl despoaie;
Ea îl spală-n apă sfântă, şi în scumpe măruntaie
Pun miresme felurite pentru jertfa mortuară.
'N-învârtiri misterioase peste focul vetrei sfinte,
190 Ea-l întoarce, curăţindu-l de lumeştile-i păcate.
Palamarul ce slujeşte pământeasca zeitate
În Olymp îl ia şi-l duce, jertfa zeilor fierbinte.
Si în râsuri nesfârşite, artificiă de glume,
61 vorbiri spirituale, observaţii învăţate,
195 Despre-a artei culinare mari mistere-ntunecate
În divină nepăsare, ei stau jertfa s-o consume
Vai, de ce nu ţine nimeni o oraţie funebră
Şi nu-ntoană-un De profundis pentru soarta-i mucenică!
Peste-a raclei porţelane nici o lacrimă nu pică.
200 Inima zeilor lumei, de ingrată, e celebră.
Ori n-au fost eroi în lume, înţelepţi şi virtuoşi -
Unii-n lupte pentru bine a lor sânge şi-l vărsară,
Ceilalţi lângă lampa albă sânta viaţă-şi consumară
Să-i lumine - ca să aibă soarta bietului cucoş?
205 Oare el nu are-asemeni soarta oricărei fiinţei?
Suferinţele unuia bucurii li sunt altora;
Viaţa multora se stinge spre-a hrăni viaţa multora
Şi mâncarea reciprocă e-a istoriei fiinţă.
Bietul rac! De viu l-aruncă ca să fiarbă-n vinul cald.
210 Câte sufere? - ce-i pasă celui care nu e rac!
Ce îi pasă păsăruicei ce munceşte pe-un gândac
Sau paingenul, ce suge capul muştei de smarald.
Păsăruica ia în sine simţul, gândul dintr-un greier
Ce ucide. Al lui suflet pe-al ei suflet 'navuţeşte...
215 Şi cucoşul care moare naşte-n cel ce-l mistuieşte,
Cine ştii ce simţ în suflet, cine ştii ce gând în creier.
67
Dar sultanul spre durerea puiculiţei lui naive,
Ce-omorâ-n duel pe-un tânăr de-o speranţ-atât de mare,
La răcoare-i pus sărmanul, ca să cugete-n mustrare
220 L-ale codicei penale paragrafe respective.
Deci puicuţa văduvită singuric-acum rămâne.
'N-început îşi plânge soarta şi părea nemângâiată;
Dar curând cucoşi mai tineri împlu partea neocupată
A duioasei inimioare de amor şi jale pline.
225 Ea învaţă ca să uite. Ca marquise du Châtelet,
Care pe Voltaire bătrânu-nlocui cu Saint-Lambert.
Pentru inima-i vicleană cucoşeii nu se cert,
Căci din tânăr în mai tânăr 'n-academia-i îi ie.
În curând ea pierde-n curte tot al noutăţii farmec.
230 Nu-i cucoş ce nu-i luase tot ce-o puică poate da,
În curând alte găine al ei nimb l-întuneca,
Cum odată-l întrecuse, pe Harun, vizirul Barmeg.
În zădar li imputează a lor gânduri senzuale.
,,De - răspunde cu-ironie unul din amanţii foşti -
235 Inima-mi întreag-a ta e - dar ce vrei - noi suntem proşti,
Simţul îmbla dup-o carne mai tânără şi mai moale."
În curând cade pe gânduri, deveni curând bigotă;
Cum se-ntâmplă, din Phrinee deveni călugăriţă.
Limba-i îmbla, ascuţită ca la vechea-i protectriţă -
240 Poiata afuriseşte şi ograda poliglotă.
Şi atunci găinăreasa de căderea-i se îndură;
Despărţi găinărimea cu viaţă imorală
De chilia solitară a puicuţei, ce îşi spală
A trecutului păcate prin asceza cea obscură.
245 Ea căta societatea părinţelului Chirilă,
A claponului lugubru cu humorul lui de bute;
El iubeşte-n ea ideea frumuseţei cei trecute,
În matroana desflorită vede încă o copilă.
68
Ea vedea în înţeleptul cu-arătare reverendă
250 Prototipul cucoşimei, pe-al cucoşilor cucoş,
Când cu flori de-oratorie şi cu ochi bisericoşi,
Adâncit platonizează în tiradă somnolentă.
Astfel dar fini şi dânsa drumul sorţii pământene:
Arde lumânarea vieţii până la un căpiţei.
255 Şi acum la bătrâneţe, să-l uzeze şi pe el,
Ea drept candelă l-aprinde fiinţei suprapământene.
Untdelemnu-n sânt-pretinsa vatră a bigoteriei
E acelaşi ce-n amoruri pământene-a licurit;
Duhul sfanţ în chip de porumb, nu din cer s-a pogorât,
260 Ci mai jos de brâu l-avuse Iosif şi l-a dat Măriei.
Iară voi, ce-n nopţi când luna peste vârfuri de copaci
Ca un scut de-argint răsare, împlând lungile alee
C-umbre negre şi dungi albe - urmăriţi pe vro femeie,
Suppusând sub a ei poale mult mai mult decât doi craci;
265 Voi, ce-uniţi tot universul în zâmbirea mintii scurte,
Ce cătaţi gândiri de înger'n-ochii mari, cari vă par
Două nopţi însprâncenate, - vie-vă-n minte măcar
Cum că demonul din ochii-i e acelaşi de sub burtă.
Ah, gândiţi o clipă numai la suliţa cu vârf roş
270 Şi la rana ce o face, sângele-inocent ce-l varsă -
Ca să vezi câte iluzii minte inima cea arsă,
Pe când dona e-o găină şi seniorul un cucoş.
Deci dară, boieri de cinste, că-mi făcui tot boierescu
Mai cu rime, mai cu vorbe, când de samă, când de clacă;
275 Am ajuns la deciu - mă scarpin - închid cartea mea posacă
Şi cu multă plecăciune vi se-nchină
- Minunescu.
[1875]