MIRON ŞI FRUMOASA FĂRĂ CORP

MIRON ŞI FRUMOASA FĂRĂ CORP
Ce lumină-i şi ce vorbe
Jos sub grinzile colibii?
Marta mânuie cociorbe,
Iar Maria toacă hribii,
5 Iar ciobanu-şi pune gluga
Mai îndrugă câte-ndrugă,
Iese-n noaptea cu scântei
Ş-o tuli urât de fugă,
Parcă-i dracul în călcâi.
10 Iar la colţul marei vetre
Stau pe laiţi, lângă spuze,
Un moşneag Şi trei cumetre,
Povestesc mişcând din buze.
Tinerica puica naşa
15 Prejmuieşte tot pe moaşa,
Pe când spală la un blid,
Iar bătrâna gata faşă
Şi cumetrele se râd.
- Măi ciobane ortomane,
20 Unde-mi mergi aşa pe frig?
- Da' la râşniţă la Dane
Şi la borş la Pipirig;
Ce era să spun? iac-asta!
Mi-a făcut băiet nevasta,
25 Nu vă fie cu bănat!
Să veniţi şi dumneavoastră
Că ş-aşa-mi sunteţi din sat.
La spălatu-l, pieptănatu-l,
La botez l-a dus pe micul,
47
30 La icoane l-anchinatu-l,
Un diac citi tipicul.
Când pe el veni botezul,
Îi trecu auzul, văzul,
Nici că-i pasă lui săracul,
35 Că nănaşa spune crezul
Şi se leapădă de dracul.
Că el strigă Şi se strâmbă
Parc-ar fi pe o frigare,
Duhul sfânt în chip de limbă
40 I-a ieşit pe gur-afară.
Unii află cum că nasu
E cam strâmb, ca şi la tat-so
Şi că-şi samănă cu soiul,
Dar pe când cu toţi au ras-o,
45 Se-mprăştie tărăboiul.
Nins luceşte câmpul, teiul,
Şi trosneşte cărăruşa,
Când se-ntorc şi vad bordeiul
Şi deschide Muşa uşa.
50 Când îşi pun copilu-n leagăn,
C-un picior încet îl leagăn
La lumina din surcică
Şi o vorbă de-alta leagă-n
Planuri mari pe gâza mică.
55 Dar deodată din părete
Ies ursite ca pe-o poartă,
Flori albastre au în plete,
Câte-o stea în frunte poartă.
Şi de-o tainică lumină
60 Toată casa este plină,
Ce din ochii lor porni.
Peste leagănu-i se-nclină
Şi-ncepură a-l meni:
- Ca şi leii să fii tare
65 Şi frumos ca primăvara,
Să fii gingaş ca o floare,
Luminos ca'luna sară:
Şi iubit să fii de lume,
S-ai averi Şi mare nume,
48
70 Să te faci chiar împărat
Şi să-ţi meargă astfel cum e
La ficiori din basme dat.
Zise-atunci duioasa mamă:
- Mulţămesc de câte-ascult,
75 Dară mulţi i-or fi de samă
Ş-or ave atât de mult,
Lui să-i daţi ce din mulţime
N-a putut să aibă nime,
Şi nespus Şi fără rost,
80 Şi-atunci zâne din nălţime,
Vă sărut piciorul vost.
Zise-atunci din ele una:
- De-o doreşti cu dinadinsul,
Fie-i dat ca totdeuna
85 El să simţ-adânc într-însul,
Dorul după ce-i mai mare
N-astă lume trecătoare,
După ce-i desăvârşit,
Şi să-şi vadă la picioare
90 Acest dar nepreţuit.
Ele pier. Iară băietul
A crescut, cum l-a menitu-l;
Se făcu frumos cu-ncetul,
Cine-l vede l-a-ndrăgitu-l,
95 Şi deşi ca leul tare,
Era gingaş ca o floare
Şi isteţ era cu duhul
Cum a toate-s ştiutoare
Doară luna şi văzduhul.
100 Într-o zi văzu pe-o rablă
Un tobaş ce lumea cheamă,
Cu mustaţa ca o greablă
Şi c-o trâmbiţă de-alamă;
- Împăratul prenălţatul
105 M-a trimis s-adun tot satul,
Să dau ştire tuturor,
Că el caută în latul
Lumii-aceştii un ficior,
49
Ce din toţi va fi mai tare,
110 Mai frumos şi mai cuminte,
Deci vă strângeţi mic şi mare
Şi să ţineţi bine minte.
Căci se poate - cine ştie,
Ca la voi prin sat să fie
115 Voinicel a-i fi pe plac,
Să-i dea fata de soţie.
Cât v-am spus-o - iaca tac.
Abia el sfârşi s-audă,
De la sat ia ziua bună,
120 Nu-i păsa de drum şi trudă,
Căci mereu părea că-i sună
Vestea mândră în ureche
Ca şi o poveste veche.
Ş-a pornit în toiul lui,
125 Năzdrăvan într-o ureche
Ca feciorul nimărui.
Şi la curtea-mpărătească
 ajuns într-un târziu
Şi-apăsă pe frunte casca,
130 Şterge păru-i auriu,
Intră-n curte. Sumedenii
De voinici, boieri, rudenii
Se-nchinau fetei bălane,
Precum oamenii la denii
135 Bat metănii la icoane.
Ea se uită tot în laturi,
Se închină Şi suspină
Când cu zâmbet, când cu sfaturi,
Când cu-a ochilor lumină;
140 Cum prin şiruri ea colindă
Se uita într-o oglindă
Cu un aer curios,
Ce-i menită ca să prindă
Chipul celui mai frumos.
145 Din oglindă ea nu vede
Decât vecinie chipul ei,
Dar deodată, mai nu crede,
Ce văzură ochii săi.
50
În oglinda fermecată,
150 Dintr-o negură s-arată,
Ca-ntr-un vis frumos în somn,
O figură minunată
Într-o mantie de domn.
Ea mai face-odat' ocolul
155 Adunării,-i pare cum că
Într-un colt ea vede solul
Frumuseţii, ce-şi aruncă
Ochii trişti, numai văpaie.
- Nu ştiu cum o să vă paie,
160 Zise ea, zâmbind voios,
Roşă-n fata ei bălaie,
Dar acela-i mai frumos!
Când cu degetul l-arată,
Toţi la el şi-ndreaptă ochii
165 Şi mulţi pinteni zurăiră
Şi foşniră multe rochii,
Şi din bolta de fereastră
În armura lui albastră.
El apare lin din unghi
170 Şi la fata cea măiastră
El îşi pleacă un genunchi.
- Nici nu ai de ce să stărui,
Zise ea cu ochi-n vis,
Bucuros mâna ţi-o dărui,
175 Căci în suflet te-am închis.
Ş-a ei mână prea frumoasă
Fină, dulce, ea şi-o lasă
Pe-a lui creştet adorat,
El la gură-i o apasă
180 Şi-o sărută înfocat.
Iată vine şi-mpăratu-i
Ce zâmbea cu mutră hâtră,
El la mers cam legănatu-i
Şi pe capu-i poartă mitră,
185 Poart-un schiptru ş-alt nimica
Ca şi craiul cel de pică
Ş-aurit veşmântul său;
51
Cine-l vede, stă să-i zică
Că-i vlădica din Hârlău.
190 - Am avut un om al casei,
Zise dânsul, un ciocoi,
A murit şi anul azi-i
S-a tăcut din el moroi.
De-unde-mi aprindea ciubucul
195 Se apucă, bată-l cucul,
Ca să-mi strice-mpărăţia
Şi nu pot ca Să-l apucu-l,
Ori să-i stric fărmăcăria.
Fierul, aurul, tombacul,
200 Ardă-l focul să mi-l ardă,
L-a strâns tot şi ştie dracul
A făcut din ele-o bardă;
Iar din codri, lunci, poiene
Şi din alte buruiene
205 A făcut num-un copac,
Cin' se simte mai cu... [nene]
Să le vie-ăstor de hac?
Şi cu toţi se duc de-a valma,
Văd, se miră, nici se-ncearcă,
210 Dar Miron ia barda-n palmă
Şi copaciul mi-l încarcă,
Pân' ce vede că se-nclină
Scârţâind din rădăcină -
Ş-a cioplit din el ţăruş,
215 Pe-a moroiului ţărână
El l-a-nfipt adânc acuşi.
De-atunci farmecu-ncetează!
Codri cresc şi fierul iar e,
Împăratul cuvântează:
220 - Ăst voinic e cel mai tare!
Un bătrân răspunse: - Bine,
Spune-mi, tinere, pe cine
Fata are-acum în minte?
- Ea gândeşte-acum la mine!
225 - Ha, acesta-i mai cuminte!
52
Şi să cânte strana prinde:
- Este tare, este tare,
Şi cuminte şi cuminte
Şi-arătos la arătare.
230 Scărpinându-se la ceafă,
Împăratul c-o garafa
A venit Şi c-un sângeap
Şi împlându-l zice: - Ia fă
De mi-l toarnă peste cap!
235 Şi acu să-mi faci hatârul
Să-mi iei fata-n însoţire,
Ştiu că ai să-i fii catârul
Pentru nazuri, fasolire,
Ba să poate să te-adoarne
240 Cu frumos proţap de coarne
Şi să-ţi puie şi urechi,
Cine poate s-o întoarne
Când aşa-i menit din vechi?
Că să vezi, şi-mpărăteasa...
245 De... atâta-ti spun acuma...
Taci, da ochi-ţi ai de pază
Că ce-i fata, ce-i şi muma!
E şi-un alt metod, ţi-l sfătui,
Să taci molcom, să îngădui,
250 Fă-te că nici ştii... n-ai treabă,
Tu să-i faci frumos tabietu-i,
Şi-ncolo să-ţi vezi de treabă.
Deci Miron o ia de mână
Ş-o arata pe la oaspeţi,
255 Cu-a ei ochi numai lumină,
Cu obrajii - fragii proaspeţi.
Ş-au pornit frumoasă nuntă
De sărea până şi ciuntă
Şi ologi-şi făceau grabă
260 Şi moşneag juca mărunta,
Curtenind pe lângă babă.
265
Dar deşi ferice încă,
Totuşi el în pieptul lui
O dorinţă are-adâncă,
Neştiută decât lui.
53
Dorul după ce-i [mai] mare
N-astă lume trecătoare,
După ce-i desăvârşit
Şi tot sufletul îl doare
270 După cum a fost menit.
Şi pe toţi el îi întreabă
Dacă ştiu cumva în lume
Astă tainică podoabă,
Ăst odor fără de nume.
275 Dar pe cine-ntreabă, tace,
Cui prin minte-i poate trece?
Numai cântăreţul orb
Spune-n treacăt cum că asta
E frumoasa fără corp.
280 El i-a spus că-n vremi denante
Auzi duioasă veste,
Că-n castel de diamante
Cea mai mândră fată este.
Ochi de-albastru întuneric,
285 Ce lucesc adânc, himeric,
Ca d-iubire două basme,
Dară corpul ei eteric
Nesimţit, ca de fantasme.
- De vei merge în ajunul
290 Mult senin din Anul nou,
Pe când cerul se deschide
La al lumilor ecou,
Atunci ea vine asemeni
Pintre stâncile de cremeni
295 Lângă lacul de smarald,
Ca să-Şi scalde sânii gemeni
Unde zânele se scald.
El plecă atunci în lume
Şi nevasta-n lacrimi lasă,
300 Cu un dor fără de nume,
Uită ţară, rude, casă.
Cum trecu numai Crăciunul,
El pe cal a pus presunul
Şi s-a dus la lacu-n vrajă
305 Unde aşteptând ajunul,
De-Anul nou el sta de strajă.
54
Şi din trestia plecată
El privea la apa fină
Cu oglinda-i nemişcată
310 Strălucind sub luna plină.
Deşi ştii că apa-i moale,
Totuşi placa-i de cristale
Parc-ar fi încremenit.
Nencreţite, plane, pale,
315 Viorii au adormit.
Rădăcinile în pături
Sub pământ s-a-ntreţăsut
Şi pornesc în mii de lături,
Flori frumoase la văzut.
320 Colo-n snopi, colo câte-una,
Colo-n fire se-mpreună
Îndoite într-un trunchi;
Ici o pajişte într-una,
Iar dincolo un mănunchi.
325 Roşi şi vineţi, albi-s snopii
Cei de flori strălucitoare,
Picuraţi, îşi scutur stropii
Ce lucesc mărgăritare.
Pe cărarea-abia îmbiată
330 Pintre iarba înfiorată,
Trece-un mândru chip de zână
Cu-arătare fermecată
Şi privirea blândă, lină.
Şi pe ea o haină fină,
335 Ţesătură străvezie,
Ca o brumă diamantină;
Ce în creţuri se-mprăştie.
Se lipeşte sclipitoare
De duioasa-i arătare
340 Ce-n mişcările-i o trăda,
Se strevăd a ei picioare,
Sâni şi umeri de zăpadă.
Inocentă-i e zâmbirea-i,
Îngerească, tristă, lină,
345 Diamante în privirea-i
Ş-au topit a lor lumină.
55
Peste-a apei dalbă placă
Ea acum zâmbind se pleacă,
S-uită-n fundu-i luminos
350 Şi în lună îşi dizbracă
Corpul ei aşa frumos.
Luna parcă se roşeşte
De amor şi de mirare.
Numai lacul o priveşte,
355 Rămâind în nemişcare.
Este albă ca zăpada,
Iară păru-i stă să cadă
La călcâiu-i rotunzit,
Cine oare-ar fi s-o vadă,
360 Să nu moară de-ndrăgit!
Dar deşi pe noaptea toată
Peste lanuri luna tace,
Arătarea-i luminată
Nici o umbră ea nu face,
365 Cu-ntuneric nu încarcă;
Întinzând piciorul, parcă
Lacul cel de farmec prins,
Cu-a lui vârf întâi îl cearcă,
Pân' se lasă dinadins.
370 Şi încet păşeşte-n apă,
Ochiul ei s-aprinde, cere,
Iară buzele-i se crapă
De o stranie plăcere,
Totuşi valul nu se taie
375 Cercuind apa bălaie
Ci-o încunjură frumoasă
Şi-o îmbracă cu văpaie
În lucire scânteioasă.
Şi deşi în lac înoată,
380 El nu mişcă, nici se-ncreaţă,
Ca o floare-i aninată
De oglinda cea măreaţă.
El din trestii o priveşte,
Nici se mişcă...-ncremeneşte
385 L-arătarea ei cea crudă.
56
Şi când lacul părăseşte
Pe-al ei corp ea tot nu-i udă.
Ea s-a dus. Dar el rămas-a
În adânc rănit de dânsa,
390 Uită lumea, uită casa,
Îmbla drumurile-ntinsă.
Ea îi pare că-i mai mare
N-astă lume trecătoare,
Că-i ceva desăvârşit
395 Şi să vadă la picioare
Acest dar nepreţuit.
Toamna vine Şi prin lunce
Frunza cade rânduri, rânduri,
Adâncit îmbla atunce
400 El în grijă şi pe gânduri;
El purta în gându-i nurii,
Ochii mari, zâmbirea gurei
Şi îmblând prin codrii mari,
El văzu Mama-pădurei
405 Rătăcind pintre stejari.
El durerea lui ş-o spune
Şi că trebuie să moară
De n-a prinde-acea minune,
Acea tainică fecioară.
410 - Ea, îi zise-atunci bătrâna,
Locuieşte ca o zână
În palat de diamante,
Mai frumoasă, mai senină
Dintre toate celelante.
415 Tu palatu-i vei ajunge
De vei merge, fără însă
Să gândeşti la alta-n lume
Cât la dânsa-n veci la dânsa;
De-o ajungi fără de veste,
420 Ea atuncea astfel este
Ca Şi când ar fi a ta,
Căci ea face tot ce peste
Dânsa, ca să treacă-i vrea.
57
El a mers, a mers într-una
425 Făr' de drum, de-orice să-i pese;
Când pe vârfuri trece luna
El văzu prin lunci alese
Un palat lucind departe,
Ce luceşte parc-ar arde.
430 El intră pe scări de-oglindă
Şi prin şalele deşarte.
Pe covoarăle din tindă.
Şi-n lumina blândei lune
El văzu frumoasa fată.
435 Dulce, mândră, o minune,
De fereastă răzimată.
El la ea genunchi-şi pleacă:
- Ca amorul meu să-ţi placă
Părăsii părinţi si ţară.
440 Ea tăcea... privirea-i sacă,
Faţa rece, ca de ceară.
„Ah, gândi el, cum nu-i bună,
Cum nu zici, bine-ai venit!"
Atunci ea zâmbi în lună
445 Şi şopti: - Bine-ai venit.
Şi-n palat atunci s-aprinse
Mii lumini sclipind ca ninse;
Ea-l luă de braţ şi-l duse
Printre şalele întinse
450 Şi la mândre mese puse.
Ei cinară-n mândre muzici,
Cu de aur vase, linguri,
Beat de-amor el spune: - Nu zici,
Scumpo, să ne lase singuri?
455 Şi lumini se sting de sine,
A cântărilor suspine
Dispărură rânduri, rânduri,
Ei rămân cu dulce bine
Şi înşiră mândre gânduri.
460 - Ah, iubito, zice dânsul,
Cum nu simţi focul ce-l simt?
Şi pe ea-o apucă plânsul,
58
Parcă pieptu-i este strâmt
De-a ei patimă-nfocată.
465 Ea plângea, râdea deodată,
Cu-a ei buze dulci şi coapte
N-întuneric parcă-l cată,
îmbătat de-amor Şi noapte.
- Ah, îi zice el cu dorul,
470 Lasă-ţi haina ta regală ,
Gol în ochi-ţi văd amorul,
Ah, arată-mi-te goală.
Atunci ea roşind se pleacă
Şi stă piepţii să-Şi disfacă
475 Şi din sponci desprinde haina
Şi în lună se dezbracă,
Dezvelind taină cu taină.
Ce frumoasă-i... umed-albă,
Neted-dulce zugrăvit,
480 De pe sâni rotunzi o salbă
Ea în urmă a zvârlit
Şi se primbla pe covoare
Moi cu micile-i picioare,
Păru-i curge, la călcâie,
485 Iară luna zâmbitoare
Poleind-o, o mângâie.
La picioarele-i s-aruncă,
Lângă el să vie-o roagă,
Ea s-aşază dulce, pruncă,
490 Lângă el în mândră şagă,
Şi el braţele şi-ntinde,
Rumeneşte Şi s-aprinde,
Pe când ochii lui o sorb,
Dar nimic în braţ nu prinde -
495 Căci frumoasa-i fără corp.
„Ah, gândi el cu turbare,
Tremurând învăpăiet,
Dulce zână, cum nu- are
Corp frumos, precum [o] văd!"
500 - Asta n-o pot, că ce pipăi,
Numărul vieţii pripă-i,
59
Trecător, de unde-un şopot
Şi fiinţa lor o clipă-i,
Eu eternă sunt... şi n-o pot!
505 El îşi scurge toată viaţa *
Într-un chin, în nedormire,
Vecinie o avea în faţă
Blândă, dulce în zâmbire,
Vecinie tinde a lui mână
510 Dup-imaginea-i divină,
Vrea s-o strângă, s-o omoare,
Dar deşi de nuri e plină,
Totuşi umbră-i ca din soare.
De dorinţa lui aprinsă,
515 Ce-a rămas neîmplinită,
El un an trăi la dânsa
Cu viaţa-i mistuită.
Dar pierind chiar din picioare,
Pierzând mintea care-l doare,
520 Dup-un an se-ntoarce iară
L-a lui casă râzătoare
Şi la dulcea-i nevestioară.
Dară vai! cum îi părură
De urâte toate cele!
525 Nimic ochiul nu-i mai fură,
Nici simţirea lui în jele,
Toate-i par urâte, sure,
Într-un chip şi-ntr-o măsură,
Închircite şi de rând
530 Si nimic nu-i de măsura
Celor ce avea în gând.
Trist, retras, rănit de moarte
S-ar fî-ntors l-acea frumseţă,
Dar ştia ce crudă soarte
535 Are-eterna-i tinereţă.
Lângezind în gând şi-n fire
În muri trişti de mănăstire
Si-a închis chipu-i pierit
S-adâncit în amintire
540 Şi-n amor - el a murit.
[1875]