FATA-N GRADINA DE AUR

FATA-N GRADINA DE AUR
A fost o dat-un împărat, el fu-ncă
În vremi de aur ce nu pot să-ntorn,
Când în păduri, în lacuri, lanuri, luncă,
Vorbeai cu zeii, de sunai din corn.
5 Avea o fată dulce, mândră, pruncă,
Cu cari basme vremile ş-adorn',
Când trece ea, frumoase flori se pleacă-n
Uşorii paşi în valea c-un mesteacăn.
În van i-o cer. Bătrânul se gândeşte:
10 Prea e frumoasă, prea nu e de lume!
Mă mir cum cerul nu s-ademeneşte
Să scrie-n stele dulcele ei nume;
E rău poetul care n-o numeşte,
Barbară ţara unde-al ei renume
15 Încă n-ajuns - şi chipu-i răpitorul
Nu-i de privirea celor muritori.
În vale stearpă unde stânci de pază
Înconjurau măreaţa adâncime,
Clădi palat din pietre luminoase,
20 Grădini de aur, flori de-ntunecime;
Iar drumul văii pline de miroase
Afar' de el nu-l ştie-n lume nime -
Acolo ş-a închis frumoasa fată,
Ca nici o rază-a lumei să n-o bată.
25 Sale-mbrăcate în atlas, ca neaua,
Cusut în foi şi roze vişinii,
În mozaicuri strălucea podeaua,
Din muri înalţi priveau icoane vii.
34
Fereastra-i oarbă, deşi stă perdeaua,
30 De-aceea-n sale ard lumini, făclii
Şi aerul, pătruns de mari oglinzi,
E răcoros Şi de miroase nins.
O noapte-eternă prefacută-n ziuă,
Grădină de-aur, flori de pietre scumpe,
35 Zefir trecea ca o suflare viuă
Şi-n calea lui el crenge grele rumpe,
Cu-aripi de-azur, în noaptea cea târziuă,
Copii frumoşi ai albei veri se pun pe
Boboci de flori, când ape lin se vaier,
40 Zbor fluturi sclipitori, ca flori de aer.
Acolo-nchisă cu mai multe soaţe,
Ca ea copile şi soţii de joacă,
În lumea ei sălbatec se răsfaţă,
În străluciri viaţa ş-o îmbracă.
45 A ei priviri sunt tinere Şi hoaţe,
Zâmbirea-i caldă buza-i stă s-o coacă
Şi-n acest rai, în astă lume suavă
De mulţămire se simţea bolnavă.
Dar de a ei frumuseţă fără seamăn
50 Auzi feciorul de-mpărat Florin,
Norocul lui cu-al ei îi pare geamăn,
De-atunci un foc îl mistuie în sân.
„În van stau locului, stau să mă-ndeamăn
Cu munca mea, cu dorul, cu-al meu chin!"
55 Pătruns de dorul neştiutei Verguri
S-au dus să ceară sfat la Sânta Miercuri.
- Alai, convoi - îi zise-atuncea Sfânta,
Napoi trimite, nu lua nimica
Şi singurel te du de-ţi cată ţinta,
60 Căci strâmt e drumul Şi e grea potica.
Ia calul meu cel alb; el se avântă,
Ca gândul zboară-n lume fără frică,
Dar dacă vrei s-o afli, tine minte:
Nu sta în valea-Aducerii-aminte.
35
65 Porni în lume, singurel în toiu-i,
Îl duce calu-i frăţior cu vântul,
De aur păru-i şi frumos e boiu-i,
Fecior de-a drag, cum n-a văzut pământul,
O stea el pare-n neamu-i Şi în soiu-i -
70 Cu bine meargă-mi şi să-l ţie Sfântul!
Ajunse-o vale mândră şi frumoasă,
Părea că-i chiar grădina lor de-acasă.
Şi sub un tei el de pe cal se dete,
Se-ntinse leneş jos pe iarba moale.
75 Din tei se scutur flori în a lui plete
Şi mai că-i vine să nu se mai scoale,
Şi calu-i paste flori, purtând în spete
Presunul lui Şi şeaua cu paftale,
În valea de miros, de râuri plină,
80 În umbra dulce bine-i de odină.
De-a lui bătrân el îşi aduse-aminte,
Cum îl lăsă şi cum porni în lume,
Dorind cu o iubire-aşa fierbinte:
O umbr', un sunet, un nimic, un nume.
85 L-apuc-un dor de ţară şi părinte,
Tot ce-a dorit îi pare-atunci că-s spume
Şi când pe calul lui el iar se simte
Napoi apucă peste drumuri strâmte.
Dar îndărăt ajuns, l-apucă dorul
90 Din nou - nelinişte, iubire-adâncă -
S-aruncă iar pe cal, urmând amorul
Ce-n a lui suflet neclintită-i stâncă,
În van l-opreşte regele, poporul,
E dus de-o stea ce arde-n mintea-i încă,
95 Dorit de raza unor doi ochi tineri,
S-a dus să ceară sfat la Sânta Vineri.
- Voinicul meu - îi zise-atuncea Sfânta,
De ce-ai stătut în valea amintirei?
Pentru oricare e frumoasă, blândă,
100 Cu curte-oricărui seamănă. Ceirii
Din acea vale inima-ţi frământă.
Nu sta în ea, de te-nchinaşi iubirei
Te du de-o cată şi-n a ei fereastă,
De-o vezi deschisă, zvârle floarea astă.
36
105 Dar să nu stai în valea desperării
Ce-n a ta cale tu vei trece-o sigur.
El iar porni în lumea întâmplării
Bolnav de dor şi de-a iubirii friguri.
Dădu de-o vale-n asfinţitul serii,
110 Prin crenge negre umbre se configur,
Întunecoasă-i, cum o simt doar orbii,
Şi fâlfâiesc prin aer rece corbii...
El de pe cal se dete. În pădure
Şopteşte frunza, ramuri stau de sfaturi,
115 Şi somnul nu voieşte ca Să-l fure,
Căci umedă e frunza lui de paturi,
Urechea-i trează a dumbrăvei gure
Le asculta şoptind din mii de laturi
Şi corbii croncănesc şi zboară-n fală
120 În aer clar ca pete de cerneală...
Atunci o frică inima-i pătrunde,
Pe cal se pune Şi fugi din vale
Şi-n loc s-urmeze drumu-acolo unde
Voia să meargă, s-a întors din cale.
125 Soseşte iar din ţara-i, de-l pătrunde
Din nou un dor, o amărâre,-o jale.
Atunci din nou el o luă pe mâneci
Să ceară sfat, acum, Sântei Dumineci.
- Ai stat în valea desperărei iară,
130 Îi zise Sfânta, ci din nou porneşte!
Îţi dau o pasăre cu tine - zboară
Cu calul tău unde norocu-ţi creşte.
Când vei vede frumoasa ta fecioară
Că plânge - atunci dă drum paserei ieste.
135 Tu dorul ţi-l ajungi deşi te ticăi.
Ea-ţi fie tot, ce-ai suferit nimică-i.
Trecând prin valea desperării-astupă
A lui urechi, să n-o audă-n şopot.
În van se-ncearcă calea-i s-o-ntrerupă
140 Vuiri, murmure, s-o oprească n-o pot.
O umbră zboară, pân' se vede după
Atâta mers c-aude zvon de clopot;
Atunci văzu în zarea lui palatul
În care-nchise fata-i împăratul.
37
145 În ziduri de oţel lucea castelu-i
Cu streşini de-aur Şi cu turnuri nalte
Şi scris pe muri-i, minunat în felu-i,
Făptură grea a meşterilor dalte.
În mari gradine i se arătă lui
150 Izvorul viu ce cade, vrând să salte.
El se mira cum toate-astfel a fi pot;
Gradine, rediuri, lacuri, ziduri, şipot.
Dar un balaur tologit în poartă
Sorea cu lene pielea lui pestriţă,
155 Cu ochi închişi pe jumătate, poartă
Privirea jucătoare Să-l înghită.
Iară Florin - inima-n el e moartă,
Când vede solzii, dinţii cei de criţă,
Sărind la el şi-nfipse a lui spadă
160 Şi de pământ îl ţintui de coadă.
Apoi din munte stanuri el răstoarnă,
Le grămădeşte crunt peste balaur,
Acesta îar se zbate, se întoarnă
Şi în durerea-i muge ca un taur.
165 Dar el mereu pe dânsul pietre toarnă
Pân' năduşit plesni acel centaur;
Trecu-nainte - două lăncii scurte -
Pân' ce dădu de strălucita curte.
Un an de când copila petrecuse
170 Urzind gândirea-i Şi visând ursitul,
Un an întreg prea fericită fuse,
Dar dup-un an mi-a fost-o-ajuns urâtul,
Îşi amintea viaţa ce-o avuse
Şi peste pieptu-i îşi îndoaie gâtul
175 Şi trist privea un punct cu ochii ţintă
Şi se usca ca şi la umbră-o planta.
- Eu mor, de n-oi vede seninul, cerul,
De n-oi privi nemărginirea vastă,
Răceala umbrei m-a pătruns cu gerul
180 Şi nu mai duc, nu pot - viaţa astă.
Ah! Ce ferice-aş fi să văd eterul
Şi să văd lumea' codrii din fereastă
Şi de voiţi cu viaţă să mai suflu
Deschideţi uşi, fereşte, să răsuflu...
38
185 Astfel o mistuia neastâmpăratul
De viaţă dor Şi dorul cel de soare;
Deşi le poruncise împăratul
Să nu care cumva să-şi amăsoare
Ca să deschidă uşile, palatul -
190 Dar totuşi, când văzură că ea moare,
Nu ştiu ce or să facă, să se poată,
De l-ar urma, el ar găsi-o moartă.
Văzând cu ochii, piere de-a-n picioare
Din zi în zi, - atunci ele-au deschis
195 Fereşti înalte şi la mândrul soare
Din boala-adâncă fata a învis
Şi se făcu şi mai fărmăcătoare
Astfel cum nu îţi trece nici prin vis,
Se rumeni în faţa ei ca mărul,
200 A-ntinerit-o aerul şi cerul.
Un zmău o vede, când s-a pus să steie
'N-a ei fereastă-n asfinţit de sări.
Zburând la cer, din ochii-i o scânteie
Cuprinse-a ei mândreţe, fermecări;
205 Şi-n trecătoarea tânără femeie
Se-namoră copilul sfintei mări.
Născut din soare, din văzduh, din neaua,
De-amorul [ei] se prefăcu în steaua.
Căzu din cer în tinda ei măreaţă,
210 Se prefăcu în tânăr luminos
Şi corpul lui sub haina ce se-ncreaţă,
S-arată nalt, subţire, mlădios.
Păr negru-n viţe lungi ridica faţa
Şi ochii-albaştri-nchis, întunecos,
215 Iar faţa-i albă, slabă, zâmbitoare -
Părea un demon rătăcit din soare
- Ah! te iubesc - îi zise el - copilă,
La glasul tău simt sufletu-mi rănit,
Din stea născut plec fruntea mea umilă,
220 Cu ochii mei prind chipul tău slăvit.
Nu vezi cum tremur de amor, ai milă!
În nemurirea mea de-aş fi iubit,
Iubit de tine, te-aş purta - o floare
În dulci grădini, aproape lângă soare.
39
225 N-ai vede iarnă, toamnă nu, nici vară,
Eternă primăvar', etern amor...
De ţi-aş închide zarea ta cea clară
Cu-al meu sărut, o scumpul meu odor,
Pân' ce să mângâi inima-mi amară,
230 Culca-mi-aş capul la al tău picior
Şi te-aş privi etern ca pe o steaua,
Frumos copil cu umerii de neaua.
- O geniu mândru, tu nu eşti de mine,
De-a ta privire ochii mei mă dor,
235 Sângele meu s-ar stoarce chiar din vine.
Căci m-ar usca teribilu-ţi amor!
Curând s-ar stinge viaţa mea, străine,
Când tu m-ai duce-n ceruri lângă sori,
Frumos eşti, dar a ta nemurire
240 Fiinţei trecătoare e pieire.
El o privi atunci cu ochii ţintă,
În faţa-i slabă zâmbet dureros,
Se face stea Şi iarăşi se avântă
În cerul nalt, în roiul luminos,
245 Acolo toată noaptea sta de pândă
Şi prin fereastă el privea duios,
Cu o lumină dulce, tristă-clară,
Să vadă umbra-i albă şi uşoară.
A doua zi el se făcu o ploaie
250 În tact căzândă, aromată lin,
Şi din fereşti perdelele le-ndoaie
Burând prin ţesăturile de in.
Pătrunde iarăşi în a ei odaie,
Preface-n tânăr sufletu-i divin;
255 El stă frumos sub bolţile ferestii
Purtând în păr cununa lui de trestii.
Blond cozi Şi părul lin de aur moale
Pe umeri cade îndoios, înfiat;
Ca ceara-i palid... buza lui cu jale
260 Purta un zâmbet trist, nemângâiat.
El o priveşte... sufletu-i s-adună
În ochiul lui albastru, blând şi mat...
Şi-astfel cum sta, mut înger din tării
Părea un mort frumos cu ochii vii.
40
265 - O, vin cu mine, scumpă,-n fundul mării
Şi în palate splendizi de cristal,
Când vântu-a trece peste-a apei arii
Tu-i auzi cântarea lui pe val,
Ţi-i închina viaţa ta visării
270 Vei fi Oceanului monarhul pal,
Ţi-oi da palate de mărgean şi profir
Cu bolţi lucrate numa-n aur d-Ofir.
- Ca să-mi ajungi nevrednica-mi iubire
Ai părăsit al cerurilor cort,
275 Dar nu e chipul tău cel peste fire
Ce-n fundul sufletului meu îl port.
O geniul meu, mi-e frig l-a ta privire,
Eu palpit de viată - tu eşti mort,
Cu nemurirea ta tu nu mă-nveţi,
280 Acum mă arzi, acuma mă îngheţi.
Nu... om să fii, om trecător ca mine,
Cu slăbiciunea sufletului nost'
Să-ţi înţeleg tot sufletul din tine
Şi braţul tău, de mi-a fi adăpost,
285 Să-l ştiu că-i slab, iubirea că-l susţine,
La om e-un merit, ce la zei n-a fost.
De mă iubeşti, să-mi fii de sama mea,
Fă-mi dar de nuntă nemurirea ta!
Întunecos şi fără de speranţă
290 La ea priveşte geniul în nimb,
Îşi simte inima legată-n lanţe,
În lanţul lumei cei cu-o mie limbi,
- Chiar nemurirea mea, chiar abondanţa
Puterii mele tu o cei în schimb.
295 Ei bine, da! Eu m-oi sui [la cer]
Ca de la Domnul moartea mea s-o cer.
Da, moartea! Pentru-o clipă de iubire
D-eternitatea mea să mă dizlege,
Să văd în juru-mi anii în peire,
300 Să am în inima mea moartea rece,
Să fiu ca spuma mării în sclipire,
Să văd cum trec cu vremea care trece. -
O, mult ceruşi, prea mult - Şi totuşi ţie
Ţi-nchin splendori, putere, vecinicie.
41
305 La cer se-nalţă el pe bolta mare,
Cu-aripe lunge curăţind seninul,
Priveşte-n jos castelul în splendoare,
L-apucă dorul inimei, suspinul.
- Ah! ce-ai cerut, femeie trecătoare,
310 Femeie scumpă, ca să-mi mângâi chinul!
Deasupra lumei risipite-n şoapte
El se-nălţa - un curcubeu de noapte.
Precum o floare ar ieşi din şurii
Şi morţii munţi, din piatra lor uscată,
315 Astfel copila-nvioşază murii,
Pe când în bolta geamului s-arată,
Copil al apei, cerului, pădurii,
A lumii-ntregi mai drăgălaşă fată.
Ea asculta pe-al primăverii oaspăt
320 În dimineaţa ce-i zâmbeşte proaspăt.
Împrăştiată fulgerează rouă
În viorii, strălucitoare boabe,
Tărâna-nvie-n primăvară nouă,
Răcoare-i vântul ca miros de ape;
325 Părea a fi plouat, deşi nu plouă
Decât lumină ce nu mai încape.
Cu gura, fata, ochii ei ea râde,
Privind în soare, îi clipea, i-nchide.
În dimineaţa clară ca oglinda
330 La porţi s-arată tânărul Florin,
În jur de ziduri calul şi-l colindă,
Îşi simte inima înflată-n sân,
Dar poarta-nchisă braţu-i să tot prindă,
Ea nu se mişcă-n negrele-i ţâţâni,
335 Ci el fereasta cum văzu crăpată,
Aruncă-n ea cu floarea fermecată.
Pe-atunci copila împletea cunună
Din flori de aur şi de diamante,
Din cărţi o soaţă-a ei îi sta să-i spună
340 C-al ei noroc purtatu-i de un fante.
Când floarea-i căzu-n poală, ea nebună
O sărută, zvârlind pe celelante
Şi-o mirosi cu gura-abia deschisă
Şi ochii ei pluteau în mii de vise.
42
345 Ea alergă cu grabă la fereastă,
Să vadă dacă vântul nu-i aduce
Şi alte flori, aşa frumoase c-astă,
Dar de-ngăimare ochiul ei străluce
Şi surâzând ea rumeneşte, castă,
350 Când vede-un tânăr lângă poarta-n cruce.
Şi el o vede şi în mândru glasu-i
El îi vorbi, oprindu-şi calu-n pasu-i.
- Ah, te-am văzut, mi te-am văzut în fine
Copil cu ochi de-albastră-ntunecime,
355 Cu-a tale gene de-aur dulci Şi fine,
Cu-al tău surâs de gingaşă cruzime.
Ah! aş muri de-atât noroc şi bine,
Căci te-am văzut cum nu te-a văzut nime.
Nu ştii ce-am suferit pân' a te-ajunge,
360 Copil frumos ca luna nopţii lunge!
Ah! vin' cu mine, vin' în a mea ţară,
Casteluri am, grădini adânc-frumoase,
Sub pasul tău coroana-mi seculară
Mi-o pun, mă plec, sunt sclavul tău, frumoasă!
365 Am pietre scumpe în a mea comoară,
Mai multe decât tatu-ţi are aur,
Ş-aur mai mult decum argint el are,
Ş-a tale-s toate, scumpă, mândră floare!
Ea îl privea cu ochiul plin de milă,
370 I-ar fi sorbit cuvântul de pe gură,
În faţa lui ea nu-şi mai face silă,
Un leşin parcă inima i-o fură,
Şi trist priveşte tânăra copilă
Cumpliţii muri si porţi... Din ochiu-i cură
375 Un fir senin de lacrimi, ea îşi strânge
Cu-a ei mânuţe inima şi plânge.
El cum o vede astfel în fereastră
Ş-aruncă ochiu-adânc şi nobil, mare
Şi drum el dă la pasărea măiastră.
380 Aripele-şi întinde vrând să zboare,
Din ce în ce şi-ntinde-aripa-albastră,
Din ce în ce se face tot mai mare,
Încât doar din mărimea unei vrăbii
Ea semăna acum unei corăbii.
43
385 - Copila mea, îi zice, nu te teme,
Pe mulţi am dus cu inimi doritoare,
Ca vântu-n fugă cu bătrâna vreme
Prin ţări o mie peste sfânta mare...
Nu vezi, Florin nici şti cum să te cheme,
390 Atât de mult iubirea lui îl doare,
De-aceea zvârle-n laturi ac Şi caier
Şi să te-ncrezi corăbiei de aer.
Ea se sui pe-aripă-ntinzând mâna,
Ca Şi când ar fi vrut ca să se ţie
395 Şi-ncet coboară pasărea străină
Pe-a lui Florin amabilă soţie;
Pe cal ridică sarcina lui lină,
La pieptul lui ar vre în veci s-o ţie,
Se uită-n ochii-i, dând la calu-i pinten
400 Ş-acesta vântului s-aşterne sprinten.
În vremea asta zmeul se suise
La cer, cu aripele lungi întinse,
Culege-n cale-i blândele surâse
A mii de stele, ce zburau ca ninse;
405 La tronul cel etern pe scări deschise
Stau mândre genii cu lumină-ncinse.
L-a Lui picioare în genunchi s-aşterne
Şi-ndreaptă ruga-i milei cei eterne.
- O, Adonai! al cărui gând e lumea
410 Şi pentru care toate sunt de faţă,
Ascultă-mi ruga, şterge al meu nume
Din a veciei carte mult măreaţă.
Deşi te-adoră stele, mări în spume,
Un univers cu vocea îndrăzneaţă,
415 Toate ce-au fost, ce sunt, ce-ţi nasc în cale
N-ajung nici umbra măreţiei tale.
Ce-ţi pasă ţie dac-a fi cu unul
În lume mai puţin spre lauda ta,
Ascultă-mi ruga tu, Eternul, Bunul,
420 Şi sfarmă-n aşchii vecinicia mea!
Pe-o muritoare eu iubesc, nebunul,
Si muritor voiesc a fi ca ea,
S-atâta dor, durere simt în mine
Încât nu pot s-o port şi mor mai bine.
44
425 - Tu-i pizmuieşti... şi pizmuieşti aceea
Ce ei în lume numesc fericire,
Au nu ţi-i milă când priveşti scânteia,
Cum că la soare e a [ei] pornire?
Astfel Şi ei îşi aruncar-ideea,
430 Dorinţa, păsul în nemărginire,
Dar cum scântei se sting în drum spre soare,
Astfel şi omu-aspiră, dară moare.
Ca el să fii? Să vezi că sub blesteme
De ură e-nfierat umanul nume,
435 Să ai de semenul tău a te teme,
Să fii ca spuma, fuga unei spume,
Sărmane inimi închegate-n vreme,
Sărmane patimi aruncate-n lume
Şi să mă blestemi, să mă-ntrebi: ce drept
440 Avui să-ţi pun o inimă în piept?
Pe-o clipă-n mijlocul eternităţii,
Să deschizi ochii tăi măreţi şi clari,
Să măsuri toate visele vieţii,
Simţind încet cum iarăşi redispari,
445 Să pai un fir de colb în raza vieţii,
Si în părerea-i pe-un moment să pari,
Să fii ca şi când n-ai fi... între ieri
Şi mâni o clipă... Oare ştii ce ceri?
Ce-i omul de a căruia iubire
450 Atârni lumina vieţii tale-eterne?
O undă e, având a undei fire
Şi în nimicuri zilele-Şi dişterne.
Pământul dă tărie nălucirei
Şi umbra-i drumul gliei ce s-aşterne
455 Sub pasul lui... Căci lutul în el creşte,
Lutul îl naşte, lutul îl primeşte.
Şi acest drum al pulberei, peirei,
Ca pe-un plan l-am zugrăvit cu mâna,
Nimic fiind, l-am închinat murirei,
460 În van s-acopără oprind ruina,
Nimic etern în tremurul sclipirei;
În van adun' şi-şi grămădesc lumina
În cărţi şi scrisuri, şi în van s-acaţă
De vis etern sărmana lor viaţă...
45
465 Şi tu ca ei voieşti a fi, demone,
Tu, care nici nu eşti a mea făptură;
Tu ce sfinţeşti a cerului colone
Cu glasul mândru de eternă gură...
Cuvânt curat ce-ai existat, Eone,
470 Când Universul era ceaţă sură...?
Să-ţi numeri anii după mersul lunei
Pentru-o femeie? Vezi iubirea unei:
Într-adevăr n-adânca depărtare
Văzu călări pe fată cu Florin.
475 O dată-n evii ochiul lui cel mare
Şi sfânt ş-adânc de lacrimi este plin,
Ce cad tăind nemărginirea-n mare,
Mărgăritari frumoşi şi mari devin,
Încet bătând din aripi maiestos,
480 Geniul mândru se porneşte-n jos.
Cu faţa tristă le privi în urmă
Şi-ntinde mâna ca dup-orice-i dus.
În fundul lumei, unde apa scurmă
Al mărei sân - acolo-o ar fi dus,
485 Dacă-l iubea... Acuma plânsu-Şi curmă:
- Fiţi fericiţi, cu glasu-i stins a spus,
Atât de fericiţi, cât viata toată.
Un chin s-aveţi: de-a nu muri deodată!
[1875]