CĂLIN NEBUNUL

CĂLIN NEBUNUL
Fost-a împărat odată Şi trei fete el avea,
Cât puteai privi la soare, da' la ele ca mai ba.
Una decât alta este mai frumoasă de poveste,
Dar din ele-acuma două mai era cum mai era,
5 Nu că doar ai putea spune, cum că-a fost aşa ş-aşa,
Nici o vorbă de poveste, cer cu stele presărat
Nu ajung la frumseţa ăstor fete de-mpărat.
Dar deşi nu-ţi poţi da sama despre ele cu cuvântul,
Mintea tot le-atinge umbra, ochii lor i-ajunge gândul,
10 Dar de cea mai mijlocie nici un gând să n-o măsoare,
E o floare de pe mare, cine-i cată-n faţă moare.
Mulţi feciori de împăraţi, de războinici lăudaţi
Le-au cerut ca s-o li-o deie, ca cu chipul de femeie
Să-mpodoabe c-o icoană viaţa lor cea năzdrăvană,
15 Da-mpăratul nici gândeşte să li deie-aşa comoară,
Ale casei lui mai mândre şi mai trainice odoară.
Da-ntr-o sară-n drum de ţară, cine dealul mi-l coboară?
Trei ficiori voinici de frunte ca trei şoimi voinici de munte,
Vin în zale îmbrăcaţi, pe cai negri-ncălicaţi,
20 Spiţelaţi, uşori ca vântul, de-o frumseţă-ntunecoasă
Au venit să-i ceară, Doamne, fetele cele frumoase.
Dar mai bine-ar fi să-i ceară tot bielşugul de pe ţară!
Şi ce nu se pun de-i cer trei luceferi de pe cer!
De-ar pute, de n-ar pute, trei luceferi el li-ar da
25 Dară fetele lui, ba. Unu-atunci din ei s-a dus
Şi în noaptea cea senină ca să fluiere s-a pus.
Vine-un nour, ce-i de nour? Vine-un vânt, da' ce-i de vânt?
Vine-o ploaie de şivoaie Şi furtună pe pământ
Şi în nori hrăniţi de fulger Şi prin râuri de scântei
30 Zboară fetele răpite, duse-n lume de cei trei.
Scrie carte împăratul, scoate veste-n ţara toată,
Cine s-ar găsi pe fete de la zmei să i le scoată,
Să le ieie de neveste Şi cine s-ar ispiti
Toată-mpărăţia mândră între ei vor împărţi...
17
35 Nu-şi mai pieptăna nici capul de atâta supărare
Şi lăsase ca să-i crească peste piept o barbă mare,
Care cade jos în noduri ca şi câlţii ce nu-i perii,
Sta să crească iarbă-ntr-însa, s-îmble gâze ca puzderii.
Nu mai iese sara-n prispă să stea cu tara de vorbă,
40 Ca un pomătuf de jalnic Şi tăcut ca o cociorbă.
Şi-a uitat de mult luleaua şi cloceşte tot pe gânduri.
Doară plosca-l mai ocheşte de pe-a policioare-i scânduri.
Dar în satu cela-n care şedea împăratul dornic,
Era şi un [om] de samă, un fruntaş... fusese vornic...
45 Avea trei ficiori din cari doi or fost cum or fi fost
Oameni harnici şi ca lumea, dar cel mic era un prost.
Câtu-i ziua şade-n vatră şi se joacă în cenuşă,
Prost ca gardul de răchită, şui ca clanţa de la uşă.
De vorbeşte, cine-ascultă? Ştie că nu-i de vo samă,
50 Toţi îi zic: „Ne-aude Tontul", - da' pe el Călin îl cheamă.
Cei doi fraţi se ispitiră şi au zis: „Haidem Şi noi,
Dulce măr e-mpărăţia, de ne-a-ntoarce înapoi
Dumnezeu din calea lungă. - Cine-a fi să le găsească -
Tot voinic din astă lume, de vită pământenească!"
55 Deci, cum vrură să se ducă, zice prostul: „Hai şi eu!"
„Hai! că tot n-are ce face, ş-aşa îmbla teleleu,
Ne-a tine de-urât uitucul ş-a păzi la noapte focul."
Deci făcur-un arc puternic şi vorbiră că-n tot locul,
Unde va cade săgeata, ei să steie de popas.
60 Repezi atunci cel mare o săgeată din pârlaz.
Mers-au ca vo două zile ş-au găsit. - Cel mijlociu
Aruncă şi tot pe-atâta, ba ş-oleacă mai târziu.
Dară când zvârli nebunul, mers-au ei trei luni de-a rând
Zi şi noapte pân' găsiră-a lui săgeată în pământ.
65 Ş-ajungând au scos amnarul, au scos cremene Şi iască
Ca s-aţâţe foc în codru, să se-ntindă s-odihneas'că.
Dar întâi se sfătuiră că pe rând să steie pază
Şi pe foc să puie vreascuri, a se stinge să nu-l lase,
Hotărând ca celui care va lăsa să se potoale,
70 Va lăsa să-i prindă noaptea, ei să-i puie capu-n poale.
Se culcară doi. Cel mare să păzească au rămas.
Dară pe la miez de noapte auzi-n văzduh un glas.
Vine-un zmeu în solzi de criţă cu trei capete, şi lui;
- Cum de calci moşia tatei făr' de voia nimărui?
75 Hai la luptă... Se luptară şi-l lovi voinicul rău,
Făcu trei căpiţi de carne clin trei capete de zmeu
Şi când cei doi se treziră: - Uite, voi cât aţi dormit,
Ce mai lupt-avui grozavă şi ce treab-am isprăvit!
18
A rămas în noapte-a doua ca străjăriu cel mijlociu
80 Şi tot pe la miezul nopţii prin văzduh aude-un chiu,
Şi prin vânt văzu cu-aripe sunătoare, fioroase,
Patru capete cumplite pe două umere groase.
- Hai la luptă, măi voinice - cum făcuşi de te văzui,
Cum de calci moşia tatei făr' de voia nimărui?
85 Dar voinicul îl omoară şi ca vai de mama lui,
Patru clăi de carne face el din capetele lui.
Când cei doi iar se treziră, au văzut a lui ispravă,
Izbândirea strălucită dintr-o luptă-aşa grozavă.
Şi când iar i-apucă noaptea, lui Călin de grijă-i dară
90 Să păzească bine focul de a nopţii crunte fiară.
Când acum în noapte-a treia străjuia Călin, deodată,
Auzi un vuiet mare Şi-nainte i s-arată
Cu opt capete cumplite un zmeu mândru năzdrăvan,
Cu ochi roşii de jăratec şi cu sufletul avan.
95 - Haide-ha! Călin Nebune! Cum venişi nu te-i întoarce,
Nici s-a fierbe pentru tine, nici s-a ţese, nici s-a toarce.
Se luptă Călin Nebunul mai ca sufletul să-i steie,
Iară zmeul cel puternic cât de cât să nu se deie,
El tăindu-i o ureche, cade-n foc un strop de sânge
100 Şi în noaptea cea adâncă tot jăratecul se stinge
Şi în negrul întuneric într-o luptă oarbă, crudă,
Mâni de fier în piept i-nfige - zmeul ostenit asudă,
Gâfâie pe cele-opt gâturi, sub genunchi Călin îl ţine
Şi cu sabia-i ratează a lui capete păgâne.
105 Dar acuma-mi stă pe gânduri: ce să facă el - foc nu e,
Fraţii se trezească numai şi capul o să-i răpuie.
S-a luat şi el şi merge supărat înspre pădure,
Ca un hârb plin de funingini, subsuoară c-o săcure,
Să găsească vun cărbune. P-un copac înalt se suie,
110 Pe-ntinsori de codri negri aruncând privirea şuie,
În adâncă depărtare el văzu zare de foc,
El coboară şi porneşte ca s-ajungă-n acel loc.
Întâlneşte-un om în drumu-i cam grăbit din cale-afară:
- Bună noapte! - Ţam mitale! - Cum te cheamă?!
- De-cu-sară.
115 - He-he-hei, mă, De-cu-sară! Ean mai stai că nu-i aşa,
Ce câţi tu noaptea-n pădure, colinzi lumea iac-aşa?!
Cot la cot Călin îl leagă cu odgonul de un pom
Şi se cam mai duce. Iată că în cale-i iar un om.
- Bună noapte! - Ţam mitale! - Cine eşti? - Sunt
Miez-de-noapte.
120 - Elelei! Ce câţi în codri, pepeni verzi Şi stele coapte?
De-un copac şi p-esta-l leagă şi cum merge pe cărare,
Iar un om pin întuneric înaintea lui răsare.
10
- Bună noapte! - Ţam mitale! - Cum te strigă? -
— Zori-de-zi.
- Ei cumătre Zori-de-ziua, ia opreşte-oleacă-aci,
125 Hai să stăm de vorbă-o ţâră, să mâncăm păsat cu lapte,
Vin încoa că bate lună, hai la umbră, tot îi noapte.
- Omule, ce-mi câţi pricină?... sunt grăbit... - Ce-atâta
grabă?
Ciorilor! ia nu mai spune, ştiu că nu ai nici o treabă!
Îl legă şi pe acesta, ca până va găsi foc,
130 Ziuă să nu se mai facă Şi vremea să stea pe loc
El ajunge. Într-o groapă mare arde-un foc avan...
Pe-o părechi de pirosteie clocoteşte un cazan,
Doisprezece zmei în juru-i dorm adânc întinşi pe burtă,
Împrejur de pirosteie se cocea o mare turtă
135 Şi-n cazan notând în zamă clocoteau vo două vaci.
,,Hei, îşi zice năzdrăvanul, dete badea de colaci!"
Şi deşi în fata vetrei dorm şezând zmeoaice mame,
El, atins de-acea mireasmă a clocotitoarei zame,
Doi tăciuni luă în hârbu-i, un cărbune în lulea
140 Şi luând o bucăţică din o vacă ce fierbea,
Iată curge-un strop fierbinte pe a unui zmeu ureche,
Ăsta ţipă cu-ngrozire ca un bou împuns de streche.
Toţi treziţi pun pe el mâna, unu-l leagă, altu-l ţine,
Unu-i ţasălă pe glavă, cetluindu-l colea bine.
145 Sfătuiesc ca Să-l omoare. - Da' mă rog domniilor-voastre,
Cine Şi-ar mai pune mintea cu aşa obrazuri proaste
Cumu-s eu, măria-voastră! Mă lăsaţi că-s om sărac,
De când sunt n-am văzt turaua, nici măcar de la petac.
Zise unul cătră dânsul: - Dacă tu ne-i pute face
150 Fata-mpăratului Roşu s-o luăm, poţi merge-n pace.
- Ce n-o luaţi Domnia-voastră, că sunteţi mai tari, mai
mulţi?
- Ei pe noi ne simte-ndată ce ne-apropiem desculţi,
Suntem duhuri necurate şi-mpăratul cela Roş
Are-n vatră, în cenuşă, un căţel Şi un cucoş;
155 Năzdrăvani-s, bată-i naiba, cum ne simt îi vezi că-ndrugă,
Unul bate, altul cântă... şi-o tulim urât de fugă.
Să s-apropie nu poate decât omul pământean.
- De-i aşa, poi las' pe mine..., zise Ştrolea cel viclean,
Îl dezleagă şi-l urmează... El văzu atunci legat
160 Un voinic care, când vede că zmeii s-au depărtat,
Se smuci lăsând în urmă a lui mâni şi-n codru piere.
Luna iese dintre codri, noaptea toată stă s-o vadă,
Zugrăveşte umbre negre peste giulgiuri de zăpadă
Şi mereu ea le lungeşte şi suind pe cer le mută,
165 Parcă faţa-i cuvioasă e cu ceară învăscută
20
Şi cu neguri îmbrăcate-s lan, dumbravă şi pădure,
Stele galben tremurânde mişcă-n negurele sure,
Întră-n domele de nouri argintii multicoloane,
De-a lor rugă-i plină noaptea, a lor dulci şi mari icoane
170 Împle văile de lacrimi, de-un sclipit împrăştiet,
Când în cârduri cuvioase sus pe cer se mişcă-ncet.
Înrădăcinată-n munte cu trunchi lungi de neagră stâncă,
Repezită mult în aer din prăpastia adâncă,
A-mpăratului cel Roşu stă măreaţa cetăţuie,
175 Poalele-i în văi de codru, fruntea-n ceruri îi se suie,
Şi prin arcurile-nguste făclii roşii de răşină
Negrul nopţii îl pătează cu bolnava lor lumină,
Rănind asprul întuneric din a şalelor lungi bolţi,
Zugrăvind în noaptea clară a ei muchi şi a ei colţi.
180 Pe cărări săpate-n stâncă zmeii şi Călin se suie,
Numai luna îi îmbracă cu lumina ei gălbuie
Şi pândind trec uriaşii de pe-o stâncă pe-altă stâncă,
Într-o sură depărtare murmură valea adâncă,
Numai pe păreţii netezi ai stâncimii îndelunge
185 Ei arunc-umbre gheboase, uriaşe, negre, lunge,
Ce în şiruri tupilate după ei se mişcă, pare,
Noaptea-ntinde măreţia-i, lunca doarme, lunca moare,
Şi călcând încet cu greul lor s-apropie-n tăcere,
Ei ajung la poarta mare ferecată cu putere,
190 Ce nu-i om s-o poată trece. Dar Călin suit pe zid:
- Hai veniţi, zmeilor, zice, poarta nu pot s-o deschid,
Dară unul câte unul v-oi lua colea de chică
Si pe sus vă trec în curte... Abia-apucă să li-o zică
Şi ei unul câte unul s-apropie - şi de-a rândul
195 El la fîecare-i taie capul de chică ţinându-1,
Ş-a lor trupuri moarte-aruncă răşchiete în ogradă
Şi în urmă sare dânsul, ca să vadă, ce-a să vadă?
Împăratul de zid straşnic şi de poartă ce avea,
Ferestrile stau deschise şi uşile se crăpa.
200 Scări bătute-n pietre scumpe, repede voinicul suie,
Intră-n casele frumoase din înalta cetăţuie,
Pe covoare moi el calcă, intră în acea odaie
Care-i plină de a lunei blândă, tainică bătaie.
Pe păreţi icoane mândre zugrăvite-n umbră par
205 Cum că chipur'le din ele dintre codri mari răsar.
Pe un pat de flori frumoase, proaspete şi ude încă,
Doarme fata cea vestită şi-n visarea ei adâncă,
Ea zâmbind îşi mişcă dulce a ei buze mici, subţiri,
Înecată de lumină şi miros de trandafiri,
21
210 Iar din pod pân-în podele un paingân de smarald
A ţesut pânza subţire, tremurând în aer cald,
Şi m care luna bate de sclipeşte viorie
Şi-o încarcă cu o bură, diamantoasă colbărie.
Şi prin mreaj-asta vrăjită vedeai patul ei de flori,
215 Ea cu umeri de zăpadă Şi cu părul lucitoriu
Şi mai goală este-n somnu-i, numai bolta naltă, sură
 ferestrei este rece Şi simţirea nu o fură,
Dar de pânz-acoperită-i cu un colb de piatră scumpă.
S-apropie-ncet voinicul şi cu mâna va s-o rumpă,
220 Apoi lin o dă-ntr-o parte, peste fată se înclină,
Pune gura lui fierbinte pe-a ei buze ce suspină,
Ia inelul ei cel mândru de pe degetul ei mic...
Şi se-ntoarce în codreana-i noapte tânărul voinic.
Lângă zmeii morţi când trece, limbile le taie el,
225 Le adună sângerânde Şi le pune-n testemel,
Trece zidul şi porneşte iar la drum pân' ce ajunge
La cazanul care fierbe în mijlocul verzii lunce.
Pe-o zmeoaică mum-o taie, pe-alta o scapă în pripă,
Ia din nou în hârb tăciune Şi-un cărbune pune-o pipă;
230 Ia cazanul într-un deget Şi în altul el ea turtă
Şi se-ntoarce iar la fraţii, fluierând cu minte scurtă
Toate cântecele rele ce-n viaţă-i le cântară...
Dezlegă pe Zori-de-ziuă, Miez-de-noapte, De-cu-sară,
Din cazanul care-l duce, dându-le de drum merinde,
235 Abia-ajunge-unde dorm fraţii, abia focul îl aprinde,
Ziua cea întârziată năvăli din răsputeri
Şi ca repezit în aer soarele se-nalţă-n-cer.
Fraţii lui atât dormiră, cât intrase în pământ
De un stânjin Şi-i împluse frunza adunată-n vânt.
240 Se treziră. -I! Căline, lungă fu şi noaptea asta...
Dar nimic el nu le spune, ce făcuse-n vremea-aceasta,
Ci plecând ei mai departe tot Călin arcu-ncordează
Şi zburătuind săgeata trece-n lume ca o rază,
Vâjâie-n văzduh cumplită, ei urmează unde-i cheamă,
245 Pân' ajung în faptul nopţii la pădurea de aramă.
- Măi fărtaţi, Călin le zice, nu-ţi putea trece prin crânguri
Şi prin codri işti de-aramă, rămâneţi aicea singuri,
Vă clădiţi ici o colibă, vă săpaţi groapă de vatră,
Singurel voi merge numai pe cărările de piatră,
250 Să vedem ce-a fi de mine. Ei se pun de îl ascultă
Şi el trece în pădure făr'a perde vorbă multă
Şi la orice pas el face, codrul simţitor răsună
Şi prin mrejele de frunze glasuri trec ca o furtună.
Căci o strună-i orice creangă şi o limbă-i orice frunză,
255 Luna doar, trecând pe ceruri, voind codrul Să-l pătrunză,
22
Împle noaptea-i arămie cu mari dunge de omăt
Pe sub cari, răscolite, fulger' apele încet.
Şi deodată-n codrul mândru el aude de departe
Răsunând un glas de fată, ce venea din lunci deşarte
260 Şi urechea i-o desmeardă; el ascultă sub un trunchi
Şi cântarea dureroasă îl pătrunde în rărunchi:
Greieruş ce cânţi în lună
Când pădurea sună,
Cum nu ştii ce am în mine
265 Greiere străine?
Că te-ai duce de-ai ajunge
Noaptea de te-ai plânge,
Ca o pasăre măiastră
La noi în fereastră.
270 Vai de picioarele mele
Pe-unde îmbla ele!
Vai de ochişorii mei
Pe-unde îmbla ei!
Inima-n mine-i bolnavă,
275 Floare de dumbravă,
Şi vai lacrimile mele,
Cum le vărs cu jele!
Du-te greier, du-te greier,
Pân' la munte-n creier
280 Şi priveşte-nduioşată
Zarea depărtată,
Lumea-ntreagă o colindă,
Mergi la noi în grindă,
Spune-i mamii: ce-am făcut
285 De m-a mai născut,
Căci ar fi făcut mai bine
Să mă ia de mâne,
Prefăcută că mă scapă
Să m-arunce-n apă,
290 Căci de cer ar fi iertată
Şi de lumea toată.
Naintează şi o vede lângă apa arămie,
Culegând flori amorţite de pe maluri cenuşie
Şi punându-le în poala grea de florile de piatră.
295 Luminează luna-n ceruri ca un foc pe-o mare vatră,
Colţii munţilor ce rupţi-s, uriaşe stânci de cremeni,
Ce păreţii şi-i ridică îndărătnici, suri, asemeni,
Vântul care trece-n şuier, noaptea sură Şi bolnavă
Împlu cu sălbătăcie arămoasa-acea dumbravă.
23
300 - Bună vreme, fată mândră de-mpărat, Călin îi zice.
- Mulţămim, răspunse dânsa, tinerel flăcău voinice!
Ce caţi tu? Ce vânt te-aduce? Nu ştii că om pământean
Nu poate călca pădurea de bărbatul meu avan?...
- Ştiu, fetiţă-mpărătiţă, dar nici frică n-am, nici teamă,
305 Că el zmeu e şi puternic, dar şi eu - Călin mă cheamă!
Cum vorbeşte, iată zmeul vine iute ca un vânt,
Cu o falcă-n cer el vine şi cu una pe pământ.
- Bună vreme, zmeu de câne! - Mulţămesc Călin Nebune!
- Am venit să-ţi iau nevasta... - De-i putea de ce nu?
Bune
310 Sunt de zis ce-ţi vine-n minte, dar mai greu e să le faci,
Zmeul codrilor de-aramă nu te-aşteaptă cu colaci!
Eu mânânc patru cuptoare, patru boi mi-ajung abia
Şi de vin patru antaluri abia trag la o măsea.
- Nici că-mi pasă! Şi la luptă în dumbravă ei se scoală,
315 Se apucă de copacii tremurau de-nvălmăşeală,
Tremură sub ei pământul de-a lor păsuri apăsate,
Scapără cremenea neagră a stâncimei detunate!
Crunt Călin de mijloc l-îmflă, pân' la vârf de brazi îl urcă,
Ca pe-un lemn el îl trânteşte, prin copaci trupul i-ncurcă
320 Şi-n genunchi apoi l-îndoaie ca pe-un vreascur ce îl frânge,
I se îmflă muşchii vineţi de oţel pe când îl strânge
Şi lovit, pierzând simţirea, zmeul ca o muscă moare,
Ce lovită este iarna de-o scânteie de ninsoare.
- Să-mi rămâi cu bine fată, eu mă duc să cat acum
325 Cele două sori a tale... Se porni din nou la drum.
Trece codrii de aramă, de departe vede-albind
Şi aude glasul mândru al pădurilor de-argint.
Noaptea-n rouă e scăldată, lucioli pe lacuri zboară,
Lumea umbrei, umbra lumei se amestec, se-nfaşoară,
330 În pădurea argintoasă iarba pare de omăt,
Flori albastre tremur' ude în văzduhul tămâiet,
Pare că Şi trunchii mândri poartă suflete sub coajă,
Ce suspină pintre ramuri cu a glasului lor vrajă,
Crengile sunt ca vioare pintre care vântul trece,
335 Frunze sun ca clopoţeii, trezind ceasul doisprezece,
Şi pin albul întuneric al pădurii de argint,
Vezi izvoare zdrumicate peste prund întunecind
Şi sărind în bulgări fluizi pe pietrişul din răstoace,
In cuibar rotit de ape, peste cari luna zace.
340 El aude-un cântec dulce, plin de lacrimi Şi de noduri,
Doină de simţire ruptă ca jelania-n prohoduri,
Împlând codrul de zăpadă, sufletu-i de-o jale mare,
Pare-i că din piept de fată cântă o priveghitoare:
24
345 Aşa-mi vine când şi când
Sa mă iau pe drum plângând,
Lumea ce-a fi să mă vadă
Nici să poată să nu-mi creadă,
În zadar mă mai j alese,
Vara vine, codrii cresc,
350 În zadar m-aş bucura
Iarna iar s-or scutura.
Îi de-mi vine, de nu-mi vine
Tot arde inima-n mine.
Nici n-am cui să mă j alese
355 Să spun pe cine doresc,
Mult mă mir, Doamne, de mine
Cum nu m-ai luat la tine,
Mult mă mir ce-oi fi gândit,
Ce-am făcut, de n-am murit...
360 În văzduhul plin de-a nopţii moale luminoasă ploaie
El văzu o fată mândră, îmbrăcată-n lunge straie
De argint, ce stau ca umezi pe-a ei trup care tresare,
Ca o creangă mlădioasă sub a vântului suflare.
Naltă e, subţire este, ochii mari adânci ridică,
365 Părul ei de aur moale până la călcâie-i pică
Şi cu poalele ei albe şterge stelele-i senine,
Lacrimi lungi ce curg pe faţa-i ca şi fire diamantine.
„Nu uita cum că seninul cerului este în aştri,
Nu uita că-n lacrimi este taina ochilor albaştri.
370 E frumos pe când din cerul plin de-o sântă bogăţie
Cade-o lacrimă frumoasă în adânca vecinicie,
Dar de cad rănite toate, ceru-i negru şi pustiu,
Nu-i nălţime, nu-i albastru, e o noapte de sicriu.
Stea ce cade taie lumea ca o lacrimă de-argint,
375 Pe seninul cer albastru frumos lacrimile-l prind,
Şi din când în când vărsate frumos lacrime te prind,
Dar de seci întreg izvorul, vai de ochiul tăi cel blând!
Pin diamanţii tăi se scurge sânge fin de trandafiri
Şi zăpada viorie din obrajii tăi subţiri -
380 Curge noaptea lor albastră, a lor dulce vecinicie,
Ce uşor se poate stinge prin plânsorile pustie.
Cine e nerod să ardă în cărbune-o piatră rară
Şi eterna-i strălucire s-o strivească într-o pară!
Tu-ţi arzi ochii şi frumseţea - infinitul lor se stinge
385 Şi nu ştii ce răpeşti lumii! Ah nu plânge, ah nu plânge!"
Astfel'el se socoteşte. I-a căzut atât de dragă
Cât ar fi îmflat în spate pentru ea lumea întreagă.
- Bună vreme, fată mândră de-mpărat... - Mulţam, voinice,
Dar ce vânt te bate-ncoace şi ce rău te-aduce-aice?
25
390 Zise ea zâmbind - de multă vreme zâmbea-ntâia dată,
Căci şi ei îi cade drag el, deşi n-ar vrea s-o arate,
Ştie ea de ce îi place, ca să n-o prindă de veste
Ce frumos îl află dânsa, cum îi stă, ce drag îi este!
Dar deodată spăimântată de un sunet, ea îi spune:
395 - Fugi că dac-a veni zmeul, viaţa ta o va răpune!
- Vie numai! zise dânsul... ş-om vedea atunci cum plouă,
Nu se dă Călin săracul, nici cu una, nici cu două.
Şi deodată peste codrii de argint vine în zbor
Zmeul falnic care mişcă cu aripa vârful lor,
400 Peste vârfurile-nalte parcă zborul lui îl simţi
Frunzărimea cea mişcată de aripele-i cu zimţi.
- Bună vreme, zmeu de câne! - Mulţămesc Călin Nebun!
- Am venit să-ţi iau nevasta! - Ba să vezi ce-oi sta să-ţi spun!
Opt cuptoare mâne de pâne şi opt boi şi opt antale
405 Abia sunt un prânz puternic pentru trupul meu în zale.
Si vrei să te baţi cu mine? - Nici că-mi pasă! - Aide dară!
Sună frunza zgomotoasă, codrul din adânc trăsare,
Tremură mai surd pământul, oasele parcă se rup,
Când vânjoşi şi-ndoaie dânşii a lor braţe şi-a lor trup,
410 Dar Călin în sus l-ardică şi-I trânteşte la pământ
De sun' oasele ca hârburi şi zbor aripele-n vânt.
Îl omoară. Apoi zice: - Rămâi fata mea cu bine,
Merg să scap pe sora mare şi să auzim de bine.
Trece selbele-argintoase, trece-o vale-un colcăntaur,
415 Până vede dinainte-i răsărind pădurea de-aur.
Mult frumoasă e pădurea cu-a ei trunchi de aur ros
Ce în frunza lor cea moale suspinau întunecoşi.
Iarba lin călătoreşte, o peteală stătătoare
Ce sclipind cu mii de raze sub al nopţii dulce soare,
420 Poartă-n galbenele-i unde spice de mărgăritare,
Flori de mac ce îmflă noaptea capul lor cel roş Şi mare;
Numai fluturi mici albaştri şi mari roiuri de albine
Curg în râuri sclipitoare de luciri diamantine,
Ş-împlu aerul cel dulce de cristal şi de răcoare,
425 A popoarelor de muşte sărbători murmuitoare.
Iar aude-un cântec mândru care codrul îl trezeşte,
Parcă frunzele-l repetă, parcă vântul tot îl creşte,
Şi-nainte-i parcă vede satul lui şi i se pare
C-auzea doinind o fată chiar la ei în şezătoare:
430 Maică, maică, draga mea
Ajungă-te jalea mea,
Să te-ajung-un dor şi-un drag,
Să şezi toată ziua-n prag
26
Cu firuţ băgat în ac
435 Şi tu să nu-mi poţi împunge
Pân' nu-i suspina Şi plânge,
Pân' nu ţi-a veni în gând
Unde-am fost Şi unde sunt.
Lângă lacul cel albastru înstelat cu nuferi mari,
440 Pintre trestii auroase ce se leagăn solitari,
Vede fata cea cu ochii cuvioşi ca în biseric'
Faţa-i albă ca zăpada într-un păr de întuneric.
Ea'în haina ei cea verde se înmlădie bogată,
Cu flori albe-mpodobită, cu diamante presărată.
445 - Bună vreme, fată mândră de-mpărat! - Mulţam Căline,
Mult îţi merge vestea-n lume, multe-am auzit de tine
Şi prea rău de tine-mi pare c-ai venit să mori aice,
Căci de vine zmeul numai rău ţi-a merge, măi voinice.
- Toţi se laudă cu mâncarea. Spune-mi fată cât mânâncă
450 Zmeul tău, să văd pe-acesta, de îl pot învinge încă.
- Doisprezece boi, antale tot pe-atâta, iară pâne
Douăsprezece cuptoare abia îi ajung să cine.
- C-un antal de vin mai tare decât mine, zice iesta,
Dar va da Dumnezeu sfântul să mă scap Şi de acesta.
455 Vine zmeul, vine iute mişcând codrii cei de aur,
Cu cap mare ca cuptorul Şi cu aripi de balaur.
- Hei, Căline, rău de tine!, strigă el Şi se aruncă
Pe voinicul care-l prinde, învârtindu-l jos în luncă.
Se luptară rău şi zmeul cât de cât să nu se deie.
460 - Hei, nevastă, zice dânsul, dă-mi să beau Şi dă-i să beie.
După ce mai odihniră, zise zmeul: - Măi Căline,
Nu s-alege-ntre noi lupta, ci-ostenim aşa vezi bine,
Da m-oi face-o pară roşă şi te-i face-o pară verde
Ş-om lupta pân' din noi unul se va stinge şi s-a pierde.
465 Pară roşă este zmeul, pară verde e Călin
Şi în galben întuneric ei se luptă cu venin.
Se-nfaşoară, se desfăşur, mestecând a lor văpaie,
Fulgerând umbra din codri cu a flacărei bătaie,
Joacă-n juru-le dumbrava când în umbră purpurie,
470 Când încremeneşte parcă într-o brumă-adânc-verzie,
Când în dungi înflăcărate, bolţi, cărări în jur se casc
Sub lumini de curcubeie repezi ce se sting cum nasc,
Fâlfâie ca două candeli, obosiţi se-nvârt, se-ncaier
Şi aproape-aproape stinse s-urmăresc jucând prin aer,
475 Scoţând limbe ascuţite ca să-nghimpe pe cealaltă,
Ei jucau pin crengi înalte, pintre trestie pe baltă,
Balta tremură adâncă, somnoros şi lin sclipeşte,
27
Azvârlind întunecată câte-o muscă, câte-un peste
Către flamele-ostenite... Peste ei deodată zboară
480 Ca o pată de cerneală-n noaptea aiurită-o cioară.
Zice zmeul: - Moaie, cioară, aripa-ţi în apă, stinge
Flacăra cea verde care nu-s în stare a o-nvinge.
- Împărate preanălţate, moaie-ţi aripa în apă -
Zice-atunci Călin - şi stânge flacăra roşă, mă scapă.
485 Iară cioara, cumu-i cioara, cum aude că o urcă,
Nici una nici două, iute se coboară, nu se-ncurcă
Şi lăsând din bot să-i cadă două picături de apă,
Potoleşte para roşă ce tresare, fuge, crapă.
Şi cu botul o ciupeşte, curge sânge ca fier ros,
490 Încât lacul cel albastru e-ncruşit ca vinul ros.
Zmeul a murit... Se face om Călin şi se îndreaptă
Cu trei fete-mpărătese unde fraţii îl aşteaptă.
Pe-ntinsori de codri negri un senin se desfăşoară,
Ce-a lui stele mari Şi albe peste ele le presară,
495 Şi la margine de codru ei aprind o focărie
Într-o groapă cu cenuşă... de juca trandafirie
Colibioara cea de trestii cu uşiţa-i răzimată,
Împletită din răchită, cu curmei de tei legată.
La o ploscă de vin negru stând de vorbă bucuroşi,
500 Parcă-i zugrăveşte focul cu răsfrângerele-i roşi,
Deasupra ceru-i negru, pe-ntinsori de catifea
Sunt cusute-n umed aur ici o stea, colo o stea
Şi aşa senin e focul, cât le numeri păru-n barbă,
Bătătura cea din ţoale, pe cărări fire de iarbă,
505 Şi ca merele de roşii stau fetiţele-n văpaie,
Două-s oacheşe ca sară, mijlocia e bălaie.
Iar Călin, lungit pe burtă şi cu manile pe coate,
Cam cu chef le povesteşte întâmplările lui toate
Şi la capăt se chiteşte: - Măi fârtaţi, socot aşa:
510 Fata mare şi cea mică le luaţi de v-or plăcea,
Dară pe cea mijlocie - mi-o căzut dragă de foc
Şi nici ea nu zice baiu! bat-o hâtrul de noroc!
Pe încet se stinge focul Şi s-acoperă cu spuză...
El de mânecă o trage... Şi curând buză pe buză,
515 Ei şoptesc... şi-ar spune multe şi nu ştiu de und' să-nceapă,
Căci pe rând şi-astupă gura, când cu'gura se adapă,
El o simte-n a lui braţe tânără, rotundă, tare,
Şi ea tremură ca varga de oţel de-a lui strânsoare.
Îşi ascunde faţa roşă de iubire şi sfială,
520 Ochii-n lacrimi îşi ascunde-n părul moale de peteală
Şi adorm. Somn greu îi varsă plumb în vinele-ostenite.
28
Fraţii lui, când văd cât doarme, ei se pun pe şopotite
Şi mărunt se sfătuiră ca picioarele să-i taie,
Să se laude c-omorâră ei pe zmeii în bătaie.
525 L-ar fi omorât, dar cesta, năzdrăvan fiind, nu pot.
Ei făcură cum gândiră Şi-l lăsară-aşa schilod.
La pornit pe fete scoală... Iar Călin de multă trudă,
Nu simţi nici o durere, numa-n somnu-i greu asudă,
Chiar picioarele în traistă i le iau, cu ei le-au dus,
530 Căci găsindu-le, cum fuse năzdrăvan, şi le-ar fi pus
Iar la loc... În zori de ziuă el a doua zi trezit
Vede cum îl schilodise, ce să facă, amărât?
Vo trei zile după-olaltă se mai târâie în brânci
Pin tufanii din pădure şi pin colţii cei de stânci,
535 Pân'ajunge ca să vadă un palat în văi de rai,
Cât ca să te uiţi la dânsul - de frumos - nu te-ndurai
Şi aude-un glas cu jele, chiar o grădină de glas,
Care inima i-o rupe de-aşa dor ş-aşa necaz,
Şi cum în palat el intră, pe voinicul vede, pare,
540 Care mâinile-Şi rupsese într-a zmeilor prinsoare.
- Bună vreme, măi voinice! - Mulţămim frumos, Căline,
Ce-ai păţit tu de picioare, ce rău dete peste tine?
Şi Călin începe-a-i spune cât păţise pân' acuma.
- Hai, ne-om prinde fraţi de cruce! - Hai, ne-om prinde,
spune-mi numa
545 A cui eşti şi cum te cheamă? - Eu fecioru-s de-mpărat,
Codrii de-aur fur-ai noştri pân' ce zmeii i-au luat.
De când i-ai ucis, Căline, iar ai noştri sunt. Cu chin
Singurel îmi mai duc traiul ici în codri, măi Călin;
Amândoi însă în lume, tu schilod, eu fără mâne.
550 Ici pin noaptea drumbrăvană şi pin văi om duce-o bine.
Pin pădurile-uriaşe, pin grădini şi pin palat
Se primbla Călin pe gâtul feciorului de-mpărat,
Unu-n mâni, altu-n picioare, uriaşi fiind, de boi
Au putere, pe atâta cât le trebuie la doi.
555 Şi trecând aşa-n pădure, ei aud foşnind în frunze.
Trece-o umbră fugitoare ce ţuşnea ca să se-ascunză.
Călin mâna şi-o întinde şi pe sus când mi-o ridică,
Mama zmeilor pletoasă se zbătea răcnind de frică.
- Fă-mi picioare, babă hâtră, şi lui mâni, or te omor!
560 - De un stânjin mai la vale e, bădica, un izvor,
Vâră-te în el cu totul Şi-i ieşi întreg... Ei stăi -
De-i aşa - Călin mehenghiul - bagă-mi-te tu întâi!
- Ba eu baiu, că nu-mi trebui. Vârâţi-vă dumniavoastră!
Călin rupe-o creangă verde Şi o baga-n apa-albastră
565 Şi uscat-o scoate iară. -I! cum ţi-aş da pumni, tu babă,
Ai vrut să ne-usuci, şireato, spune dreptul mai degrabă!
- Să vedeţi, voinici, la vale pintre trestia înaltă
Apa vie tot sclipeşte, se roteşte colo-n baltă
29
Ei ajung la apa-n farmec Şi băgând o creangă-uscată,
570 El o scoate numa-n muguri şi cu frunze încărcată.
Se băgară-atunci în baltă şi-amândoi ieşiră-ntregi
Şi pe babă-o aruncară în izvorul c-unde reci
Şi cu apă moartă... Dânsa se-nchirceşte, se năspreşte
Ca un trunchi uscat cu noduri pe izvorul mort pluteşte.
575 Şi acum se sfătuiră veseli ei Şi bucuroşi
Ca tartarul lui să ieie fata-mpăratului Roş.
Se gătiră omeneşte cu iţari şi cu cojoc,
Cu chimirul plin de galbini, încinşi bine la mijloc
Şi pe drumuri părăsite ei se iau şi se pornesc
580 Şi trecând pintr-o pădure din ţinutu-mpărătesc,
Din tufari cu crenge grele el s-apucă să adune
În basmaua pistruită ca o mână de alune.
Iată că ajunşi la poartă - auzir-un vuiet mare,
Chiuiri, halai de nuntă, veselii de masă mare,
585 Când în poartă - văd o babă de-ale noastre. - Bună sară!
- Mulţămim voinici din lume! - Ce s-aude-aici afară?
- Ia-mpăratul... îşi mărită fata... - Cine-o ia, mătuşă?
- Da' ţiganul, bucătarul, un cioroi pistrui cu guşă!
Cică, bată-l naiba, cioară, a ucis doisprece zmei!
590 Zise-atunci Călin pe gânduri: - Ia auzi, mătuşă hai,
Eu ţ-oi da bănet de silă, galbeni-zimţi chiar un căuş,
Dacă, cum vei şti, ghiontită, mi-ai pătrunde printre uşi
Şi la masă dinaintea împăratului vei pune
Ca poclon pentru mireasă astă mână de alune.
595 Iară baba, cumu-i baba, dă cu ghiotura să treacă,
Mai ghiontită, mai sucită, mai împinsă câte-o leacă,
Intră-n casă unde-i masa, pune-n talger dinainte
Testemelul cu alune, făr' a zice trei cuvinte,
Împăratul pune mâna Şi alunele zglobie
600 Peste faţa cea de masă durăind se împrăştie,
Dar în mijlocul basmalei un inel în loc rămasă,
Un inel care-l pierduse de mult tânăra mireasă.
- Tată, uite-inelul, care într-o-noapte mi-a pierit,
Făr' să ştiu nici cum, nici unde. Cine dară l-a găsit?
605 Cine-adus alunele-astea? Logofeţii spun că baba.
O strigară de la poartă să s-urnească mai degrabă.
Când în locu-i cine vine? Un voinic străin. El spune:
- Împărate preanălţate, eu vi l-am pus în alune.
Iară cioara cea de mire pe trei perini şade-n puf,
610 Slugi îl apără cu crenge de muscuţe s'i zăduf.
Cum trecuse Călin pragul de sub [el] o pernă cade,
Cum veni-n mijlocul casei, nici a doua nu mai şade,
Când ajunse la-mpăratul, şi a treia stă să cadă, '
Că ţiganului, vezi Doamne, nu îi se cădea să şadă.
30
615 Zice-atuncea împăratul: - Cum voinice Şi cu cale
A ajuns inelul fetei în manile dumitale?
- Împărate preanălţate, iaca cum Şi iaca cum...
Da' ţiganul nici mai ştie, faţa lui ii numai scrum:
- Împărate luminate, cum poţi ca să-mi strici hatârul,
620 Eu am omorât toţi zmeii! - Cum ţigane? - Cu satârul,
Mă înec dacă l-aţi crede, dar la feţe tot îmi schimbă!
- Să se cate zmeii, Doamne, dacă au vârfuri de limbă.
Îi caţără şi ce-i dreptul, nici la unul nu era,
Şi Călin atunci le scoate şi le-arată în basma.
625 Împăratul porunceşte ca s-aduc-un armăsar
Şi de coada lui să lege pe ţiganul bucătar
Şi de coadă-i mai legară lâ'ngă el un sac de nuci,
Cade-o nucă - o bucăţică, astfel îl făcu hăbuci.
- Ş-acum tu voinice, zise, mi-i fi ginere. - Ba nu,
630 Altă fată, împărate, tare dragă îmi căzu.
Am un frate - însă de cruce, tot fecior de împărat.
Şi de mult ţi-era s-o ceară, deşi nu s-a cutezat.
Uite-l ice. Dară fata se cam uită vrând-ne vrând.
Că tot pe Călin Nebunul l-ar fi vrut ea mai curând.
635 Cindure ca cu feciorul era mai de o potrivă,
La a ochilor lui jele s-a muiet mai milostivă.
Deci făcur-o nuntă mare ş-a ţinut trei luni de rând.
Lăutari, banchet, halaiuri, tot ce-ţi poate trece-n gând.
Ce nu era? Dragă Doamne, era nuntă-mpărătească.
640 - Dar acum mă duc, le zice... Pe-a mea Domnul s-o păzească!
Nici nu ştiu cum e, cum nu e... Geaba fratele-i de cruce,
Geaba tânăra mireasă îl mai ţin cu vorbă dulce,
Dor i-i, Doamne, şi nici ştie cum l-apucă-un dor avan,
Că de când n-o mai văzuse se scursese şapte ani.
645 Când ajunse locul unde casa tatălui său fuse,
El văzu palate mândre şi livezi măreţe puse.
Şi pe o câmpie goală el văzu de vite-o ciurdă,
După ea copil calare c-un ciomag în mână zburdă.
Şi părea că are şase ai şi-ncă ceva mai bine,
650 - Bună vreme, măi băiete! - Mulţămim voinic străine!
- Nu-mi ştii spune cine şade-n aste rânduri de palat?
- Doi voinici ce-au scos'odată pe trei fete de-mpărat
Din a zmeilor prinsoare. Ş-au luat care pe care:
Mijlociul pe cea mică Şi cel mare pe cea mare.
655 - Da' ce-i de cea mijlocie? - La găini au pus-o ei
Şi să vezi, voinic streine, că eu sunt feciorul ei,
Mama-mi spune, câteodată de-o întreb a cui îs eu,
Că-s a lui Călin Nebunul. Cine-o mai fi nu ştiu zău!
Când aude... numai dânsul îşi ştia inima lui,
660 Că, să iertaţi dumneavoastră, de... era băietul lui.
31
- Da' mă rog, bade, ajută-mi să dau vitele-n ocol!
Înserează... Stele împlu tot seninul lin şi gol...
Cu băiatu-n bordei intră Şi pe capătu-unei laiţi
Lumina mucos Şi negru într-un hârb un roş opaiţ,
665 Se coceau pe vatra sură două turte în cenuşă,
Un papuc e într-o grindă, celălalt e după uşă,
Pin gunoi se primbla iute legănată o răţuşcă
Şi pe-un ţol orăcăieşte un cucoş închis în cuşcă,
Hârâie-n colt colbăită noduros râşniţa veche,
670 În cotlon toarce motanul pieptănându-şi o ureche;
Sub icoana afumată unui sfânt cu comanac,
Arde-n candelă-o lumină cât un sâmbure de mac,
Pe-a icoanei policioară busuioc uscat şi mintă
Împlu casa de mireasmă pipărată Şi preasfântă.
675 O beşică-n loc de sticlă e lipită-n ferestruie,
Pintre care trece-o dungă mohorâtă Şi gălbuie,
Cofa-i albă cu flori negre Şi a brad miroasă apa,
De lut plină, răzimată stă pe coada ei o sapă.
Pe cuptorul uns cu humă, Călinaş cel mititel,
680 Zugrăvise c-un cărbune un clapon Şi un purcel,
Cu codiţa ca un sfredel Şi cu fuse-n loc de labă
Cum i se şedea mai bine purceluşului de treabă.
Pe un pat cu paie numai doarme tânăra nevastă,
În mocnitul întuneric fata ei lângă fereastă...
685 Şi tot sufletul dintr-însul pare-atunci că şi-l înhoalbă
Şi-l adună-n ochi de trece preste fata ei cea albă.
El s-aşază lângă dânsa, faţa ei o netezeşte,
O desmeardă cu durere, o sărut,-o drăgosteşte,
Pleacă gura la urechi-i, blând pe nume el o cheamă,
690 Ea deschide somnoroasă lunge gene de aramă
Şi adânc la el se uită, i se pare că visează,
Ar zâmbi şi nu se-ncrede, ar striga Şi nu cutează;
El din patu-i o ridică şi pe pieptul [lui] o pune,
Toată viaţa-i se adună-n al ei sân rotund Şi june,
695 Ea se uită şi se uită... mută... un cuvânt nu spune,
Doară râde c-ochi-n lacrimi, speriată de-o minune,
Ş-apoi îi suceşte păru-n a ei degete subţire
Şi-şi ascunde faţa roşă pe-al lui piept duios de mire.
El ştergarul îl desprinde şi-l împinge lin la vale.
700 Drept în creştet o sărută pe-al ei păr de aur moale
Şi bărbia ei ridică, s-uită-n ochii plini de apă
Şi pe sânu-i o desmiardă şi din gură-i se adapă.
Dar a doua zi voinicul mânios intră-n ogradă,
Fraţii lui cum îl văzură la genunchi veneau să-i cadă.
705 - Iartă frate, căci gresala zău de mult ne-apasă peptul.
- Ba nu, fraţilor, le zise, să vedem ce e cu dreptul,
32
Să facem o boambă mare, s-aruncăm spre cer în sus
Şi tustrei să stăm sub dânsa pe când va cădea de sus,
Să vedem ce-o să gândească Dumnezeu şi ce-a să zică.
710 Astfel, cum ţi-ai face cruce, ei se pun alături... pică
Boamba grea zvârlită-n ceruri, din cei doi făcând fărâme.
Şi Călin rămâne singur, rău îi pare ca la nime,
Dară nici c-avea ce face. Împăcat de-astă dreptate,
Lasă-n pace să trăiască tinerele lui cumnate
715 Şi făcu o nuntă mare dup-opt ai de-nstrăinare.
Multă lume se dusese ca să vad-aşa serbare,
Fui şi eu... Dar cum făcură o ulcică cu papară,
Mi-au bătut căciula-n creştet şi m-au dat pe uşă-afară.
Mă-nciudai urât. În grajduri pusei mâna pe-un cal graur,
720 Cu picioarele de ceară Şi cu şeaua numai aur.
De fuior îi era coada, capu-i era de curechi,
Avea ochii de neghină şi gândaci avea-n urechi,
Ş-am pornit pe-un deal de cremeni... picioarele se topeau,
Coada pârâie-ndărătu-i, ochi-n capul lui pocneau.
725 Cum văzui că nu-i de bine încălicai pe-o prăjină
Şi mergând pe ea de-a hale v-am spus Şi eu o minciună
Şi încălicând pe-o şea, v-am spus-o toată aşa.
[ 1 8 7 5 ]
33