FECIORUL DE ÎMPĂRAT FĂRĂ DE STEA

FECIORUL DE ÎMPĂRAT FĂRĂ DE STEA

în vremi de mult trecute, când stelele din ceriuri
Erau copile albe cu părul blond şi des
Si coborând pe rază ţara lor de misteruri
In marea cea albastră se cufundau ades;
5 Când basmele iubite erau înc-adevăruri,
Când gândul era pază de vis si de eres,
Era pe lumea asta o mândră-mpărăţie
Ce-avea popoare mândre, mândre cetăţi o mie.
Domnea în ea atuncea un împărat prea mare,
10 Bătrân, cu ani o sută pe fruntea lui de nea,
Şi mâna lui zbârcită, uscată însă tare,
A ţărilor lungi frâuri puternic le ţinea.
Şi ţările-nflorite şi-ntunecata mare
La glasul lui puternic gigantic se mişca.
15 Dar nu se miră lumea de braţu-i ce supune,
Ci de a lui adâncă şi dreaptă-nţelepciune.
în sala cu muri netezi de-o marmoră de ceară,
Pe jos covoare mândre, cu stâlpi de aur blond,
Cu arcuri ce-şi ridică boltirea temerară,
20 Cu stele, ca flori roşii pe-albastrul ei plafond,
Cu arbori ce din iarnă fac blândă primăvară
Şi-ntind umbre cu miros pe-a salei întins rond,
Acolo sta-mpăratul... - boierii lui de sfat -
Pe tronu-i de-aur roşu sta mut şi nemişcat.
25 Ca aripe de lebezi mari, albe, undoioase,
Pletele argintoase pe umerii-i cădea
Şi barba lui cea lungă pe piept îi cădea deasă,
Dar ochii, stele negre, întunecaţi sclipea;
152
FECIORUL DE ÎMPĂRAT FĂRĂ DE STEA
Sprincenele-i bătrâne se-ntunecau stufoase,
30 în mână sceptru de-aur, povara lui cea grea,
Pe fruntea lui cea ninsă de aur diadem -
Părea c-aşteaptă-a morţii întunecos problem.
Boierii dimprejuru-i pe scaune de-onoare
Păreau că-s zile stinse pierdute în trecut,
35 Cu feţele lor palizi ca raza cea de soare,
Cărunţi, cu barbe albe pe pieptul cel tăcut;
Pe frunţi ce grămădise a anilor ninsoare,
Pe umerii lor vremea cu paşi mari a trecut.
Ca zilele ce-s stinse, ei din trecutul lor
40 Priveau la acel soare ce le-a lucit cu dor.
Deodată împăratul din tronul lui se scoală
Ca regele pustiei din stânca de granit;
În curte oastea sună cântarea triumfală.
Poporul o aude mişcându-se 'nmiit.
45 Din muri, din stâlpii netezi, stindardele de fală
Desfăşurate tremur la zgomotul ivit.
Lui glasul îi tremură... dar răspicat şi blând
Vorbe mărgăritare le-nşiră tremurând. '!
- Vremea pe ai mei umeri s-a grămădit bătrâna.
50 Din oase şi din vine a stors a vieţii suc
Şi slabă şi uscată e-mpărăteasca-mi mână.
Brad învechit prin stânce pe tronu-mi mă usuc,
Curând va-ntinde moartea mantaua ei [cea] brună
Pe mine... Şi suflarea-mi aripile-i o duc.
55 Cu rece-agheazmă moartea fruntea mea o sfinţeşte
Şi inima-mi bătrână bătăile-şi răreşte.
Şi sufletu-mi pân' n-a-ntins îmflatele-i aripe
Spre-a stelelor imperiu întins ca şi un cort,
Nainte până corpu-mi să cadă în risipe,
60 Nainte de-a se rupe a vieţii mele tort,
Rog cerul să-nmulţească hotarnicele clipe,
S-urnesc pe umeri tineri imperiul ce-l port -
Pe-a fiului meu umeri voi pune pân' trăiesc
Imperiul gigantic, purpuru-mpărătesc.
153
65 Dar viaţa are multe alunecuşuri rele.
Prea-mbie pe oricine cu chipul ei cel drag
Şi frâurile lumii să i se pară grele,
Din mâni el să le scape la al domniei prag;
Căci zilele-unui rege primejdii au în ele -
70 El poate să aleagă-a plăcerilor şirag
Ş-arunci devine umbră - pe mână de mişei
Cad Miele şi dânşii duc lumea cum vor ei.
Nainte de a pune pe brunele lui plete
Coroana mea de aur - eu voi ca să-l încerc.
75 Nu voi ca să se lase plăcerilor şirete
Ce strâng în lanţ de roze a cugetării cerc;
Nu voi ca lumea asta cu visuri să-l îmbete,
Căci cei mai mulţi din oameni după nimic alerg
Să vadă-n cartea lumii un înţeles deschis.
80 Căci altfel viaţa-i umbră şi zilele sunt vis.
De-aceea înainte de-a morţii-mi sântă oară
V-am adunat, pe-al vieţii-mi mintos areopag.
De-acolo de-unde râuri spumoase se coboară
În umbra-ntunecoasă a codrilor de fag,
85 Pe muntele gigantic ce fruntea şi-o strecoară
Pin nori până la soare - trăieşte-un bătrân mag.
Când încă eram tânăr, el tot bătrân era:
Al vremilor curs vecinie nu-l poate turbura.
În fruntea lui e strânsă un ev de-nţelepciune,
90 Viaţa lumii toate în minte-i a-ncăput.
Trecutul... viitorul el poate-a ţi le spune;
Bătrânu-i ca şi vremea cea fără de-nceput
Şi soarele din ceruri la glasu-i se supune,
Al aştrilor mers vecinie urmează ochiu-i mut.
95 De-aceea voi ca dânsul pe fiul meu să-nveţe
Cari cărări a vieţii-s deşarte, cari măreţe.
Dar el din a lui munte în veci nu se coboară,
Căci nu vrea ca să piardă din ochi a lumei căi,
Ca nu cumva măsura, cu care el măsoară,
100 În lipsa-i să se schimbe... şi el, întors din văi,
Silit ca să înceapă din începutu-i iară,
Să nu poată s-oprească gândirea celor răi.
Şi cine-enigma vieţii [voieşte] s-o descuie,
Acela acel munte pe jos trebuie să-l suie;
154
105 Cu buclele lui negre, ce mândre strălucite!
Cu faţa lui cea trasă, ce dureros de pal!
Cu ochii mari ce-şi primbla privirile-i uimite,
C-o frunte-n bucle-şi pierde puternicu-i oval -
Astfel feciorul tânăr pe cugetu-i [ţintit e.]
110 Stă rezemat de pragul auritului portal:
A tatălui său vorbă aude şi se-nchină -
Un semn că se supune măsurei ce-o destină.
S-aproprie cu păsuri modeste, line, rare
Şi umil îngenunche pe treapta de la tron:
115 - Pe mâne, pe când noaptea v-aprinde blându-i soaie,
Când clopotul va plânge cu-al serei dulce ton,
Atunci eu mă voi duce, pe calul pag călare,
M-oi duce pân' la poala a muntelui Pion
Ş-apoi pe jos de-acblo cu muntele-am să sui,
120 Ca gândurilor mele aripe să le pui.
Aripe, ca să ştie ce [e] deşertăciunea:
Să treacă ale lumii curs mizer şi meschin,
Cu pasul vietii-mi toate să-l ducă-nţelepciunea,
Ca sigur să calc calea vieţii cea de spini,
125 Ca tot ce eu voi face să fie fapte bune,
Să n-aşcult decât glasu-adevărului senin;
şi sarcina vieţii-mi să-mi fie cât de grea,
Voi şti s-urmez, părinte, [cu râvnă] calea ta.
Retras în sală mare de marmură trandafirie,
130 încins în strălucitul şi negrul lui talar,
Privirea lui o-nalţă pe-a cerului câmpie
Şi cugetul lui zboară în lumi fără hotar.
Şi gând cu gând se-mbină în lungă reverie,
şi buzele-i se mişcă c-un zâmbet blând, amar,
135 Şi sufletul îl împlu dorinţi nemărginite,
Ca marea de adânce cu valurile-uimite.
Ce sufletu-i doreşte se-ntreabă şi nu ştie,
Se uită-n stele,-n - lună, ce ca un vis de-argint
Cu faţa ei cea blondă lungi nourii sfâşie
140 Şi visuri lungi gândirea i-o-mbată şi i-o mint.
Aripa unui înger el simte că-l mângâie -
Şi neteda lui frunte o-atinge tremurând -
Şi gâtul ăstui înger ar vrea ca să-l cuprinză,
Cu el să zboare-n ţara steloasă şi întinsă.
155
145 „Spun mite -zce singur - că orice om în lume
Pe-a cerului nemargini el are-o blândă stea,
Ce-n cartea veciniciei e-unită cu-a lui nume,
Că pentru el s-aprinde lumina ei de nea;
De-aceea-ntreb gândirea-mi ca să-mi răspund-anume
150 Din marea cea albastră, care e steaua mea?
E-acel trandafir roşu, ce mut-duios-uimit
Luceşte-un gând de aur deasupra-mi în zenit?
Un om se naşte - un înger o stea din cer aprinde
Şi pe pământ coboară în corpul lui de lut,
155 A gândurilor aripi în om el le întinde
Şi pune graiul dulce în pieptul lui cel mut.
O candelă a vieţii, de cer steaua depinde
Şi îmbla scriind soarta a omului născut.
Când moare, a lui suflet aripele şi-a-ntins
160 Şi renturnând în ceruri pe drum steaua a stins.
Dar ce e acea steaua? E-o candelă aprinsă,
De-a cerului mari valuri e dusă pe-al ei drum?
E-o pară aurită de-a firii pom suspinsă
Ce cade scuturată de-a morţii lung samum?
165 Şi dacă e o lume puternică, întinsă,
De viaţa mea-i legată viaţa unei lumi?
Pe capul meu şi-ntoarce destinurile sale,
Când mor, ea cade stinsă-ntr-a caosului vale?
De ce de-a mea viaţă o lume e legată,
170 De ce un înger palid din cer s-a coborât,
Ca trupul meu să-nvie cu flacăra-i curata,
De ce-un geniu coboară în corpul cel urât,
De ce orice fiinţă din cer e condamnată
O viaţă să petreacă în scutece vârât?
175 Cine prescrie legea la orice înger blând
Ca-n viaţa-i să coboare o dată pe pământ?"
Şi murii netezi, roşii, de marmură curată
Lumina lunii blânde în sală o resfrâng.
Şi aeru-mprejuru-i, lumina-i colorată,
180 Căci razele se-mbină, se turbură, se frâng,
Şi-n dulcea atmosferă uimită, purpurată
S-aud glasuri uşoare ca arfe care plâng.
Dar nu-i sunet aievea... ci-a gândurilor sale
Glas tremurat şi dulce îi răspundea cu jale:
156
185 „Când Dumnezeu creează de geniuri o ceată
Să cerce vrea p-oricare de-i rău ori de e bun,
Căci nu vrea să mai vadă cum a văzut odată
Că cete rele d-îngeri la glas nu se supun,
Că cerul îl răscoală cu mintea turburată
190 pân' ce trăsniţi se prăvăl în caosul străbun;
De-aceea-în om ce naşte, din îngeri orişicare
Odată-n vecinicia-i coboară spre cercare.
Când sună-n viaţa lumii a miezenopţii oră,
Atunci prin ceruri îmbla zâmbind amorul orb,
195 De îngeri suflete-albe văzându-l se coloră
Şi ochii lor albaştri privirea lui o sorb;
Plecând spre pământ ochii ei timizi se-namoră
în pământeşti fiinţe cu fragedul lor corp,
şi pin a lumii vamă cobor bolnavi de-amor
200 In corpurile de-oameni ce-aştept venirea lor.
Dar pân' ce corpu-n lume un înger îl cuprinde,
Deasupra vămii lumii pe luminoase căi
Imperiul lui cel mare o stea în cer aprinde -
Acolo el domneşte, lăsând a lumii văi.
205 Dar de viaţa-i lumească domnia-n cer depinde:
De-i rău, steaua s-aruncă în noaptea celor răi
Şi lumile nestinse pe-a cerului cununi
Imperii sunt întinse a îngerilor buni.
Abia părăsesc unii a domei mari pilaştri,
210 Abia părăsesc cerul şi înfloritu-i cort,
Abia au vreme-a pierde puternicii lor aştri.
Coboară-n lume, află amorul lor că-i mort.
Arunci îl iau în braţe şi luminând albaştri
în lumea lor bogată cu lacrimi ei îl port -
215 Sunt îngeri blânzi şi timizi, aşa nevinovaţi
încât în astă lume nu trebuiesc cercaţi.
A unui înger palid ursita pământească
Legată e de soartea corpului ce-l aleg.
Atârnă de viaţă domnia lor cerească:
220 Ce samănă în lume, în stele ei culeg;
Nefericiţi adesea, ce-o soarte-mpărătească,
Un om ce-i născut mare în lume îşi aleg;
Un împărat puternic dar înfocat când moare:
O stea urieşească în caos se coboară.
157
225 Dar în acest cer mare ce-n mii de lumi luceşte
Tu nu ai nici un înger, tu nu ai nici o stea,
Când cartea lumii mare Dumnezeu o citeşte
Se-mpiedică la cifra vietii-ţi far' să vrea.
În planu-eternităţii viaţa-ţi greşală este,
230 De zilele-ţi nu este legat-o lume-a ta.
Genii beau vinu-uitării când se cobor din ceruri;
Deschise ţi-s, nebându-l, a lumilor misteruri.
Greşeli de astea-n lume se-ntâmplă-adesea multe
Şi-ncurcă-a veciniciei mult înţeleptul plan.
235 Găseşti în lume oameni cu minţile oculte
Cari cunosc a lumii gândire de titan;
Să ştii însă că oamenii în veci nu vor s-aşculte
Şi-n basme au un nume: li zice năzdrăvan.
La gânduri uriaşe a lor minte asudă,
240 Da' oamenii-i înconjor şi nu vor să-i audă.
Deşi rari şi puţini-s, lumea nu va să-i vază,
Viaţa lor e luptă, când mor se duc neplânşi.
Ei n-au avut la leagăn un blând înger de pază
şi-a lor ochi de durere sunt turbure, şi stinşi;
245 Dară deşi [nu] îngeri îşi varsă a lor raze
în sufletul lor, totuşi ei mari îs şi distinşi,
Căci Dumnezeu în lume le ţine loc de tată
şi pune pe-a lor frunte gândirea lui bogată.
Dar e un înger palid cu lungi aripi şi negre,
250 în aste firi măreţe în veci e-namorat.
Păcat numai c-amoru-i stinge sisteme-ntegre,
întorsu lui omoară p-oricine l-a-ascultat,
Seducător trimite plăcerile alegre
Şi de asculţi cântarea-i geniu-ţi e sfărmat.
255 A celor trecătoare în mâna lui e soarte,
Frumosu-i ca nealţii şi numele-i e: Moartell
De-aceea să n-asculţi tu sublima lui cântare,
Căci morţi-s pe vecie acei ce o ascult,
în fiecare secol un alt amant el are
260 Şi cel care-l iubeşte rămâne-n veci ocult.
Ascultă glasu-mi rece: eu sunt un seraf mare.
De Domnul eu trimisu-s, căci te iubeşte mult,
Să scap a ta fiinţă de caosu-i imens -
Eu în glasul gândirii-ţi am pus acesta sens.
158
265 Că dincolo de groapă imperiu n-ai o lume,
De asta ţie n-are de ce să-ţi pară rău;
A geniului imperiu: gândirea lui - anume,
A sufletului spaţiu e însuşi el. Ca grâu
Vei sămăna în ceruri a gândurilor sume
270 Şi-atunci realizate vor fi, vor sta mereu.
Că-n lumea dinafară tu nu ai moştenire,
A pus în tine Domnul nemargini de gândire.
În aste mari nemargini unde gândiri ca stele
Lin înfloresc, miriade s-amestecă, contrag;
275 Zidite-n dome mândre, de cugetări castele
Se darmă la suflarea-ţi şi-n taină se desfac
Sau la dorinţa-ţi numai se mişcă ca mărgele
Şi sun cântări, ce vibra - se-ntunecă şi tac;
Astă nemărginire de gând ce-i pusă-n tine
280 O lume e în lume şi în vecie ţine.
Când moartea va cuprinde viaţa ta lumească,
Când corpul [tău] cădea-va de vreme risipit,
Vei cobora tu singur în viaţa-ţi sufletească
şi vei dura în spaţiu-i stelos nemărginit;
285 Cum Dumnezeu cuprinde cu viaţa lui cerească
Lumi, stele, timp şi spaţiu ş-atomul nezărit,
Cum toate-s el şi dânsul în toate e cuprins,
Astfel tu vei fi mare ca gândul tău întins.
De-aştă viaţă mândră de vrei să ai o ştire,
290 Gândeşte num-atuncea la visuri şi la somn,
Ca mort e corpul rece în noapte, nesimţire,
Pe creaţiuni bogate sufletul este domn;
în ocean de stele, pin sori, nemărginire,
El îmbla, risipeşte gândirile prin somn;
295 Deşi nu sunt aievea aceste lumi solare,
El tot le vede, simte, le-aude şi le are.
Când omul risipitu-i, un lut fără suflare,
Sufletul în afară rămâne surd şi orb:
Un cântec fără arpă, o rază fără soare,
300 Un murmur fără ape, e suflet fără corp,
Dar înăuntru-i este o lume-ntinsă mare,
Aievea-i pentru dânsul. Cum picături ce sorb
Toate razele lumii într-un grăunte-uimit,
în el îs toate, dânsul e-n toate ce-a gândit."
159
305 Seraful îşi sfârşise vibrata-cugetare,
Gândirea tace-aşemeni în fiul de-mpărat,
Şi galbenă ca gheaţa ruptă din nori răsare
Luna şi trece moartă pe cortu-nnourat
Şi cerul nori gândeşte, nori mari de răzbunare,
310 Ce vor să biciuiască pământul răsculat
Şi noaptea-înşiră ceasuri pe firu-i incolor
Ca râul care-şi mână trecutu-n viitor.
II
În munţi ce puternici din codri s-ardică,
Giganţi cu picioare de stânci de granit,
315 Cu fruntea trăsnită ei norii despică
Şi vulturii-n creieri palate-şi ridică
Şi-uimiţi stau în soare privindu-l ţintit.
Acolo pin ruini, pin stânci grămădite
E peştera neagră zăhastrului mag;
320 Stejari prăvăliţi peste râuri cumplite
Şi stanuri bătrâne cu muşchi coperite;
încet se cutremur copacii de fag.
Vuind furtunoasa-i şi straşnică arpă
Trec vânturi şi clatin pădurea de brad,
325 Prăval pietre mari din culmea cea stearpă,
Aruncă bucăţi cu pomi şi cu iarbă,
Ce-n urlet în râuri se năruie, cad.
Furtuna la caru-i lungi fulgere-nhamă
Şi-i mână cu glasul de tunet adânc
330 Vuieşte a vântului arfa de-aramă
Şi vulturu-n doliu copiii şi-i cheamă,
Prin nouri cad stele şi-n abis se sting.
Şi grindini cu gheaţă cu ghemuri ca rodii
Se sparg de a stâncelor coaste de fier
335 Şi-n ceruri se-ncurcă auritele zodii
Şi dracii la râuri adun licopodii
Şi iarna mugeşte călare pe ger.
160
Deasupra-ăstui munte cu fruntea sterpită,
Deasupra de lume, deasupra de nori,
340 Stă magul; priveşte furtuna pornită:
Deasupra lui, soare cu rază iubită,
Desupt, iarnă, ploaie, zăpadă, fiori.
El cartea-şi deschide, la-ceruri priveşte
Şi zodii descurcă în lungul lor mers.
345 E-o carte ce nimeni în veci n-o citeşte,
Cu semnele strâmbe întoarse-arabeşte:
Sunt legile-n semne din ăst univers.
Cu barba lui albă de vânt răscolită,
Aruncă pe lume el ochii lui suri
350 Şi chiuie vântul cu-aripa zburlită,
Adună şi sparge o turmă cumplită
De nori ce aleargă trăsnind în păduri.
Pin noaptea bătrână, ursuză, voinică,
Pin nori ce se clatin, se luptă, se sparg,
355 Feciorul de rege trecea fără frică -
Pe munte luceşte o flacără mică
Cu raze ce taie-ntunerecul larg.
În van la picioare-i fug râuri spumate
Şi stâncele rupte în cale-i s-aţin,
360 Nimic nu-i în stare s-oprească vodată:
Cu pasul lui sigur prin râuri înoată,
Se-ndreaptă spre ţelul cel unic senin.
Stejarii cei rupţi sunt podeţe pe râuri,
Lumine de fulger cărări îi arat,
365 Deşi cerul lasă a vântului frâuri
S-azvârle toţi norii de-a muntelui brâuri,
El trece la astrul ce luce curat.
Deodată vede că nori se despică
în două şi cale îi fac pintre ei.
370 Ajunsu-i în culme, sub dânsul o clică
De vânturi s-alungă prin nouri şi-şi strică
Aripa de stânce, se clatin în văi.
161
Sub el vijelia cea neagră, turbată,
Cu caii de fulger cutreieră norii nebuni
375 Şi bate în vânturi, pe nori răsturnată,
Ea stâncile-ndoaie şi grindină fată,
Amestecă lumea, frământă furtuni.
Deasupra-i pe bolta albastră, senină
Cald soare luceşte şi îmbla cu drag.
380 Pe-a muntelui streşnă de stânci în ruină,
Pe-o stea prăvălită, cu cartea în mână,
Adânc se gândeşte puternicul mag.
- Părinte - el zice - şi-adânc i se-nchină
Bătrânul meu tată aici m-a trimis.
385 - Venit-ai? - bătrânul răspunde - suspină,
Pe fata lui trece zâmbire senină,
C-o mână el cartea cea veche a-nchis. -
Văzut-am din carte-mi că viaţa bătrână
Curând se sfârşeşte - ş-asupra-ăstui gând
390 Uitat-am eu lumea - durere străină
În suflet pătrunse, cu-aripi de lumină -
Şi pân' mă uitasem scăpă din pământ.
Furtuna turbată... Din mii de furtune
Ce-aşupra pământului îmbla zburând
395 Sunt câteva cari de mult îs nebune,
De-aceea legate de pietre bătrâne
Le ţin încuiate-ntr-a muntelui fund.
Şi pân' m-apucase de tatăl tău jele,
Bag seama că una din ele-a scăpat,
400 A rupt cu aripa vo câteva stele
Trântitu-le-a-n nouri şi-n vânturi rebele
Şi codrii mei veciniei i-a mai măturat.
Aşteaptă, copile, să caut o vrajă
În carte... Să chem eu giganticul vânt,
405 Pe aripi să-i puie o mie de maje,
S-o lege de stânce, să-i steie de strajă
În neagra-nchisoare în fund de pământ...
162
Şopteşte; vânt falnic furtuna o-nhaţă.
Aripile-i leagă - o bagă în stânci,
410 Acolo cu lanţuri o leagă de braţe;
Cu-ncetul a cerului nori se desfată,
Încet se-ncreţesc peste văile-adânci.
- Copile, acuma pericol nu este -
Urmează-mi în munte, în salele-mi mari,
415 Acolo-mi vei spune de tatăl tău veste.
În viaţa-ne fost-am Pilad şi Oreste -
El moare - şi-n lume rămân singur iar.
Nainte de moarte trimis-a pe tine,
Ca vieţii-ţi să dau eu bătrânul meu sfat
420 Şi asta desigur facut-a el bine:
Primejdii te-aşteaptă şi, fără de mine,
Se poate de ele că n-ai fi scăpat.
De-ai fi ca alţi oameni, atuncea se poate
Ca soartea ta-n bine din rău as schimba,
425 Dar semnul tău nu stă în cartea mea toată.
A sorţilor stele de mine-s purtate,
Da' tu în tot cerul nu ai nici o stea.
De-aceea nu pot face nimic pentru tine.
Scrisoarea-ţi menită eu nu pot s-o schimb.
430 Ce e pot preface... Ce-n stele senine
Nu-i scris - eu nu pot şti. Sunt scrieri streine
Gândite de Domnu-ntr-a sorilor nimb.
Dar pot să-ţi arăt a pierzărilor cale,
Ca-n ea să n-aluneci, ca neademenit
435 De-un înger c-ochi verzi, cu trăsurile pale,
Ce lumii aduce durere şi jale,
De moarte, de care adânc eşti iubit.
El zice ş-alene coboară la vale,
La porţi uriaşe ce duc în spelunci.
440 De stânci prăbuşite gigantici portale
Descuie şi intră în mândrele hale
De marmură neagră, întinse şi lungi.
163
Pilaştri de aur pe muri se coboară,
Pe jos sunt covoare ţesute-n flori vii
445 Şi stele în candeli dulci raze presară
Şi aeru-i dulce ca-n noaptea de vară
Şi razele-s calde şi trandafirii.
Prin hala cea mare cu pasure line
Ei trec şi prin boite săpate-n granit
450 Ei [intră] -ntr-o sală cu miroase plină;
A murilor marmuri lucind ebenine
Ca negre oglinde de tuci lustruit.
Bătrânul în urmă-i el poarta o-nchide.
Adânc întuneric i-nconjur-atunci -
455 Pe masa cea mare încet el aprinde
Potirul albastru viorelei cei blânde,
Ea-aruncă-n negru-aer raze, vinete dungi.
Pe-un tron, împăratul, de roşă mătasă
S-aşază, se uită-n marmoreii muri,
460 Bătrânul alături pe-un scaun se lasă
Şi flori răspândesc adormite miroase
Ca mirosul proaspăt a verzii păduri.
Şi razele-albastre prin sală aleargă,
Fantastic bătrânul s-ardică şi blând
465 În aer înalţă puternica-i varga.
Pe-oglinda cea neagră, profundă şi largă
Încet-încet pare o umbră de-argint.
E vânăt la faţă ca mărgăritarul,
Pe albii lui umeri aripi se desfac
470 Şi luciu c-argintul îi este talarul;
În mâna lui mică. el tine paharul
Somniei... Pe frunte-i flori roşii de mac.
Cad pletele, blonde şi lungi spice de-aur,
Închisă-n lungi gene privirea lui stă;
475 O cupă cu versuri, cu cifre de maur
Ia-n mână bătrânul - ca sânge de taur,
Un vin roşu toarnă şi regelui dă.
164
Văzând umbra albă pe negrul părete,
Din tron împăratul genunchie uimit,
480 În vis umbra râde - şi lungile-i plete
Ca aurul blonde se las răschiete
Pe netezii umeri, pe albul ei gât.
- E somnul - bătrânu-n ureche îi spune -
O vorbă să nu spui, căci dacă nu taci,
485 Ca visul el piere - cu greu se supune
La magica-mi vorbă - las stele să sune,
Ca-n tabla cea neagră să-l prind. - Tu să faci
Ce-oi spune. O cupă pe margini cu aur
El ia şi-n ea varsă cristalicul vin.
490 Stau în jurul cupei cu cifre de maur
Obscunse vrăji scrise... Ca sânge de taur
E vinul şi totuşi e clar ca rubin. .
- Bea - zice - atunci somnul din muri se coboară
Şi ochii-ţi sărută cu dulce surâs;
495 Atunci tu grumazu-i cu braţu-nconjoară,
El aripa lui şi-o ridică şi zboară,
Te duce cu dânsul în lumea de vis.
Şi junele bea şi adoarme. Deodată,
Pe ochi buze calde şi moi a simţit.
500 El braţul şi-ntinde şi-nlănţuie-ndată
A umbrei dulci umeri şi netezi... Umflată
El simte aripa că-n sus a pornit.
Pe umerii umbrei el fruntea şi-o lasă
Şi-aude suflarea-i cea caldă bătând
505 Şi dus el se simte în lumi luminoase,
În corure sfinte, prin stele-auroase
Aude cum sună aripa de-argint.
El ochii-şi deschide, deasupra lui vede
Doi ochi mari albaştri, adânci visători.
510 A lui fericire el mai că n-o crede,
El gura şi-apasă pe blondele-i plete
Şi faţa cea pală i-o mângâie-n dor.
165
E beat de a visului lungă magie,
în braţe-i pe înger mai tare-a cuprins
515 Şi umbra surâde, cu-aripa-l mângâie
Şi gura-şi apleacă în dulce beţie,
I-apasă pe buze-i sărutu-i aprins.
- Vezi tu - zice umbra - pe-a hăului vale:
Pământul cu munţii-i ce fumegă stins,
520 Cu mări adormite ce murmură-n jale;
Dorm populii, ţări şi cetăţile sale.
Deasupra-ţi, oceanul de stele întins.
Pământul departe-ntr-un punct s-a contrage,
Căci lumi de departe în puncte se schimb,
525 Dispar a pământului viziune vage,
A stelelor tară curată se trage,
Aleargă, trăieşte a aştrilor timp.
O stea, un imperiu întins e şi mare,
Cu sute de ţări şi cu mii de fiinţi.
530 Cetăţile mari răspândite-s în soare,
Palate de-argint se ridic gânditoare
Şi regii sunt îngeri cu aripi de-arginţi.
Şi sufletul liber privirea-i sânţită
O nalţă pe stelnicul, marele plai:
535 O patrie nouă sublimă, iubită,
De cântece plină din veacuri fugite -
Aici lumea-antică urmează-a ei trai.
Vezi steaua că munţii şi-ntoarse şi marea
îmblând neclintită în vecinicu-i mers.
540 A anilor spaţiu-l destină un soare:
La unu-i mai mic şi la altu-i mai mare
Căci sorii scriu timpu-n acest univers.
Curând vom ajunge pe steaua senină,
Pe care în ceriuri numesc-o a mea.
545 De visuri, de umbre, de cântec e plină.
Curând vom intra în câmpia ei lină
Şi-n urmă-ţi pământul rămâne - o stea.
166
III
Magul rămas în munte, din el ieşi afară,
Pe-o piatră detunată el şede peste văi,
550 Priveşte. - Codrii mângâi cu vânt de primăvară
A lui frunte uscată, adâncii ochi ai săi.
Se suie-n vârf de munte, o stea din cer coboară
O stea, vultur de aur, cu-aripele de foc,
Pe ea şezând călare, în infinit el zboară,
555 Stelele sclipeau sfinte şi-n cale-i făceau loc.
Şi răsfiraţi în spaţiu îngeri duceau în poale
A lumilor adânce şi blânde rugăciuni
Şi întinzând în vânturi aripele regale
L-a lumii trepte-albastre le duc şi le depun.
560 Pe magul cel puternic ei îl salută-n cale,
El trece dus de steaua ce zboară ca un gând
Şi când veni sânt, mare, pe-a caosului vale
Dă drum stelei, s-aruncă în hăul fără fiind.
Deasupra vedea stele şi dedesuptu-i stele,
565 El zboară fără preget ca tunetul rănit;
În sus, în dreapta,-n stânga lanurile de stele
Dispar. - El cade,-un astru în caos azvârlit.
Căci la un punct albastru privirea-i aţintită:
L-a caosului margini un astru blând uşor;
570 Cale de mii de zile el cade-ntr-o clipită,
Zboară ca gândul care l-aruncă-în viitor.
Din ce în ce s-apropie de lumea depărtată,
O zi mai are încă ş-ajunge-n luna lui.
Acolo el răsuflă de calea-i depărtată -
575 De pe-un munte a lunei aruncă ochii lui.
Cu ochii plini de lacrimi la acea stea priveşte,
Ce lumina albastră mergându-şi drumul său:
- Ce liniştită-i dânsa, în pace ea păşeşte,
O, cum iubesc eu steaua, unde m-am născut eu.
167
580 Mai e-n tot universul o stea plină de pace,
Neturburată vecinie de ură, de război;
În toate Creaţiunea gura ei vecinie tace,
N-o bântuie griji rele, n-o bântuie nevoi.
E-un om, care pe dânsa nefericit se ţine,
585 Dar nu-i nefericirea în stea, ci e în el,
Dar soartea lui schimba-voi, din rău oi face bine
Cobor acum în astru-mi să-l mângâi şi pe el.
Din vârf de munte-n lună în spaţiu iar s-aruncă,
în clipă-ajunge-n norii ai astrului natal,
590 Cu-amor el îl priveşte, cu o privire lungă,
În funii lungi el rupe al nourilor voal.
L-întinde, l-împleteşte, din el îşi face scară,
O-aruncă-în zarea lungă de flutură în vânt,
Apoi pe ea cu-ncetul bătrânul se coboară
595 Pe mare, care-şi mişcă mii valuri tremurând.
Din norii cei mai deşi el luase o bucată,
Îşi face din ea luntre, ce lunecă pe val,
A mărei unde-albastre alunecă-nspumate
Şi-l duc în leagăn dulce, pin cânturi de pe mal.
600 Din insule bogate cu mari grădini de laur,
Lebede argintoase aripile-ntinzând
Veneau sfâşiind apa la luntrea lui de aur
Şi se-nhămau la dânsa şi o trăgeau cântând.
Bătrânu-n manta-i albă înfăşurat visează
605 Iar lebede-argintoase luntrea bogată trag,
Al valurilor cântec pe el îl salutează -
Pe fruntea-i împletită e-o ramură de fag.
Plutind cu repejune sub palida lumină
A lunei, ţi se pare al mării Dumnezeu,
610 Cântat de înmiirea valurilor senină
Şi îngânat de lebezi în dulce visul său.
168
Luntrea, un vis de aur, pânza-albastră-a mării
O sfâşie - şi-aproape ea vine-acum de mal,
Un mal de pietre suie, de stânci frânte rebele,
615 Ce stau lovind cu poala în înspumatul val.
Acolo pintre stânce bătrâne şi schelete,
Un templu în ruină, de apă înecat,
Pe jumătate murii şi stâlpii şi-i înclină
şi stă-n curând să cadă de vreme sfărâmat.
620 în scorburi de părete trăieste-un biet călugăr
Tânăr, frumos - dar însă ca umbra el e slab.
Din stânce năruite, din pietre şi din bulgări
Făcu cărări spre fundul al templului arab.
Acolo prigonit stă de visuri şi de gânduri.
625 Ce vrea nici el nu ştie, se chinuie-n zădar,
Doarme pe-un pat de trenţe ce-i pus pe două scânduri
Nu bea apă d-izvoare, ci valul mărei-amar.
Astfel el vrea viaţa s-o sfarme, s-o scurteze.
De ce? şi pentru cine, el singur n-a ştiut.
630 Astfel se chinuieşte în rugăciuni asceze
în câte-o [biată] arfa din arcul sfărâmat.
O arfa de aramă cu coarde ruginite,
El zbârnâie pe dânsa un cântec dezolat.
Strune-amorţite tremur de mâna lui trezite...
635 El cheamă cu cântarea-i o umbră ce-a visat.
Ş-acum el sta în lună pe-o piatră risipită
şi cântecu-i în noapte zbura mult dureros.
Părea c-aşteaptă-n aer pe umbra lui iubită
S-o vadă, astfel ochiu-i ţintea întunecos.
640 Magul pe-o piatră seacă din luntre se coboară.
Pe-a valurilor fugă el drumu-apoi îi dă -
Pe-o stâncă-apoi se suie - pe-ascetul îl măsoară
Cu ochiul. Ca geniul văzduhului el stă.
169
Călugărul îl vede, arfa scapă din mână,
645 Pe buze-i trece-un zâmbet ascet, slăbit, amar.
El stânca lui o lasă, la mag încet el vine
Şi mâna lui o prinde şi-ntreabă cu glas rar:
- Ce-ai mai făcut, părinte... iar ai venit la mine,
Crezi tu c-o să mă mângâi pe mine? nu, în veci
650 Surd este al meu suflet l-a tale vorbe line
Cum stâncele la glasu-mi surde rămân şi reci.
O, vino colo-n scorburi ca să-ţi arăt fereasta
Pe care umbra blândă ieri noaptea a venit
Pin stâlpii-n prăbuseală... pin arcuri sparte... Asta...
655 Pe-aici pe-o scară de-aur ea blândă a intrat.
- De-aceea te-ai retras tu, îi zice magu-atuncea,
Să trăieşti în asceze gândind la Dumnezeu,
Bând apa mării-amară în negrele spelunce -
Ca să domini în tine ispita, geniul rău!
660 - Ispită neagră dânsa? un geniu rău, o, nu e!
Răspunse trist şi dulce fantasticul ascet.
De-ar veni ceriul însuşi aceasta să mi-o spuie,
De-ar spune-o dânsa însăşi - eu totuşi nu o cred.
Aş crede mult mai iute că vrea să mă însele.
665 Că vrea să-mi cerce-amorul adânc însă fatal,
De-aş spune numai chipul cum privirilor mele
S-arată - n-ai mai crede că-i geniu infernal.
Când ca un vis argenteu pluteşte blonda lună
Prin marea-albastră-n ceruri, pin somnoroşii nori,
670 Când noaptea-i o regină lunatecă şi brună,
Când valuri lovesc ţărmii cu spumele răcori,
Eu de pe stâlpul negru iau arfa de aramă,
Arfa a cărei sunet e turbur, tremurat,
Arfa care din pietre durerile le cheamă,
675 Din stâncile stârpite, din valu-nfuriat...
170
Şi cânt... Din valuri iese câte o rază frântă
Şi pietrele din ţărmuri îmi par a suspina.
Din nori străbate-o rază molatecă şi blândă,
O rază diamantă cu-albeaţa ei de nea.
680 Şi raza mă iubeşte, mângâie a mea frunte
Cu-a ei lumină blândă - o muzică de vis
Din aer şi din mare cântului meu răspunde,
Cântec născut din ceruri şi-al mării crunt abis.
La mijlocul de aer, în sfera de lumină,
685 Din frunte-mi se retrage raza cea de cristal,
Ea prinde chip şi formă, o formă diâfan[in]ă,
îngeri cu aripi albe, ca marmura de pal.
şi se coboară palid pe drumul razei sale
Şi se coboară-alene, cu cântecu-mi l-invoc
690 Şi haine argintie coprind membrele sale,
Prin păru-i flori albastre, pe frunte-o stea de foc.
Eu stau uimit şi palid... mâna-mi involuntară
Se mişcă tremurândă pe coardele de fier,
Ce caută-al meu suflet în acea sfântă oară
695 De la turburii creieri în van eu samă cer.
Cine-ar fi oare umbra aceea argintie
Ce vine la cântarea-mi când cu o rugă-o-nvoc,
Când provocaţi de arfa-mi răspund valuri o mie,
În nopţi când pricep scrisul al stelelor de foc?
700 Cântând pe a mea arfa sălbatecă, vibrânda,
Am pus în ea o parte a sufletului meu.
E partea cea mai bună, mai pură şi mai sfântă
Ce într-o noapte albă, pe-o rază tremurândă
Părăsi lemnul putred, zburând la Dumnezeu.
171
705 Când nopatea însă-i caldă, molatecă şi brună,
Atunci o chem din mare, atunci o chem din lună
Pe-acea parte iubită a sufletului meu
Şi ea venind pin noapte ca o rază de soare
Coboară pe-a mea frunte nebună visătoare,
710 Pîn' se preface-n chipul ce l-am visat mereu.
Nu e vre o fantasmă nebună şi deşartă,
E o făptur-aievea, cu gând din gândul meu,
Dintr-un noian de raze am întrupat-o eu
Şi inima-mi o cheamă, [gândirea-mi] o desmiardă
715 Şi sufletul din mine e şi sufletul său.
Tot ce-am gândit mai tânăr, tot ce-am cântat mai dulce,
Tot ce a fost în cântu-mi mai pur şi mai copil
S-a-mpreunat în marea aerului steril
Cu razele a lunei ce-n nori stă să se culce
720 Şi a format un înger frumos şi juvenil.
- Nebun ori eşti lunatec - bătrânul murmurează...
E visul tinereţii, e sete de amor.
îngerul tău e-o rază şi trupul ei un nor...
La cântecul tău eco răspunde plângător
725 Şi tu-mpopulezi marea cu suflete de raze
Şi stelele de cântec le împli visător.
Ia una câte una icoanele pălite,
Ia una câte una o und-, o stea de foc
Şi toate sunt nimica... când toate la un loc
730 Pot în tine visarea şi cântul să-l escite,
Mintea să-ţi strice poate al razelor blând joc,
Ce se-mpreună-n aer, cari se sparg în nori,
Cari răsfrâng în valuri spumânzi şi gemători.
- Şi dac-ar fi, ce-mi pasă? Chiar pala nebunie
735 Se poate că trezită a-nfipt ochii cumpliţi
în fruntea-mi veştezită, în creieri rătăciţi
Şi-n jurul ochilor mei gravă ca la stafie,
Afunde şi teribili, lungi cearcăne de plumb -
Fie aşa - eu nu zic... şi totuşi, nebunia
740 Cum e, cu chipul dulce, cu care m-a copnns
Îmi place - cum îmi place visul de raze nins,
Îmi place cum îmi place o umbră argintie.
172
Tu cugeti. Cugetarea cu raze reci pătrunde,
Loveşte chipul dulce creat de fantazie.
745 Şi acest chip devine palid ca o stafie
Şi-ndată ce-l priveşti tu, el stă să se confunde
Cu locul de-unde vine, cu norii ori cu unde.
Dar eu... eu nu sunt astfel... Mie-mi place visarea.
Fie ea chiar un basmu, numai fie frumos,
750 Înger c-ochi mari albaştri, cu chipul luminos...
Şi-i iert că el se stinge, cum aprind lumânarea.
Căci n-o aprind... din contră... Ca cel ce-i place-un vis
Şi chiar trezit de friguri el ţine ochiu-nchis,
Ca mai departe visul frumos să îl viseze,
755 Asemenea uit lumea şi eu... sunt bucuros
De pot prelungi încă visul meu radios.
De n-ar fugi-nfidelul... O, de ar sta mereu
Să oglindez într-însul adânc sufletul meu,
Cu cântecu-mi ferice simţirea să-i desmierd
760 Şi-n ochii mari şi bolnavi fiinţa să mi-o pierd...
De n-ar fugi!... dar fuge... Fuge cum luna plină
Încearcă după codri greu capul de-l înclină
Şi fuge şi se duce pe-o rază iar în sus,
Se pierde în ruina castelului zdrobit...
765 E sufletul meu palid, e sufletul meu dus
Ce părăseşte lumea de cer ademenit.
O, de-aş muri odată... Cu corpul meu de plumb
Să simt cum morţii aspre molatec eu sucumb,
Iar sufletul... o parte ce-n mine-a mai rămas
770 Să zboare-unde-l aşteaptă amorul în estas,
Să zboare unde partea-i cea jună, dulce, pală
Pluteşte printre stele... iar stelele-i ezală
Un corp de raze blonde... Căci am pluti-mpreună
Prin norii cei lunateci, prin stelele ce sună.
775 Şi ne-am dori cum raza doreşte-o altă rază,
Una în braţul altei lumină fac frumoasă.
Dar nu se poate încă... căci corpul meu de lut
Un sclav greoi şi rece - e sclav - dar e astut.
Mă ţine-n pieptul bolnav... şi-n braţul încă tare,
780 Când sufletul meu liber vrea să s-arunce-n mare
Să scape d-el odată...
în astfel de momente mă speriu eu de mine.
O, de ar fi o moarte, fără ca eu să mor,
Eu as cuprinde-o-n braţe şi aş strânge-o cu dor.
173
785 Magul adânc gândeşte şi-n minte-şi desfăşoară
Soartea omului care l-avea-naintea sa.
Sărac, uimit fusese în lume-odinioară,
Dar gândul lui puternic viaţa-i apăsa.
Acest cap trist şi palid coroana vrea să poarte
790 Şi azi pe el se vede un negru comanac.
Aceşti umeri voit-au să duc-a lumei soarte
Şi azi acopăr trente şi rasa de şiac
Şi capu-acest ce-n perini de tron ar fi dictat moarte
Azi doarme-n pat de trente, drept perină un sac,
795 Picioarelor rănite-n sandale li-era dor
De şalele de marmuri, de-a tronului covor.
Desculţ îmbla pe uliţi, de visuri mintea plină
Şi-n lungele-i mizerii, ca-n mare cufundat,
Visa că-ntreaga lume la dânsul o să vină,
800 Că el de lumea-ntreagă va fi încoronat.
Coroane el împarte la regi. - Şi la regine,
Iubindu-le, -ngenunche. Palate-a ridicat
Femeilor ce viaţa şi-o-nchină la plăceri,
Ce trupul de zăpadă şi-l scaldă-n negru păr.
805 Dar foaia se întoarse... Cu greaţă şi scârbire
Îi păru-atunci că lumea e toată joc de cărţi.
Atunci el se retrage în muri de mănăstire
şi capul şi-l cufundă-ntr-a lumei sfinte cărţi.
Pe murii în risipă o candelă subţire
810 Chilia înnegrită lumină. Şi pin părţi
Necunoscute-a lumii gândirea lui pribeagă
Străbate cu-aripi mândre nemărginirea-ntreagă.
În van pune pe suflet greoile cătuşe
De gânduri uriaşe, de-nalte rugăciuni.
815 În van în a lui urmă a-nchis a lumei uşă
La visele ei turburi, cu mari deşertăciuni;
Pe focul cugetărei a presurat cenuşă,
Ci sub cenuş-ard încă consumatori cărbuni.
Atunci visul mărirei s-a şterge-n a lui gând
820 Când peste spuza sură se va turna pământ.
Atunci claustrul-îl fuge - şi-n ţărmuri sterpi de mare
Se trage să găsească liniştea-i ce s-a dus,
Dar vai! ş-acolo-l urmă visările-i amare,
Căci lumea cu-a ei visuri gândirea i-au supus.
174
825 Aici însă visarea-i e-adânc-omorâtoare,
Căci în chip de femeie s-arată-n aer sus.
Lumeşti gânduri într-alt chip împleteau sufletul său.
El cugeta la toate, ci nu - la Dumnezeu.
Pe noaptea-i sufletească, tainică, rece, stinsă,
830 Căzu ploaie de raze cu cer senin şi dalb
Şi sufletu-i se împle iar cu icoane-aprinse,
O auroră-l împle cu aeru-i rozalb.
Din cer cade alene o dulce stea desprinsă
Şi se preface-n înger, plâns de iubire, alb,
835 Şi-n inimă-i aude un dulce glas de-argint
Ca sunetu-unui clopot prin noapte aiurind.
Magul îşi răzgândeşte-a călugărului soarte!
- E-aievea acea fiinţă, visele-ţi nu te mint,
Dar nu-i aici în lume... E sufletu-unei moarte,
840 Pe care-nsă eu însumi pot ca să-l reaprind.
Pot s-o topesc în forma de lut care s-o poarte
Şi idealu-eteric în lut eu pot să-l prind,
Dar nu aici. - Aicea de viaţă n-are parte;
Vom merge-n lumea unde trăieşte mai departe.
[ 1 8 7 2 ]
175