FEMEIA?... MAR DE CEARTĂ

FEMEIA?... MAR DE CEARTĂ
10
15
20
25
30
35
Femeia? Ce mai este şi acest măr de ceartă,
Cu masca ei de ceară şi mintea ei deşartă,
Cu-nfricoşate patimi în fire de copilă,
Cu fapta fără noimă, când crudă, când cu milă,
A visurilor proprii eternă jucărie? -
Un vis tu eşti în minte-i - şi astăzi te mângâie,
Iar mâne te ucide. Cu-acelaşi râs pe buză
Ea azi ascultă şoapta-ţi de-amor să o auză,
Iar mâni cu mii propuneri te chinuie şi ştie
Că orice nerv în tine îl rumpe şi-l sfâşie.
Comediantă veche ca lumea - comedie
Ea joacă azi -juca-va de astăzi ani o mie,
Cu-aceeasi mască mândră, netedă, mişcătoare -
Şi cel iubit de dânsa azi râde, mâne moare.
Şi astă nerozie, cruzime întrupată,
In lumea cea de chinuri ea oare ce mai cată -
Ea, cea ce nu gândeşte, gândind doară cu gura?
Căci sărutări şi vorbe de-amor i-a dat natura,
Şi râsul cel mai vesel, zâmbirea robitoare
Atâta-nţelepciune e-n gura ei de floare,
Atâta-nţelepciune pari a vedea, ş-atâta
Plăcere pare-aduce în inima-amărâtă,
Când capul c-oboseală pe umăru-i ţi-l culci
Sau când te uiţi în ochii-i ucizători de dulci,
Încât chiar mântuirea cea vecinică ţi-o sfermi
Şi redevii un Sisif- sacrifici pentru viermi:
Să le [compui] în lume o haină-n generaţii -
Sacrifici şi mândrie, şi minte, ş-aspiraţii.
O, moarte, dulce-amică - sub mantia ta largă
Acoperi fericiţii - şi magica ta varga
Atinge câte-o frunte de om, ce te doreşte:
Îl face ca titanii, de tot despreţuieşte,
Despreţuieşte lumea, pe sine - şi-n sfârşit -
Despreţuie gândirea că e despreţuit,
Priveşte astă viaţă ca pas spre mântuire,
Ocazie durerei, o lungă adormire
79
5
În visuri spăimântate - un chin şi o povară,
Ce veacuri ce trecură pe umeri i-ncărcară.
A vieţii comedie mişcată e de aur -
40 Când scena astei vieţe e-al mântuirei faur.
Ironică e ziua ce vesel te priveşte
Pe când în fire-o fiinţă pe alta prigoneşte,
Ironică-i mişcarea a florilor în vânt
Când sug cu rădăcina viaţa din pământ;
45 Ironic e pământul - visternic de vieţe
Când sânul lui ascunde seminţe mii, răzleţe,
Cari ieşind odată l-a soarelui lumină,
Cu capul se salută, se sug cu rădăcina.
O luptă e viata şi toată firea-i luptă,
50 Milioane de fiinţe cu ziua întreruptă
Susţin prin a lor moarte, hrănesc prin putrezire,
Acea frumoasă haină ce-acopere pe fire.
În van creaţi la vorbe şi le-azvârliţi în vânt:
Plodirea este rolul femeiei pe pământ.
55 Priviţi acele râsuri, zâmbiri, visări, suspine,
Dorinţa de plodire o samănă în tine.
Ce vă certaţi cu noaptea şi buiguiţi cu luna?
De-ţi face-o, de nu-ţi face-o... totuna e, totuna.
De nu-ţi fi voi în lume din nou să prăsiţi neamul,
60 Oricare vită şuie, oricare tont e-Adamul
Vieţei viitoare... şi fie-un par de gard,
Femei rămâie-n lume, de doru-i toate ard.
O, moarte! - nu aceea ce-omori spre-a naşte iară,
Ce umbră eşti vieţii, o umbră de ocară -
65 Ci moartea cea eternă în care toate-s una,
În care tot s-afundă, şi soarele şi luna,
Tu, care eşti enigma obscurei conştiinţi,
Cuprins-abia de-o minte, din miile de minţi,
Tu, stingere! Tu, chaos - tu, lipsă de viaţă,
70 Tu, ce pân' şi la geniu spui numai ce-i în cărţi
O slabă fulgerare... cea, cărui nu te teme,
Îngheţi nervul vieţii din fugătoarea vreme,
Când alţii cu-a lor gânduri mereu în lume sapă,
- Istorie e viaţa ce scrisă e pe apă -
75 Pe tine, dulce-amică, pe tine, întuneric,
Tu, care c-o suflare stingi jocul cel feeric
Al lumei sclipitoare - pe tine, gând de noapte,
Te stinge o femeie cu tainicele-i şoapte.
Nimic nu e în şoapta-i - ştii tu ce ea şopteşte?
80 Ea nu mă vrea pe mine -pe tine te urăşte.
Când îmi zâmbeşte mie, ea-atunci s-apus la pândă:
Tu eşti jertfa la care ţinteşte-a ei izbândă,
Ea n-a ştiut vodată, că ce voieşte-i alta —
Că tu eşti inamicu-i şi că eu sunt unealta.
80
85 Unealtă chinuită! unealtă de ocară,
Când eu cunosc prea bine iubirea că-i amară,
Mă mint pe mine însumi, doresc şi cred c-amorul
Folos mi-aduce mie...
[1876]
81