CE ŞOPTEŞTI ATÂT DE TAINIC.

CE ŞOPTEŞTI ATÂT DE TAINIC.
Ce şopteşti atât de tainic,
Tu, izvor de cânturi dulci?
Repezind bălaia undă,
Floarea ţărmului o smulgi
5 Şi o duci, o duci cu tine,
Vâjâind încet pe prund;
Ale tale unde floarea
Cine ştii unde-o ascund?
Astfel trece şi viaţa-mi,
10 Dar o floare-n valu-i nu e,
Nici nu spun ca tine doru-mi
Nimăruie, nimăruie.
Ci eu trec tăcut ca moartea,
Nu mă uit la vechii munţi;
15 Scrisă-i soarta mea în creţii
Întristatei mele frunţi.
Numai colo, unde teiul
Lasă floarea-i la pământ,
Eu încep să mişc din buze
20 Şi trimit cuvinte-n vânt.
Vis nebun, deşarte vorbe!
Floarea cade, rece vântu-i
Şi eu ştiu numai atâta
C-aş dori odat' să mântui!
[18 7 6]