HORIA

HORIA
Să priveasc-Ardealul lunei i-e ruşine
Că-a robit copii-i pe sub mâni streine.
Ci-ntr-un nor de abur, într-un văl de ceaţă,
îşi ascunde tristă galbena ei faţă.
5 Horia pe-un munte falnic stă călare:
O coroană sură munţilor se pare,
Iar Carpaţii ţepeni îngropaţi în nori
îşi vuiau prin tunet gândurile lor.
- Eu am, zise-un tunet, suflet mare, greu,
10 Dar mai mare suflet bate-n pieptul său.
Fruntea-mi este albă ca de ani o mie,
Dară a lui nume mai mult o să ţie.
- Nalţi suntem noi munţii, zise-un vechi Carpat,
Dar el e mai mare, că ni-i împărat.
15 Atunci luna iese, norilor regină,
Fruntea lui cea pală roşu o-nsenină,
Galbenele-i raze încing fruntea-i rece,
Că părea din munte diadem de rege.
17
Şi un stol de vulturi muntele-ncongior,
20 Cugetând că-i Joe, dumnezeul lor,
Când în miezul nopţii, cununat cu nimb,
Fulgere aruncă sus de pe Olimp.
[1866]
18