MUREŞANU

MUREŞANU
Tablou dramatic
P E R S O A N E L E
MUREŞANU GENIUL LUMINEI
ANUL 1848 SILFII DE LUMINĂ
(Scena înfăţişează un peisagiu de o romanticitate sălbatică în munţi. Pe de-o parte, stânci sparte
şi răsturnate, de alta, brazi acăţaţi pe vârfuri de stânci, unii răsturnaţi de vijelii şi torente, în
fund pe-un deal se vede ruina încă fumegândă a unui sat de colibi; mai în avanscenă, turnul
vechi şi negru a bisericei satului — c-o mică biserică de lemn, cu ferestrele mici şi cu zăbrele, cu
muri parte risipiţi, cu acoperământul de şindrile negre şi mucede. Un aspect trist şi de risipă.
Asupra întregului plan se revarsă o galbenă lumină de lună. în avanscenă, de-a lung, e un
trunchi răsturnat şi putred, care coprinde avanscena. Pe el sade Mureşanu visătoriu. Când sună
din turn clopotul cu glas dogit 12 ore — miazănoaptea — Mureşanu se scoală.)
MUREŞANU
Se zbate miazănoaptea în inima de-aramă
Din turnul în ruină. Şi prin a lumei vamă
Neci suflete nu intră, neci suflete nu ies;
Ci prin al nopţii aer întunecos şi des
5 Abia pătrunde galben lumina-n raze rare,
Precum se fur speranţe în inime amare.
Când somnul frate-al morţii pe lume falnic zace
Cu genele-i închise, cu visele-i de pace,
Când palida gândire prin ţara morţii trece
10 Şi moaie-n visuri de-aur aripa ei cea rece,
Cu-aghiazma ceea dulce a lumei frunte-atinge,
Păcatele i-adoarme, invidia i-o stinge,
Ce ochi veghează umed?... ce sânge se frământă?...
Ce suflet ţipă-n doliu?... ce liră jalnic cântă?...
15 Sunt eu!... Privesc trecutul, o marmură barbară,
Pe ea-i gravată aspru ursita-ne amară -
Şi când văd viitorul cu norii roşi de sânge
Atunci sufletu-mi geme şi inima-mi se frânge.
Decis-ai, oare, Doamne, ca în etern să fie
20 Românu-n lanţuri crude... şi searbădă sclavie
Să-nfigă ochii aspri... cu-al lacrimei tipar
Să brazde pe-a lui faţă decretul ei amar?
Te blastămă de secoli a lumii neagră gură
Şi sufletu-ţi se-nmoaie, şi inima-ţi se-ndură,
25 Dar pentru-a mea naţiune al tău ochi e de piatră
70
Şi sufletu-ţi e vitreg şi inima maratră.
Nu vezi că-s zeci de secoli de când ea se sfărâmă,
Sub cnuta plumbuită, sub legea de aramă
Ce-opreşte pentru mintea-i a minţii tale raze,
30 Lumina ta de aur, lumina ce-nviază?
O! toată ţara asta ai dat altor popoare
încât altar să-ţi facă poporul tău loc n-are.
Arând un câmp de pietre în crudele-i sudori,
El seceră spinişul din lucru-i fără spori,
35 Privirea lui e cruntă şi lacrima venin,
Blăstăm e vorba-i seacă, sufletul lui suspin.
Decât o viaţă moartă, un negru vis de jele,
Mai bine stinge, Doamne, viaţa ginţii mele,
Decât ca soartea oarbă din chin în chin s-o poarte,
40 Mai bine-atingă-i fruntea suflarea mărei moarte.
ANUL 1848
(apare din pământ într-o haină simbolică)
Sunat-a moartea aspră... tu-n lume ce aştepţi?
Au vrei tu ca poporul român să îl deştepţi?
în van îţi e chemarea şi cântecul în van;
Necată-i românimea pe-a lumei ocean.
45 Cu suflet rece, aspru, sublimul rege Nord
Va amorţi pe liră-ţi românul tău acord
Şi fiii plini de viaţă ai Asiei pustii
Vor stinge-a lirei tale sublime armonii.
Nu vezi că moartea-ntinde umbroasele-i aripe?
50 Nu vezi?... poporul doarme! O clipă... două clipe -
Şi pe-a natiunei frunte al morţii rece vis
Va sta-n Eternitate - cât lumea în abis.
Eu, anul aspru, palid, adus-am vijelii
Şi...
(arată la ruina fumegândă a satului)
... legea mea e moarte... gândirile-mi, pustii!
55 Din secolii din carii auzi naţiuni cum plâng
Ieşit-am eu ca astăzi naţiunea ta s-o sting!
Priveşte-n noaptea lumei!... A morţii albă pară
Adoarme orice popol, ce astăzi e să moară!...
Atins-am cu paloarea-i poporul tău român
60 Şi-acum din umbra-i moartă eu văd un chip senin,
O rază ce mă-neacă, un gând ce urăsc eu,
Cum demonul urăşte un gând de Dumnezeu?
Ci stinge-te odată, o, stea fără de nume!
Au vrei să-mi dispuţi oare tu sceptrul peste lume?
65 Ci stinge-te odată, tu, suflet! tu, un vis!
Au vrei să-mparţi cu mine al spaţiului abis?
Un gest îmi trebuie mie, să fac din lume-un nor...
Si ce-mi trebuie oare ca visu-ţi să-l omor?
71
MUREŞ ANU
(cu putere)
Strimt este al tău spaţiu şi secolii sunt largi!
70 Nu văd eu cum în cercu-ţi, sărman nebun, te spargi?
Nu văd eu cum în cercu-ţi, nebun, te zvârcoleşti,
Ca o naţiune-ntreagă în zboru-ţi s-o răpeşti?
Trecut-au secoli negri, cu coasele de foc
Cosit-au generaţii... Naţiunea stă pe loc!
75 Trecut-au Nordul rege, cu aripa-i de ger,
Românul stă în locu-i, ca muntele de fier!
Şi-n planu-Eternităţii românii-s un popor
Cum e un soare numai prin mările de nor,
Cum e-un principiu numai în firele adânci,
80 Cum sunt în fundul mărei tari creştete de stânci.
De soare fuge arsă lumea de nouri vagă.
O zi!... şi un principiu aprinde lumea-ntreagă,
Şi când e marea-n pace şi apele s-au dus
Stă stânca cea eternă cu fruntea ei în sus.
85 Un an?... Este un nour. Un an?... E un vis rău,
Şi-un vis poate pătrunde chiar un suflet de zeu;
Dar noaptea trece iute şi orele-albe vin,
Şi mai senin, mai splendid e sufletul divin.
ANUL 1848
Eu stelele le spulber ca frunze-ngălbenite,
90 Eu îmflu răsuflarea vulcanului măreţ,
înmormântez sisteme în spaţii nesfârşite,
Eu munţii îi cutremur şi mările le-ngheţ,
Astup cu a pustiei nisipuri mări cumplite
Şi-ngrop ţări înflorite sub oceanul creţ -
95 Dezmint secol de secol, zdrobesc eră de eră,
Fac din a vieţii fapte lucire efemeră.
MUREŞANU
Ştiu că tu-nşirând anii pe-a vieţii lunge fire
Tu nimiceşti trecutul în urmele lui chiar,
Că tot ce e-n viaţă cade-n a ta domnire.
100 Nimic ce e nu scapă de ochiul tău avar,
Dovadă: -n lumi murite, pustii, fără rodire
Cu toate se usucă la glasul tău amar.
Imperiul tău: trecutul, e-ntins fără de fine -
Acolo te-ntâlneşte ochiul numai pe tine.
105 Dar e o regiune tot astfel de întinsă
- Nu-i încă sub domnia întunecate-ţi mâni -
Şi toate câte, demon, le crezi de tine-nvinse
Acolo strecur toate şi-ţi scapă de sub mâni;
72
Cele de ieri şi astăzi de mâna-ţi sunt atinse,
110 Dar oare e tot astfel şi ziua cea de mâni?
Trecute şi prezente le ai spre-a nimici,
Dar braţu-ţi nu ajunge la cele ce vor fi.
De-aceea nu am teamă de-a ta ameninţare:
Prezentul e o clipă şi viitoru-i lung,
115 Căci braţu-ţi nu ajunge la cele viitoare,
La viaţa naţiunii-mi aripele-ţi n-ajung.
Privesc cu voioşie la viitoru-i mare
Şi tot ce-nsufli minţi-mi eu caut să alung.
Ceea ce n-a trăit încă nu poate fi al tău -
120 De-acum cânt deşteptare şi glasu-ţi nu-l cred eu.
ANUL 1848
Te-aplană printre-a lumei unde amari, mărunte,
Tu, ce înalţi deasupra-i a ta rebelă frunte
Ca să oglinzi într-însa steaua îngălbenită
A românimei care pe moarte e pornită!
125 O, şi din calea care conduce-n trista vale, .
Unde nu mai pătrunde ecoul lirei tale,
De-acolo nu se-ntoarce nici om, nici naţiune!
Tu stai să-mi stingi suflarea, tu vrei a te opune
La spiritul ce-n lume cu aripa-mi l-alung
130 Ca moartea de puternic, ca secolul de lung?
Cânţi românimea care pe calea morţii trece
Cum se arunc-o steaua în fundul mării rece?
Piei, om, în a ta umbră! Te risipeşte-n vânt!
(Solemn.)
- Nainte de-a te plânge al clopotelor cânt,
135 Nainte de-a-ţi aşterne în galbenul mormânt,
Pe drumul care duce din leagăn la sicriu,
Moartea să te cuprindă în braţele-i de viu!
în suflet să-ţi domnească un seraf surd şi mut
Şi-o secete cumplită în capul tău tăcut!
140 De viaţa ta mizeră moartea să nu se-atingă,
Dar mintea ta senină s-o-ntunece, s-o stingă.
Să intre-o noapte vană cu aer amorţit
În inima ta stearpă, în capu-ţi pustiit.
(De sub manta-i neagră scoate un cran de mort, cu ochi de foc, a căror raze le îndreaptă spre
fruntea lui Mureşanu. Faţa lui devine rătăcită şi ochiul lui - uimit şi nesigur. El îşi întinde braţul,
ca pentru a se feri de razele ce-i ard creierii.)
Cu raza morţii negre eu fruntea ta ating
145 Şi harfa ta o sfarăm şi geniul ţi-l sting!
(Dispare în pământ. O melodramă uşoară, dar melancolică. Se lasă o negură neagră, care apoi
se ridică, pentru-a lăsa să se vadă o negură roză. în timpul acela se începe-a auzi, cu muzică
73
surdină, corul ce urmează. Când se ridică negura roză, Muresanu se vede dormind pe o brazdă
de flori, într-o câmpie minunată — în [al] cărei fund se vede o dumbravă verde şi munţi verzi, în
avanscenă se ridică, încunjurat de tufişe dese şi sălbatice, ruina de marmură a unui monument
roman, în timpul acesta, melodia cea dulce urmează, pe care o cântă, nevăzuţi încă:)
SILFII DE LUMINĂ
Somnia regină combină-arbitrară
Tristeţă cu râs,
Vrăjeşte vis de-aur în noaptea amară,
în suflet închis;
150 Alături c-o umbră lumina răsare,
Alături c-un nor,
Din noaptea eternă prin raze apare
Un sânt meteor.
(în timp ce cântecul durează, Muresanu [doarme]. Fata sa se descompune ca de-o fericire
suprapământească, şi asupra frunţii sale, în toată fiinţa sa, plană seninul inspiraţiunei. în
momentul acela apare din ruina de marmoră:)
LUMINA
(albă şi surâzândă, în păru-i blond ard stele, într-o mână - crinul luminei, în cealaltă - o
coroană de lauri de argint)
Tu, care treci prin lume străin şi efemer,
155 Cu sufletu-n lumină, cu gândurile-n cer,
Poet gonit de lume şi îngheţat de vânt,
Ce cânţi ca o stafie ruină şi mormânt;
Acuma, când din umbră - Lumina - eu răsar,
Aruncă de pe tine noianul de amar.
160 Eu vin din centrul lumei încoronat de sori,
Preced pe mândrul, [naltul], frumosul Viitoriu,
Ce-n nourii de secoli se zguduie închis,
Ca un frumos şi mare, însă teribil vis,
Ce-n cerul lui petrece sublim şi neajuns,
165 încât nici ochi de înger pin nori-i n-a pătruns.
Ci tânăra speranţă în haină de mister
Arată-n lume-oglinda-i cea plină de visări!
în lumea adormită, lumina când răsare
Din caosul ce fierbe întunecos şi mare,
170 Cu raza-ntâi atinge a geniilor munţi,
Ce-n nourii de gânduri se pierd bătrâni cărunţi
Şi-apoi abia la lume s-arată zâmbitoare,
O maiestate mândră în car de foc... un soare!
O, munţii cu-a lor frunte gândindă-n nouri creţi,
175 Când se-ncunun cu raze, ai zilei sunt profeţi,
Şi capete de geniu când ard, când se inspiră,
Arderea lor arată la lumea ce-i admiră
Că ziua e aproape... Şi palizii poeţi
Profeti-s plini de vise ai albei dimineţi.
74
180 Profete al luminei! în noaptea-ţi te salut
şi vărs geniu de aur în corpul tău de lut, »
In buclele-ţi eu strecor dulci lauri de argint,
Cu raza zilei albe, eu geniul ţi-l aprind.
(Muresanu a îngenuncheat uimit. Ea-i lasă să cadă pe frunte cununa de lauri, îi zâmbeşte şi
dispare în sus, răpită de un nor auriu.)
SILFII DE LUMINĂ
(de sus, către lumină)
Tu, ce din ceriuri pe lume cazi,
185 Lumină sântă,
Precum pe-al mărei amar talaz
O rază frântă,
Acum la nouri te depărtezi
Strălucitoare,
190 Căci de acolo pe lumi veghezi
Cu ochi de soare.
(De jos, către Muresanu.)
A tale cânturi, palide bard
Cu fruntea-n laur,
Sunt stele-eterne ce-n ceruri ard
195 Cu raze de-aur.
Cântă dar, cântă, tânăr poet,
Mân-a ta liră,
Lumea ascultă gându-ţi profet:
Marea se miră!
MURESANU
(cufoc)
200 în ocean de flăcări gândirea mea se scaldă
Şi sufletu-mi se-mbată de-o primăvară caldă;
Şi-un cântec trece aspru prin visele-mi de jar,
Cum vântul trece-n freamăt prin codrii de stejar...
Să cânt cum leul rage?... Să cânt!... Zdrobită liră!
205 Din coardele-n rugină o dată-ncă respiră
Un cântec de-o sublimă, senină disperare,
Precum respiră raze întunecata mare.
O dată încă-n viată să mă-nec în lumină;
Să caut armonia a sferelor senină
210 În inima-mi zdrobită... şi-apoi să mor... Să mor;
Să-nec sufletu-mi rece în noapte şi în nor.
75
Coroană de albi lauri, coroană de argint
Luceşte într-a nopţi-mi amarul labirint,
Eu voi cânta de fală ca leul ce-a învins,
215 Iar tu luceşte pală al deşteptărei vis!
(Şade, cugetă, manile sale se lasă-ncrucişate peste coardele lirei.)
SILFII DE LUMINĂ
(Pe când se lasă negura roză.)
În marea Somniei ce-n unda-i combină
Tristeţă cu râs.
Cufundă, poete, gândirea-ţi senină,
Seninul tău vis!
(Pe când se lasă negura neagră.)
220 Adormi când lumina se stinge cu jale
Prin vânturi răcori;
Când visu-ţi îşi moaie aripele sale
în noaptea cu nori!
(Muzica urmează misteriozo. Negura lăsată cu desăvârşire. — O pauză. Când se ridică iar, scena
e ca întâi - acelaşi trunchi, aceeaşi galbenă lumină de lună străbate prin stâncile zdrobite şi
lumină planul cel ruinat. Mureşanu arată că s-ar fi deşteptat din somn neliniştit, cu visuri de
impresiune puternică. Fruntea sa e ostenită şi fata în delir adânc. Muzica melodramiză, încet,
aria lui: Deşteaptă-te, române. El o declamă încet şi expresiv, răzimându-se cu mâna stângă pe
liră.)
[1869]
76