POVESTEA

POVESTEA
Eu vin din miazănoaptea steloasă, nevăzută,
Care răsfrânge aştrii în marea ei cea mută,
Care-şi petrece visuri de iarnă-a [ei] viaţă
Şi doarme-n valuri triste şi în ruini de gheaţă,
5 Soţia celui rege superb - regele Nord,
încununat de aştri, de-a mărilor acord
Cântat, în haina-i albă, cu fruntea lui cea ninsă,
Cu sufletul lui rece, cu vocea lui cea plânsă,
Cu aripa de vânturi, cu inima de ger,
10 înmormântat de mare şi-ncununat de cer,
Ce trona pe o stâncă - picioare de granit
întinse-n fundul mării amar şi infinit,
Iar fruntea lui uscată pin viscole rebele
Sparge nourii aspri amestecaţi cu stele.
15 Reci şi trişti petrec soţii, căci iarna-n vremi eterne
Văl de argint de gheaţă câmpiilor aşterne
Şi din ruini de gheaţă reci vânture respir,
Ce turbur marea tristă prin lungul ei delir
Ş-amestec cu-a lor cântec gheţos şi amorţit
20 Cântecul mării dulce, senin şi liniştit.
Dar noaptea... când soseşte a miezenopţii oră,
Când cerul brun ca norul de raze se coloră,
Când peste Nord pluteşte superb astrul polar
Şi-aruncă raze albe în marea de amar.
25 Atunci marea ce cântă prin stâncile zdrobite
Şi vântul care geme pin iernile cernite
Tac toate... şi descântul al miezenopţii rece
Senin prin iarnă zboară, sublim prin aer trece,
Şi luciul mării turburi s-aplană, se-nsenină.
30 In fundul ei sălbatec e cântec şi lumină -
Ard stele-n facle de-aur - palate de safir
Lucinde se răsfaţă şi-n fundu-i se resfir,
Prin care trec în cântec genii cu părul blond,
Ce cânt' reverii mândre cu glasul vagabond
35 Şi albi ca neaua nopţii, şi îmbrăcaţi de raze.
77
Priveşte însuşi cerul din nouri ca să-i vază
Pe când din fundul mării Nordul, străbunu rege,
Cu visuri de astfel lungi nopţile-şi petrece,
Astfel că lumea toată cu cer, pământ şi mare
40 O feerie mândră - un vis măreţ îi pare.
Aceste-s visuri dalbe - ce-aievea le crează,
Străbuna miazănoapte, ce doarme când veghează,
Străbuna miazănoapte, a visurilor mumă,
Ce-n nori visează stele şi fericiri în lume,
45 Când marea cea adâncă cu miliarde valuri
Pe placa-i oglindează înveselite maluri
Şi cerul o câmpie şi luna ce visează,
Trecând printre palate de nori - o-mpărăteasă.
Oricât de vană este, oricât de trist e sânul,
50 Oricât de lungă-i noaptea, oricât e plâns suspinul,
în cerul brun şi rece ea poseda o steaua
Cu razele curate, cu razele de neaua,
O stea ca diamantul - ce din nălţimi polare
însenina a mării unde reci şi amare
55 Şi mângâia în iarna-i pe asprul rege Nord
Şi îndulcea în vânturi sălbatecul acord;
Acel luceafăr dulce - acel diamant de foc
Pieri din ceru-i rece, zbură din naltu-i loc.
De-atunci pe cer n-apare o altă stea polară,
60 De-atunci mai tristă marea, se plânge mai amară,
De-atunci mai rece-i vântul şi iarna e mai albă,
De-atunci prin stânci de gheaţă, ca o suflare slabă,
S-aude-un gemet aspru etern şi amorţit:
E Nordul care plânge pe fiica ce-a fugit.
65 Frumoasa-aceea fiică, un înger dulce, blând,
De-o frumuseţe care senină strălucind,
Ai crede că-i a lumii înger senin de pază,
Încununat de stele, învesmântat de raze -
Al valurilor astru, al mării sânt amor,
70 A stelelor regină, a nopţii meteor,
A miezenopţii fiică, a Nordului bătrân
Copilă răsfăţată. Pe-a polului senin
Frunte eternă - de-aur înseninată stemă -
Un înger-rege palid, cu fruntea-n diademă.
75 Unde se duse steaua, unde fugi cel înger?
Marea n-o ştie spune în tristele ei plângeri,
Nordul n-o ştie spune în geamătul lui lung,
Neci noaptea în visare-i, neci nourii ce plâng.
Eu palida poveste ce trec din gură-n gură,
80 Bătrână ca şi lumea, cu fruntea slabă, sură,
Eu ce-am văzut odată lumea din nori născând
şi am învălit ştirea în vălul meu de-argint,
78
Eu ce-am văzut şi steaua când s-a născut senină
Ş-am învălit cu taină destinu-i de lumină,
85 Eu ştiu unde petrece, eu ştiu unde s-a dus.
Mai dulce şi mai mândră din ceriuri n-a apus,
Ci prefacută-n înger, femeie şi regină,
Luceşte mai frumoasă, surâde mai senină,
Ca o speranţă dulce, un dulce mesager,
90 Trimis de Domnul lumei la Domnul unei ţări.
Diamant topit în stea,
Doamnă peste stele,
Ce lumini în ţara mea
Cerul tării mele,
95 Ce din nord ai răsărit
Peste lumi rebele,
îţi cântăm: bine-ai venit,
Doamnă peste stele!
împăraţi din Răsărit
100 Pe al lumei mire,
L-au cătat şi l-au găsit,
Când le-a dat de ştire
Dulcea stea de diamant,
Plină de iubire,
105 Ce vedea pe-al ei amant
în al lumei mire.
POESIS
îmbrac a lumii fapte în mantie de flori,
Pun peste-a lumei rane canzonul zâmbitoriu,
Pun într-a lumei doruri a doinei balsam drag,
110 Ce îndulceşte simţul cu mirosul de frag,
Din ochi fac stele negre, din buze fac rubin,
Din viaţă ambrozie şi nectar fac din vin,
Şi din femeie înger, şi din amor un vis
Ce-oftează-n fericire şi plânge cu surâs.
115 Dar mult mai bine-mi place să rump acea perdea
Ce-ascunde Viitorul - Trecutul după ea.
Să sfârtic cu un fulger perdeaua cea de fier,
Să văd eroi de umbre, popi, dame, cavaleri,
Toţi dintr-o altă lume, din lumea ce-a trecut,
120 Pe care nu-i mai vede cel ce nu i-a văzut,
Să văd gloria moartă, să văd trecutul-rege
Cum într-o lume moartă surâde şi petrece.
79
Şi azi ridic palatul iluziilor dalbe,
ai azi chem fantazia cu florile-i roz-albe,
125 Revoc trecutu-n viată. - A faptei sântă drama
O văd cum din morminte eroii săi îşi cheamă,
Şi azi torn bucurie în cupa mea aurită,
Amestec cu flori dalbe durerea-nnebunită,
Turnând în cupe de-aur aroma cea amară,
130 Nu voi să fie-aievea... să fie, nu!... să pară!
Trecut apari din noapte... iluziuni din ceri
Faceţi a voastre umbre să pară adevăr.
ŞTEFAN
(Bătrân şi-ncoronat - iese lângă o piatră risipită de mormânt - barba albă. — Pletele albe cu
desăvârşire. — Asemeni unui leu murind:)
înmormântat de secoli în neagra vecinicie
şi stins din mintea lumei cea rece şi pustie,
135 înfăşurat de slava-mi - simţeam că nu trăiesc
Decât numai în basmu şi-n cântec bătrânesc,
în mintea cea uitată a unor strănepoţi,
Ce, spurii şi nemernici, slăbiţi şi idioţi,
Făceau pe ciocoimea căzutului Fanar,
140 Cu mintea cea vicleană, cu sufletul avar.
M-am fost uitat din lume ca învechita veste
Despre o vreme care de mult, de mult nu este.
Ci amintirea-mi numa venea din când în când
Ca sunetul de clopot pribeag şi aiurând,
145 Ce-n noaptea-ntunecată lin şi melodic vine,
De unde bate însă, nu poţi pricepe bine.
Trăiam la gura vetrei, la focul cel de jar,
Unde-un bătrân ca iarna, cu grai încet şi rar,
Mă spunea la nepoţii ce stau cu ochii ţintă
150 Şi ascultau la vorba-i ca la o rugă sântă;
Trăiam în lăutarul cel orb şi plin de zile -
Care scoţând căciula o-ntinde după mile
şi-apoi şezând pe-o piatră ce sta-n mijloc de cale
şi scârţâind din scripcă dulci sunete de jale,
155 Spunea la cei ce nu văd, în cântec bătrânesc,
Icoanele ce-n sufletu-i, ca-n paraclis trăiesc;
Trăiam în doina trist-a voinicului de munte,
în visul ţării drage, în stâncele-i cărunte,
în râurile-i, care, spumânde, din munţi gem,
160 Într-a colibei triste întunecos blăstem!
Pe când fanariotul, pe tronu-mi de mărire
Rânjea cu râsul morţii - şi-n oarba lui cumplire,
Ateu din nedreptate şi de aur orbit,
Domnea ca ciuma stearpă în tristul răsărit
165 Şi-ntocmai ca păcatul cel strigător la cer,
El aducea în urma-i foamete, obezi de fier,
80
Biruri ce cădeau însăşi până pe surul fum,
Care pătruns prin stra'sini la cer îşi face drum,
Ieşind din vatra tristă, cuptorul fără pâne
170 A unui iobag care trăieşte de-azi pe mâne,
Când asuprirea oarbă şi searbădă sclavie
Domneau ca două spaime pe biata Românie,
în lumea spăimântată venit-a însă-o zi,
Când Dumnezeul urei în iadu-i asurzi,
175 Când popolul puternic de jugu-i desfăcut
Şi-aduse-atunci aminte ce fuse în trecut,
A dezgropat din piatră bătrânul meu schelet
Şi, în cântarea dulce a unui blând poet,
Poporul, ochiu-n lacrimi, jură în ceasul sânt
180 C-o Românie una există pe pământ
Şi au făcut Credinţa, Voinţa lor cea tare
Din două ţări mici, slabe, o Românie mare.
Când oasele-mi albite, destul îs şi ajung
Ca să deştepte-o ţară din somnul ei cel lung,
185 Ce poate face-atuncea sufletul meu cel mare
Care din noaptea morţii înfiorat apare,
Sufletul meu de flăcări, de veacuri dezmierdat?
Zburam, un basmu palid, prin cerul înstelat,
Pierdut într-a mea noapte, prin ocean de stele,
190 Purtam sufletu-mi palid şi visurile mele,
Dar am văzut deodată din cer o stea fugind,
Ce lumina c-al nopţii alb soare de argint:
Era o stea regală, un înger drag, plăpând,
Cu sufletul în ceriuri, cu corpul pe pământ
195 Şi-am cunoscut atuncea că steaua cea de fală
E steaua României, iubită şi regală.
Prezentul ţine-n ochi-mi un testament deschis.
Eu văd ce el într-însul cu grai de foc a scris,
Eu văd că viitorul cu lan de flori s-aşterne.
200 Că spiritul genezei de fericiri eterne
E îngerul ce-apare... sub chipul de regină,
Ca să domnească lumea ca ziua cea senină,
Ca roza cea vergină ce doarme şi visează,
Pân' n-o deşteaptă încă a zilei sântă rază.
205 Nu ştiai că destinul cu vocea-i de aramă
în fruntea unui popol, ca să domneşti te cheamă;
Ca să domneşti pe tronu-i, o, mamă bună, sântă,
Cu mintea ta senină, cu inima ta blândă.
Tu fii ideea sântă a Daciei unite -
210 De unde sună marea pin stâncile cernite,
Pân-unde Tisa mână undele reci şi creţe,
Peste câmpii mănoase, pintre pustii măreţe,
De unde Nistrul curge în leagănu-i de-argint
Pân-unde Istrul plânge ca taurul mugind -
81
215 Zâna reînviată a Ulpiei traiane,
A Daciei bătrâne, a Daciei romane.
Regină coronată înveşmântată-n raze,
Fii îngerul Speranţei, fii îngerul de pază
La capul României, ce bolnavă... deşteaptă,
220 Privirea-i limpezită, la tine o îndreaptă!
Trezit din groapa-mi rece, din noaptea ceea mută,
Ca binecuvântarea cea sântă şi tăcută,
în aerul de nuntă al ţării adiez
Şi mă închin la tine, o stea, în care crez,
225 De "poate ca să facă faptele mele sânte
Ca inima română să bată mai fierbinte -
Şi inspirat în taină de-un cuget de proroc,
Eu văd fericea ţării în tine şi mă rog!
Genunchii-n piatra stearpă şi cugetul în cer,
230 Ca Dumnezeu să-ţi deie aceea ce îţi cer!
[1869]
82