ÎNTUNERICUL şi POETUL ÎNTUNERICUL

ÎNTUNERICUL şi POETUL
ÎNTUNERICUL
Tu, care treci prin lume străin şi efemer,
Cu sufletu-n lumină, cu gândurile-n cer,
Poet gonit de râsuri şi îngheţat de vânt,
Ce cânţi ca o stafie ieşiţii din mormânt,
5 Sfăratnă-n stânca rece a ta nebună liră
Căci lumea este piatră şi ea nu te admiră.
Ci tu, nebun şi palid, la poalele ei plângi
Ca valul care cântă trecutul unei stânci,
Ce veştedă, bătrână se leagănă prin nori,
10 Când stânca e eternă şi valu-i trecător.
POETUL
şi tu crezi, geniu negru, ca fără scop şi ţintă
A lumei und-amară mă-neacă, mă frământă?
Tu crezi că eu degeaba m-am scoborat din stele
Purtând pe frunte-mi raza a naţiunii mele?
15 Voiu să ridic palatul la două dulci sorori,
La Muzică şi Dramă... în dalbe sărbători,
Voiu să le-ngân viaţa şi-n cupa lor aurie
Să torn zi şi-ntuneric, dureri şi bucurie,
Să văd trecutu-n viaţă, să văd româna dramă,
20 Cum din mormânt eroii istoriei îi cheamă
Şi muzica română chemând din munţii-n nouri,
Din stelele căzânde, din văile-n ecouri, '
Din brazii ce suspină l-a iernei vijelie,
Din fluierul cel jalnic, din buciumu-n câmpie,
25 Chemând doina română, a inimelor plângeri,
A sufletului noapte, a dorurilor stângeri.
62
Românu-n trecut mare e mare-n viitor!
Şi tu vrei ca poetul să fie trecător,
Pe-a tarei sale ţărmuri să n-aibă ce să cânte?
30 Dar nu-s colori' destule în lume să-nvesmânte
A munţilor Carpatici sublime idealuri
Ce-noată-n a lui suflet cum 'noată-n mare valuri
Şi-n creieri-i aleragă de gânduri vijelii,
Cum ginii se sfaramă-n ruinele pustii.
[1869]
63