SPERANŢA

SPERANŢA
Cum mângâie dulce, alină uşor
Speranţa pe toţi muritorii!
Tristeţă, durere si lacrimi, amor
Azilul îşi află în sînu-i de dor
5 Si pier, cum de boare pier norii.
Precum călătoriul, prin munţi rătăcind,
Prin umbra pădurii cei dese,
La slaba lumină ce-o vede lucind
Aleargă purtat ca de vânt
10 Din noaptea pădurii de iese:
Aşa şi speranţa - c-un licur uşor,
Cu slaba-i lumină pălindă -
Animă-nc-o dată tremândul picior,
De uită de sarcini, de uită de nori,
15 Si unde o vede s-avântă.
La cel ce în carcere plânge amar
Si blastemă ceriul şi soartea.
La neagra-i durere îi pune hotar,
Făcând să-i apară în negru talar
20 A lumii parănimfă — moartea.
Şi maicii ce strânge pruncuţu-i la sân,
Privirea de lacrime plină,
Văzând cum geniile morţii se-nclin
Pe fruntea-i copilă cu spasmuri şi chin,
25 Speranţa durerea-i alină.
12
Căci vede surâsu-i de gratie plin
Şi uită pericolul mare,
L-apleacă mai dulce la sânu-i de crin
Si faţa-i umbreşte cu păr ebenin,
30 La pieptu-i îl strânge mai tare.
Aşa marinarii, pe mare îmblând,
Izbiţi de talazuri, furtune,
Izbiţi de orcanul gheţos şi urlând,
Speranţa îi face de uită de vânt,
35 Si speră la timpuri mai bune.
Aşa virtuoşii murind nu desper,
Speranta-a lor frunte-nsenină,
Speranţa cea dulce de plată în ceri,
Îi face de uită de-a morţii dureri,
40 Pleoapele-n pace le-nchină.
Cum mângâie dulce, alină uşor
Speranţa pe toţi muritorii!
Tristeţă, durere şi lacrimi, amor
Azilul îşi află în sânu-i de dor
45 Şi pier, cum de boare pier norii.
1866
13